„Cântă mierla prin păduri, of, of, of
Robu-i Lucaci la unguri
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte”
Pe 29
noiembrie 2012 vom aniversa 90 de ani de la moartea părintelui Vasile Lucaciu,
erou de seamă al neamului românesc.
Autorităţile noastre, atât cele laice cât şi cele bisericeşti nu vor face nici de această dată aproape nimic,
sigur mult prea puţin, pentru a-l cinsti
cum se cuvine. Rămâne ca măcar noi, oamenii de rând, să-l omagiem şi să ne
exprimăm recunoştinţa pentru viaţa de jertfă pe care a dăruit-o poporului din
care s-a ridicat.
Gândul
acestui material mi-a venit cu ocazia participării la liturghia oficiată cu
prilejul hramului bisericii din localitatea Bicaz, Maramureş. Ieşind de la
slujbă l-am remarcat cu surprindere printre sfinţii de pe peretele din dreapta
uşii de la intrare pe Vasile Lucaciu.
Apoi am descoperit că în cealaltă parte
este reprezentat în chip de sfânt George Pop de Băseşti. Nu ştiu dacă
preotul vremii, părintele Ştefan Crişan,
ctitorul bisericii, sau pictorul
Valentin Muste a avut idea reprezentării
celor doi mari barbati ai Ţării Codrului şi ai întregului Ardeal într-o biserică ortodoxă, dar de bună seama
fapta lor este de toată lauda. Merită cunoscută, mai ales că nu este singulară. În Ţara Codrului mai există asemenea
reprezentări şi ele dovedesc că poporul îi venerează şi în prezent. Poporul, nu
conducătorii lui.
Impulsul
punerii pe hârtie a gândului meu l-a constituit o întâlnire întâmplătoare cu
dl.ing. Ioan Mătieş de la Mireşu Mare, proaspăt candidat pentru funcţia de
deputat în parlamentul ţării.
Mărturisesc că domnia sa mi-a făcut o impresie deosebită. Pare condus de
cele mai bune gânduri. Are proiecte îndrăzneţe şi realizabile. Toate spre
binele nostru, al celor de jos. Atunci mi-am adus aminte de ultimii ani din
viaţa “Leului de la Şişeşti” , de experienţa cumplită pe care a avut-o în
parlamentul de la Bucureşti. Nu strică ca dl. ing.Mătieş să o conoască şi să ia
seama. Îl aşteaptă lumea “miticilor”, o
lume de oameni fără nici un Dumnezeu,. O lume în care s-au năruit şi visele
părintelui Lucaciu.
Nu-mi
propun să prezint viaţa şi activitatea de martir a marelui român. Mă rezum doar
la o înşiruire a faptelor sale, aşa cum
le-a prezentat Tiron Albani în cartea lui “Leul dela Şişeşti”, Ed. Cercul
Ziaristilor Oradea, 1936.
O primă
mare realizare a lui Vasile Lucaciu a fost ctitorirea catedralei de la Şişeşti,
pentru domnia sa un teribil amvon de unde şi-a lansat strigătele de luptă.
Chiar celebra inscripţie de pe frontispiciul lăcaşului de cult, “Pro S Unione
Omnium Romanorum” , îi stabileşte destinaţia, iar în discursul inaugural îşi prezenta programul de luptă : “ Închin
această biserică Sfintei uniri a tuturor românilor. Prin ridicarea acestei
biserici se începe lupta românilor din Ungaria pentru desrobirea lor şi unirea
cu patria mamă”.
Debutul în
viaţa politică şi activitatea în cadrul
Comitetului Partidului Naţional Român a fost ca o furtună care a lovit cumplit
şi a contribuit enorm la prăbuşirea imperiului dualist. Mişcarea memorandistă
şi apoi luptele pentru Parlamentul din Budapesta, închisorile sale, activitatea
publicistică, toate au măcinat imensul
colos multinational şi l-au năruit.
În primul
război mondial a făcut enorm pentru dezrobirea Ardealului. Împreună cu bunul
său prieten Octavian Goga a trecut Carpaţii pentru a convinge România să intre
în război alături de Antanta şi să declanşeze ofensiva asupra Transilvaniei.
Apoi, pentru că guvernul român aştepta
decizia Italiei, a plecat la Roma
pledând pentru alăturarea fraţilor latini
Antantei. Ceea ce s-a şi întâmpinat. Din prizonierii români a format
unităţi de luptă care s-au alăturat armatelor Triplei Înţelegeri. Pentru ca
balanţa să se incline decisiv de partea Antantei era nevoie de intrarea S.U.A.
în război. Vasile Lucaciu a plecat în America cu gândul şi speranţa aceasta. A
reuşit şi acolo. Toate aceste succese i-au conferit un prestigiu enorm.
A venit şi
ziua victoriei şi ziua unirii tuturor românilor. Bucuria apostolului de la
Şişeşti a fost imensă. În sfârşit credea că bunul Dumnezeu şi-a întors faţa şI
spre poporul său.
După Marea
Unire de la 1 Decembrie 1918 părintele Lucaciu aştepta cu toată încrederea înfăptuirea
idealurilor pentru care s-a jertfit : libertatea poporului obidit sute şi sute
de ani, drepturi egale pentru toţi, o viaţă mai bună pentru ţăranul roman, o
Românie “dodoloaţă” şi prosperă, mândră între statele lumii. A candidat din
partea Partidului Naţional Român şi a fost ales deputat de Baia Mare în
parlamentul României Mari, împlinind profeţia pe care o făcuse în cadrul
proceselor de la Debreţin şi Satu Mare în faţa adversarilor săi.
S-a
implicat cu toată ardoarea mai ales în elaborarea noii constituţii a
României şi a reformei agrare, Atunci a început din nou calvarul. Nici una
din propunerile sale, din amendamentele pe care le-a susţinut nu au fost
acceptate. El gândea totul spre binele poporului, pe când noii samsari ai
vremii gândeau doar în favoarea lor. Lucaciu s-a lovit ca de un zid de puterea
pe care profitorii apăruţi după război au preluat-o. Referitor la reforma
agrară de exemplu, a propus ca moşiile să treacă în proprietea ţăranilor, dar
să rămână intacte şi lucrate în cadrul unor cooperative, iar produsele să fie împărţite după munca depusă
şi după mărimea familiei. Statul urma să-şi ia partea ce i se cuvine. Ideea a
fost considerată comunistă, prea avansată şi
respinsă. A propus atunci să se
dea ţăranilor şi inventor agricol pentru a putea munci pământul. Altfel, apărea pericolul ca
pământul să rămână nelucrat, producţia agricolă să scadă, iar ţăranul să nu se
poată înstări. O gândire după modelul lui Alexandru Ioan Cuza a cărui lege rurală
a fost singura din istoria noastră făcută
“cu cap”. Totul a fost în zadar. Colegii
lui parlamentari îşi frecau deja mâinile la gândul că vor putea ei pune mâna pe
pământul expropriate într-un timp scurt. Ceea ce au şi făcut.
Vasile
Lucaciu nu numai că n-a fost ascultat,
ci izolat, marginalizat, încetul cu
încetul. Apoi i-au devenit cu toţii duşmani. S-a retras la Satu Mare, trist,
bolnav şi părăsit de toţi.
În iarna
lui 1922 s-au organizat iar alegeri. Delegaţii din Satu Mare au venit unele
după altele pentru a-l convinge din nou să candideze, pentru a le face cinstea
de a-i reprezenta în parlament. A
sperat că va reuşi de data asta să mai
aducă bine poporului pe care l-a iubit atât de mult. A acceptat în cele din urmă. Campanie
electorală n-a trebuit să-şi mai facă. Era cunoscut şi susţinut de toţi.
Adversarul său nu avea nici o şansă. Singura cale era suprimarea fizică a lui
Lucaciu şi chiar aşa a şi făcut. În timp ce părintele se deplasa spre Baia Mare
pentru a asista la alegeri l-a atacat împreună cu agenţii lui, l-au bătut şi
maltratat. Aproape l-au omorât. Ţăranii care mergeau la vot l-au descoperit
neputincios în zăpadă. Votul a fost măsluit, iar ancheta deschisă de prefectul
judeţului n-a găsit vinovaţi. Întâmplarea dovedeşte încă odată că suntem
poporul care îşi devorează eroii. Aşa am
făcut cu Cuza, cu Antonescu, cu Maniu,
cu mii şi mii. Parcă suntem blestemaţi.
După acest
incident Vasile Lucaciu nu şi-a mai
revenit niciodată. Norocul său a fost că o preoteasă miloasă l-a luat în
îngrijire. Din lunile de convalescentă m-a emoţionat enorm o întâmplare prezentată de
Tiron Albani: “Pe când se plimba împreună cu un tânăr profesor prin grădina
Romei din Satu Mare o doamnă de vârstă
mijlocie a trecut prin faţa lor. Ducea de mână o fetiţă de 7-8 anişori.
- Sărut
mâna Sfiinţia Voastră ! – a salutat
femeia.
- Onoare
Dumitale, scumpă Doamnă - a răspuns Lucaciu.
- Cine este
domnul acela căruia i-ai spus sărut
mâna, tuşică ? – întrebă fetiţa.
- Este dr.
Vasile Lucaciu, un erou al neamului, care a făcut unirea – odorule.
- A făcut
unirea aşa ca Domnitorul Alexandru Ioan Cuza?
- Da, scumpo,
aşa ca Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
- Atunci de ce
nu l-au dat afară din ţară şi de ce nu l-au ucis? - întrebă fetiţa cu naivitate.
Vasile Lucaciu întoarse capul şi un zâmbet amar I se
încrispă pe buze.
- Vezi,
asta-mi mai lipsea - zise el
însoţitorului său.”
În ultimele luni l-a cuprins o tristeţe fără margini, dar nu
şi-a pierdut nădejdea că bunul
Dumnezeu va veghea în continuare asupra poporului său şi aşa cum
l-a ajutat să se elibereze de robia
ungurească îl va ajuta să scape de
lăcustele care năpustesc pe ogorul lui şi îi va da conducători buni care
să-l ducă mai departe pe calea destinului său. Cu toate acestea îl invidia pe bunul său prieten George Pop de
Băseşti pentru că n-a mai fost nevoit să
urce încă odată pe Golgota suferinţei. S-a stins într-o noapte
ceţoasă, la 29 noiembrie 1922, după trei
luni de suferinţă grea, fără ca cineva
să-l mai caute.
Vestea morţii
sale s-a răspândit cu repeziciune. Presa a scris din nou articole elogioase la
adresa Leului de la Şişeşti. Potentaţii zilei s-au trezit şi conştiinţa
plină de remuşcări i-a determinat
să-i organizeze funeralii naţionale. A
venit chiar primul ministru Ion I.C.Brătianu în fruntea unei delegaţii
numeroase de la Bucureşti. Cât a fost în
viaţă le-a fost frică să-l caute. L-au decorat post-mortem cu “Ordinul Steaua
României în grad de mare comandor”.
Episcopul Iuliu Hossu de la Gherla l-a
ridicat la rangul de Vicar Episcopal
după ce “uitase” să-l rebiliteze de sub gravele acuze pe care
predecesorul său Ioan Szabo
i le adusese şi
încercase nu odată să-l suspende din preoţie pentru a nu-şi periclita bunele relaţii cu guvernanţii
unguri.
Participând la funeralii, bunul său prieten Octavian Goga, într-un discurs funebru furtunos şi-a arătat revolta pentru toată făţărnicia omenească, pentru toată
pătimirea acestui mare erou al neamului.
Cu elocinţa sa deosebită marele nostru
poet a elogiat viaţa de martir al
marelui dispărut.
Poporul l-a
plâns cu mare jale. Un poet popular al
Şişeştiului, Gavril Mureşan, i-a compus
o poezie semnificativă. Finalul esenţializează o existenţă :
“Astfel a murit Lucaci
La un rând cu cei săraci,
Şi sărac şi parasit
Dar cu gândul împlinit
Lăsând pe urmele lui
Liberi fii Ardealului,
Făurind pentru vecie
O frumoasă Românie”
Am dorit prietene
Mătieş să-ţi mărturisesc aceste
lucruri pentru a şti ce te
aşteaptă. Şi să cunoşti un model strălucit. Dacă vei reuşi să-ţi vezi visul împlinit şi să poţi face cât de puţin
bine poporului tău nu ştiu cine te va elogia. Răsplata din partea colegilor politicieni
s-ar putea să fie cea pe care a primit-o
un alt prieten de-al meu, ing.Nicu Bud :
să te excludă din rândurile lor. Sau din
invidie, sau pentru a rămâne cu un
ciolan în gură. De bună seamă că unii ca mine te vor primi totuşi în sufletul
lor. Dumnezeu să te ajute
şi să nu uiţi niciodată de Vasile Lucaciu !
Oarţa de Sus, 9 noiembrie
2012
prof. Traian Rus
