ISTORIA UNUI CÂNTEC - HORA UNIRII

 

"Hora Unirii", un cântec atât de cunoscut românilor, cântec emblematic pentru români, este compus după o poezie scrisă de Vasile Alecsandri, publicată pentru prima dată în 1856, în "Steaua Dunării", revista lui Mihail Kogălniceanu, titlul original fiind "Hora Unirei", și este cântat pe data de 24 ianuarie, când a avut loc Unirea Moldovei și a Țării Românești, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, de la care se împlinesc în acest an 165 de ani (1859 - 2024).

HORA UNIRII

de Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inimă română,

Sa-nvârtim hora frăției

Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!

Piară dușmănia-n țară!

Între noi să nu mai fie

Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine

Vino să te prinzi cu mine

Și la viață cu unire

Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere

Unde-s doi puterea crește

Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă

De-o făptură și de-o seamă,

Ca doi brazi într-o tulpină

Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,

Amândoi o soartă-n lume.

Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,

În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire

Să-l secăm dintr-o sorbire,

Ca să treacă drumul mare

Peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare

Într-o zi de sărbătoare

Hora noastră cea frățească

Pe câmpia românească!

#UNIREA18592024

#HoraUnirii

#Unirea165

#AlexandruIoanCuza

#VasileAlecsandri

24 ianuarie 1859 - Mica Unire sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza

 

Unirea

Unirea este floarea
De mii de ani grijită
De neamul românesc.

Ciobanii călători peste munte
Sub asprul lor cojoc o încălzesc.
Ţăranii aplecaţi pe glie
Cu roua suferinţei o stropesc.

Muncitorii cu braţe-ncordate
În zilele noastre-o-ntăresc.
Scriitorii cu pana de foc
O altoiesc pe al nostru noroc.

Ea a înflorit în mâinile
lui Mihai Viteazul,
Care i-a lăsat-o moştenire lui Cuza,
După ce fusese îngrijită,
o vreme,
De Bălcescu, Alecsandri
şi Andrei Mureşanu.
Tinerii morţi la Oituz, Mărăşeşti
şi Mărăşti
Floarea aceasta cu sânge-o
stropesc.

Unirea, ca să crească,
are nevoie
De simţirea şi cugetul
rostite în graiul românesc.

Poezie clasică de Marin Corneliu Dobre

24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

 Unirea Principatelor a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a unirii-principatelor-romane, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate!

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 Decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.

 Alexandru Ioan Cuza și Mica Unire – înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei poetul Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intfaptuit  Mica Unire - Unirea Principatelor de la 1859 si Alexandru Ioan Cuzarat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti.

Cuza a fost în primele rânduri, a luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, unirea cea mică, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

 

Sursa: Ziarul UNIREA Iaşi

24 Ianuarie 1859 – MICA UNIRE

         Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui A.I Cuza

 24 ianuarie 1859 este data la care, acum mai bine de un secol și jumătate, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfăptuia Unirea Principatelor Române, Mica Unire, un prim pas spre România de astăzi.

 Ziua de 24 ianuarie, Mica Unire, a fost declarată zi de sărbătoare legală în urma unei propuneri legislative semnată de 106 parlamentari, aparținând mai multor partide politice, care a fost avizată favorabil la 18 martie 2014, de către Comisia pentru Cultură a Senatului. 

24 ianuarie 1859 sau ”Unirea Mică” este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român. După ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, este ales și domn al Munteniei. Țelul comun a fost atins la 1 Decembrie 1918, atunci când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Mica

Unire este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, și la 24 ianuarie 1859, în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării Unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La Brașov, la 12/24 mai 1848 se elabora programul-legământ – ”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Legământul cuprindea obiectivul fundamental românesc: ”Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc”.

 Au urmat lucrările Congresului de la Paris din 1856, care a hotărât, ca urmare a obiecțiilor ridicate de Austria și Înalta Poartă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci doar să se consulte dorința moldovenilor și muntenilor în problema Unirii.  În acest context, în ambele Principate, conducătorii mișcări unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită ”partida națională”. Astfel, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare a programului politic național: autonomia și neutralitatea Principatelor, unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forțelor social-politice ale societății să fie reprezentate.

 Adunările ad-hoc din Moldova (22 sept./3 oct.1857-21 dec. 1857/2 ian. 1858) și din Țara Românească (30 sept./12 oct.-10/22 dec. 1857) au întrunit deputați boieri și țărani, câte unul de județ (ținut). Chemați să se pronunțe în problema Unirii, participanții au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluții aproape identice votate (în Moldova la 7/19 oct. 1857, iar în Țara Românească la 8/20 oct. 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea Tronului, moștenitorii urmând a fi crescuți în religia țării; adunarea obștească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.

 O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenția de la Paris, care a reprezentat cadrul constituțional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor acesteia, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă.  La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care au validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși. Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, Mihail Kogălniceanu propune drept candidat unic pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, susținător al luptei unioniste. Deputații se angajaseră să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea nu este întâmplător faptul că până și adepții celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza. Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere „drepturile și interesele patriei” și să asigure „binele și fericirea nației române”. Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul Concordia din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până atunci fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate. 24 ianuarie Mica Unire – Alexandru Ioan Cuza a fost votat în unanimitate În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat: ”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit o dorință sfântă”. Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: „Spre mărirea patriei”, ”Spre fericirea românilor”. Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei.

Ziarul ”Românul” din 27 ianuarie/8 februarie, consemnează: ”… Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrații de bucurie. Singurul spectacol care se vedea pe toate ulițele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri, țărani strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în brațele altora, fără deosebire de condiții, ca cum toți, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”. La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București După dubla sa alegere în calitatea de domnitor al Moldovei și Țării Românești. În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: ”Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!”.

 În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, Unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar Constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România. Unirea Principatelor Române, Mica Unire, reprezintă unificarea vechilor principate: Moldova și Țara Românească într-un Principat unit.

Lecţia de istorie. 24 Ianuarie 1859 - UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unirea statelor :Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).Astfel împlinită recunoașterea

situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de

guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Sursa WIKIPEDIA