SPOR STABILITATE AUXILIAR

 Bună ziua!

 Dragi colegi,

 Avem bucuria să vă anunțăm că interesul pentru comunicatul de
presă, referitor la sporul de stabilitate, dat de SLI MM și preluat de
Graiul MM ieri, 07.02.2022, a fost neașteptat de mare, acest lucru
reflectându-se și în numărul de vizualizări pe care articolul le
are. Astfel, in 24 de ore de la publicarea acestuia, s-a înregistrat un
număr de 8361 DE VIZUALIZARI și peste 100 de distribuiri.
 Din cifrele prezentate, se poate vedea impactul uriaș pe care reușita
SLI MM l-a avut atât la nivel județean, cât și la nivel național.

 Vă rog să transmiteți informația membrilor de sindicat, în special
personalului didactic auxiliar.

Link:
https://www.graiul.ro/2022/02/07/personalul-didactic-auxiliar-beneficiaza-din-nou-de-spor-de-stabilitate-datorita-sli-mm/

_DEPARTAMENT JURIDIC SLI MM_

Nume sau numere?

de Gheorghe Pârja 

Despre învățământ se vorbește în șoaptă, crispat politic, sau în nici un fel. Despre educație se formulează păreri fără înțeles profund, se fac experimente, se invocă standardul european. Fiecare ministru a venit cu părerea lui și a plecat fără să lase urme care să-i poarte numele. Nu s-a priceput, doar în câteva cazuri, că nu este suficient să fii un bun dascăl, un activ vector politic, ci trebuie să ai viziune și curaj. Nici nu mai știm ce școală se vrea în România. Repede o să apară de după colț comentatorii, apărătorii modernizării școlii. De fapt sunt apărătorii formelor fără fond. Mă mir că dascălii de calitate, că avem destui, nu vin cu idei suple, rezultate din munca la clasă. Să sugereze căi de urmat. Altfel, suntem la dispoziția unor comisari politici, care pun accent pe nivelarea populației școlare, pe discursuri de comunicare referitoare la plata taxelor, expediere de mesaje, cereri către instituții sau manipularea de tehnică digitală. Este o cale sigură pentru a crea indivizi emblematici pentru starea de confuzie a unei educații precare.

S-a creat un mediu haotic în procesul de educație, în primul rând părinții și elevii impun regulile și structurile curriculare. Dascălul, cel priceput, este a treia roată în mecanism. Cu tot respectul pentru democrație, dar învățătorul și profesorul stau în fața clasei, ei dețin taina educației, a cunoștințelor. Am în față scene ciudate, când oameni au centrul de greutate în afara lor, devin videoclipuri, cifre și ambalaje. Acum, în criza asta pandemică, haosul este la el acasă. Când este vorba de boală, nimeni nu-și asumă răspunderea. Este o bâjbâială dureroasă. Școala trebuie să înceapă, că salturi mari în educație nu sunt recomandate. Toată lumea dă sfaturi, se plasează răspunderi la primării și alte unități scolare și medicale. Se așteaptă o minte salvatoare, lucidă, folositoare pentru educație în aceste momente de cumpănă. Cei mai îngrijorați sunt părinții, care vor să-și protejeze copiii de amenințarea bolilor, dar și vor ca odraslele să învețe carte.

Mama unei fetițe, care trebuie să învețe a scrie, se întreabă: cum se poate deprinde rotunjirea literelor după varianta online? Cu aceleași sentimente sunt și profesorii cărora le pasă de învățământ. Cum spuneam, avem și asemenea devotați! Recent, am citit un articol ca un strigăt de îndreptare a învățământului gimnazial. Este îngrijorarea unei profesoare de limba și literatura română, cu opt ani de experiență la catedră. Vechimea ei în muncă este invers proporțională cu numărul de reforme din procesul educativ. Deplânge programele care și-au redus serios conținuturile din care lipsesc criteriile ordinii logice și cele tematice. În primii ani de gimnaziu, spune profesoara, elevii învață să comunice, dar nu au ce. Un alt eveniment este introducerea testelor PISA. Manualul după care se învață limba și literatura română se numește limbă și comunicare. Unde este limba română? Apoi subiectele sunt atât de simple încât i se par cadrului didactic „instrument de verificare a stadiului de tâmpire, nu a stadiului de dezvoltare. Chiar și cei mai slabi elevi, dacă au o fărâmă de sinceritate, pot confirma lipsa complexității cerințelor.”

Apoi, elevii învață că istoria nu este o știință. Ne aliniem standardelor europene, se zice. O altă așa zisă modernizare este introducerea codurilor. Elevii care au susținut examenul de evaluare și cel de bacalaureat au fost niște coduri. Deși părinții și-au dat consimțământul ca să se folosească numele și prenumele elevilor, ei au devenit numere. Au devenit coduri. Mi se pare că este un atentat la identitate. Dar profesoara merge mai departe cu comentariile: „De ce se întâmplă așa ceva? Pentru a ascunde prostia! Care sunt efectele unei asemenea decizii? Discriminarea celor deștepți, frustrarea elevilor capabili, depersonalizarea, dezumanizarea, promovarea minciunii.” Da, omul deștept are nevoie să se știe apreciat cu nume și prenume, nu să se ascundă după un număr. Este o descurajare pe față. Elevul, când tocmai are nevoie de apreciere, află că nimeni nu este interesat de rezultatele sale. El este un număr, un cod, cel mult ajută la statisticile de promovabilitate.

Codul Civil prevede că „orice persoană are dreptul la un nume.” Numele este principalul atribut de identificare a omului în societate, în istorie. Înlocuirea numelui cu numere este prima formă de sfidare a demnității umane, a ființei umane. Ce atribute se protejează dacă se substituie numele cu o cifră? De când este, omul a deprins cuvântul, graiul articulat, el a avut un nume. S-a individualizat prin nume și prenume. Omul fără nume nu este om. Mai rău decât roboții. Să se revolte părinții care au dat nume pruncilor, și sunt consemnate în actele de stare civilă. Se vor boteza copiii după sistemul numeric? Sper că este o rătăcire a unor minți oxidate prea devreme. Mă simt dator să spun numele profesoarei: Alexandra Florina Mănescu. Articolul ei a fost găzduit de revista „România literară,” din 7 august, 2020. Citiți și comentați. Eu semnez cu numele meu.

Mihai Eminescu: ”Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis…”

“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă.

Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea precum o lege eternă, mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!

S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel.

Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.

Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”

Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883

Sursa: Nationalisti.ro

SPUNE-MI CU CINE TE ÎNSOŢEŞTI CA SĂ-ŢI SPUN CINE EŞTI!

Acest proverb prin faptul că nu-şi  defineşte concret semnificaţia ,a făcut ca unii cetăţeni din diferite structuri sociale ,politice ,juridice ,culturale etc,să se detaşeze de unii semeni din alte pături sociale.S-a dovedit acest lucru când s-a văzut în public faptul că o oarecare persoană care fiind fie director ,preot ,inginer,parlamentar,edil, medic,nu se încumetă să schimbe discuţii  cu oamenii de rând (fiindcă în sinea lor considerându-se mai învăţaţi ,şi cu funcţii),numai atunci când dau ordine,sau doar în cazul în care care natura serviciului lor îi obligă să intreprindă aceste lucruri,mai mult în timpul campaniilor electorale ,când prin asta au intenţia să momească cetăţenii pentru ca ei sau favoriţii lor să fie votaţi într-o anumită funcţie politică.

Dar în alte împrejurări ce poate fi rău prin faptul că un anumit cetăţean fie el edil,parlamentar,medic,jurist ,preot,inginer sau proprietar de mari firme etc se însoţeşte cu un simplu lucrător dintr-un oarecare domeniu de muncă,pentru a schimba unele păreri,opinii ,sau problemele legate de viaţa celor din jur ,în bunul sens al cuvântului.Până ce  acest proverb nu va suplimenta afirmaţia că dacă un parlamentar sau un preot sau un medic sau un ministru  merge la furat cu un porcar sau cu un plugar sau cu un menajer,prin care aceştia pot fi consideraţi infractori,sau că parlamentarul merge la biserică cu tot omul de rând,fapt ce îi încadrează pe deasupra pe amândoi ca  fiind oameni credincioşi,nu-şi defineşte concret semnificaţia.

                                                       VASILE DAM MARCHIŞ

Toți oamenii trăiesc, dar numai unii dintre ei există

 1. Binomul acumulare materială – înstrăinare (alienare)

            Nu doar credința, ci și știința prin descoperirile sale și prin frecventele destăinuiri ale unora dintre cei mai prestigioși slujitori ai ei chiar din rândul evoluționiștilor pursânge, ne încredințează că viața este un miracol mai presus de vlaga gândirii umane și că omul reprezintă pentru creaționiști încoronarea întregii concepții și munci divine din cele șase zile ale facerii, respectiv produsul de vârf al evoluției viului pentru înverșunații adversari ai creației.

            Sigur, convergența opiniilor celor două tabere ireconciliabile vizavi de rangul omului în lumea viului și de uriașele sale resurse de exprimare pe care le deține (utilizează maximum 15% din capacitatea creierului și, după cum se prezintă, cu mult mai puțin de-atât din cea a inimii și sufletului), nu exclude categorica divergență a pârghiilor întrebuințate în argumentare: Credința neclintită în Adevărul revelat prin Cuvânt, împotriva cuvântului științei, care, respingând Adevărul de dragul adevărurilor accesibile prin cunoașterea umană, este pe bună dreptate condamnată să nu cunoască în vecii vecilor măreția și desăvârșirea întregului prin punerea cap la cap a fragmentelor, așa cum cum ulciorului spart nu-i este dat să fie refăcut vreodată din cioburi!

            Căci dacă întregul premerge partea, un adevăr evident prin el însuși pentru orice om cu scaun la cap, sensul judecății umane mai presus de orice îndoială trebuie să urmeze aceeași cale: de la întreg la parte, de la general înspre particular.

            Îndeosebi atunci când evoluționismul, o teorie îndrăzneață, dar cu fundamentele șubrede (a recunoscut acest lucru însuși Charles Darwin), se arată – în pofida eforturilor depuse – incapabilă să-și elimine lacunele de structură, nereușind până în prezent să dea de urma acelor fosile intermediare, care ar avea rolul mortarului științific dintre cărămizile edificiului darwinist.

            În această situație precară și jenantă pentru evoluționism, dar imposibil de remediat prin vrerea Celui care a pus bariere de netrecut între regnuri și specii, adevărul trebuie descoperit în cuvintele Genesei, adică acolo unde Adevărul absolut se prelungește tainic și în același timp cutremurător de firesc în fiecare dintre noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Genesa 2/7).

            Asta deoarece credința sinceră și puternică în Atoatefăcător are capacitatea de-a surprinde văzutele și nevăzutele într-un atotcuprinzător cosmos al harului divin, care după prefacerea sa în iubire, cade aidoma unei unei ploi binefăcătoare pe entitățile viului pământesc și ceresc.

            ...Căzut în păcat, adică exclus din ecuația eternului, nu-i de mirare că omul a luat-o pe calea largă a timpului din ce în ce mai rău și mai bolnav, sub a cărui povară neîndurătoare este nevoit să-și ducă trudnica sa viață de rob al propriului trup și al propriilor sale pofte.

            Pentru că după absorbția sa în imperiul efemerului, omul și-a pierdut (mai exact i-a fost retrasă până la repurificare) desăvârșita unitate existențială conferită de veșnicie și nevinovăție, o unitate eminamente imaterială, iar el a primit în schimb alcătuirea duală trup-suflet (materie-nematerie), care se potrivește ca o mănușă cu noua lui condiție de ființă muritoare: Pe de o parte trupul supus durerilor, îmbolnăvirilor și în final morții, un trup sortit dispariției prin descompunere oricâtă grijă ai avea de el, pe de altă parte sufletul tot mai neglijat în apriga campanie de strângere a bunurilor „pe care le mînâncă moliile și rugina” (Matei 6/19), deși acest strop de divinitate reprezintă unicul element de legătură dintre aici și dincolo, altfel spus el este colacul de salvare al omului după moarte.

            Și astfel, tot mai preocupat de satisfacerea trebuințelor imediate ale trupului, depozitarul vremelnicului, omul dă uitării trebuințele aparte ale sufletului, iar această înstrăinare de Dumnezeu, de sine însuși și de ceilalți semeni se tot adâncește, până când devine principala cauză a nefericirii sale.

            Cu completarea că tot în alienare trebuie căutată cauza sporirii ratei sinuciderilor, inclusiv în rândul adolescenților și tinerilor, precum și cauza atâtor oribile infracțiuni (crime, violuri, tâlhării), îndeosebi atunci când cei atinși de ea caută să se trateze prin droguri și alcool...

            Dualismul trup-suflet conduce cu necesitate la distincția dintre viață și existență. Toate animalele au fost înzestrate la facere cu instincte de atac sau apărare, cele mai potrivite speciei din care fac parte, deci toate își apără cu ghearele și cu dinții viața din propriul corp prin uluitorul instinct de conservare, precum și viața urmașilor pe care i-au zămislit prin la fel de uluitorul instinct de perpetuare a speciei.

            Firește că în familie, ceată, hoardă sau stol, devin dominanți acei indivizi ale căror ambiții hegemonice se bizuie pe însușiri ce-i fac fie respectați din teamă (în majoritatea zdrobitoare a cazurilor), fie din iubire (cel mai adesea într-o familie).

            Dar numai omul a fost înzestrat la facere cu scânteia divină numită suflet sau spirit, parte componentă din spiritul universal, prin urmare numai el, între toate viețuitoarele Pământului, prin inteligența sa încălzită la flacăra vie a iubirii, își poate urca viața până la cerul existenței, pentru că numai el are conștiința morții întru mântuire și a vieții plenare prin disocirea clară dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre smerenie și trufie.

                                          2. Reumanizarea și salvarea prin renunțare

            Este evident pentru oricine că lumea noastră, lumea celor care am intrat în secolul 21, se află într-un mare impas. Nu atât din pricina sărăciei și foametei care cuceresc arii tot mai întinse ale planetei, nu atât din pricina poluării, actelor teroriste, conflictelor militare, bolilor endemice și cataclismelor naturale (cutremure, uragane, ploi torențiale), care se abat nimicitor și din ce în ce mai des cam peste tot, cât mai ales din pricina gravei disoluții morale la care s-a ajuns prin victoria materiei asupra spiritului, a pragmatismului asupra contemplativismului.

            Îmboldite de imperativele dezumanizante ale concurenței și profitului, toate societățile zilelor noastre luptă din răsputeri să se înfrupte din iluzoria fericire dobândită cu ajutorul celor trei legi specifice tuturor grupurilor umane, legi cu rol de motor pentru actuala civilizație:

            a)Legea fundamentală a progresului social – rezultatul îndelung șlefuit al necontenitelor interacțiuni dintre ipocrizie, egoism și cruzime;

            b)Legea celor trei „c”-uri: consum – comoditate -  confort;

            c)Legea celor patru „p”-uri: prostituție – proxenetism – pedofilie – pederastie.

            Societatea românească postdecembristă este imaginea vie a dezastrului la care inevitabil se ajunge prin minciună servită în ambalaj democratic, tâlhărie mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii noștri de mai an?), impostură și trădare, pe scurt printr-un neîntrerupt proces de degradare morală, vasăzică o societate în care grosul membrilor ei – dezorientați, înșelați, înstrăinați și nedoriți în propria lor casă (țară) – simt pe propria piele tristul adevăr cuprins în spusa Homo homini lupus (Omul este lup pentru om)...

            Ce-i de făcut, acuma când tot mai mulți oameni sunt încredințați de rănile supărătoare ale planetei că actuala civilizație (o civilizație a veritabilei sinucideri prin risipa la care se dedă și poluarea pe care o generează) antrenează întreaga omenire în frenezia viitoarelor cataclisme?

            Căci conduita morală a civilizației noastre este captivă în intervalul îngrijorător de strâmt dintre Trăiește-ți clipa și După noi, potopul...

            Oricât am suci-o și învârti-o, nu există altă soluție viabilă înafară de renunțarea omului la deprinderile și comoditățile alimentate până la dezgustător de carnal, punct de întoarcere pe traseul său existențial înspre izvoarele curate ale simplității și înțelepciunii. Numai în acest chip el se poate purifica, ceea ce este totuna cu reumanizarea de după eliberarea moralei și conștiinței din arestul materiei, pentru că numai astfel el face trecerea de la viață la existență și tot numai astfel – lucrând intens la mântuirea sa, inclusiv la cea a semenilor – el poate cunoaște adevărata fericire.

            Doar câteva cuvinte despre actul deliberativ al renunțării. Este nu numai fapta de mare curaj prin care cel în cauză azvârle deșartele zorzoane ale acestei lumi (bogăție, putere, faimă) și cu umilință se dedică meditației și rugăciunii în singurătatea unui colțișor sau al unei chilii mănăstirești (avem nenumărate exemple de senzație în acest sens), ci este și singura modalitate eficace prin care smeritul se înalță, stabilind relații de negrăită bucurie spirituală cu cerul, cu el și cu ceilalți semeni. Adică taman ce-i recomanda Mântuitorul tânărului bogat: „Vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și urmează-Mă” (Luca 18/21), precum și ceea ce credea Imanuel Kant la vremea lui că-i esențial pentru condiția umană – cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi.

            Sighetu Marmației,                                                        George PETROVAI

                 10.10.2013

Luptele de idei şi spiritul de gaşcă

           de MIHAI EMINESCU

 Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.

 Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.

 Unei asemenea maniere de-a vedea avem noi a mulţumi titlul de reacţionari.

În zădar am protesta, în zădar am cere să ni se probeze o singură tendenţă reacţionară în înţelesul adevărat al cuvîntului, adecă tendenţa de-a ne-ntoarce la teocraţia şi feudalismul evului mediu, în zădar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută că voim a fi şi că faptele noastre toate sînt contrarie acelei aserţiuni gratuite, adversarii noştri, dacă n-au minte, au cel puţin o gură, o gură ce pare a-şi fi arogat pe seamă-şi atribuţiunile tuturor celorlalte calităţi intelectuale pe care natura obicinuieşte a le dărui oamenilor. Dacă nu voieşti să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluţiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriţi a şedea alături cu unicii naţionalişti, unicii români, unicii patrioţi, cari se bucură de privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari şi frumoase. Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atîta măcar, ar şti sau ar putea să facă altceva mai folositor? Domnia absurdă a frazei a mers atît de departe încît ei înşii şi-au deschis ochii şi merg pe calea pe care odinioară o numeau reacţionară.

 Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie e cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru.

 Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are legile organice după care trăieşte şi că, dacă se introduce o legislaţie artificială în locul celei care s-ar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar.  http://www.certitudinea.ro/

Dar unde-s codrii de mai an?!

 de George PETROVAI

            În istoria zbuciumată a românilor, timp de mai multe secole, codrii, nepătrunșii codri de-atunci au jucat importantul rol al fortărețelor de pe alte meleaguri: Aici își găsea adăpost și liniște relativă tot românul fugit din calea năvălitorilor, aici se refugiau micuțele dar curajoasele armate românești pentru organizarea îndrăznețelor atacuri asupra ordiilor asiatice și tot aici și-au găsit un binemeritat sfârșit trufașele armate maghiare, turcești sau poloneze, care au cutezat să se aventureze în necunoscut pentru nimicirea celor ce se încăpățânau să-și apere „sărăcia, și nevoile, și neamul”.

            Căci pe-atunci codrul era frate bun cu românul. Iată de ce nu-i întâmplător faptul că fundamentele culturii românești, durate din substanța vie a creației populare, se originează în legătura inseparabilă dintre om, munte și pădure. Din acele vremuri de măreție teofanică, când românul era mult mai aproape de ceruri prin dragostea lui pătimașă față de pământul natal, din acele vremuri, prin urmare, ne tragem seva de popor respectat, dimpreună cu tot ceea ce încă-i conferă distincție și demnitate – iubire de patrie, identitate culturală, cinste, omenie, ospitalitate etc.

            Dar întinșii codri de odinioară, astăzi au devenit doar amintiri! Căci românul postdecembrist, modern în năravuri și profund ticăloșit în esență (venerabilul Neagu Djuvara spune cu amărăciune că în românul de azi nu izbutește să-l descopere pe românul din perioada interbelică!), românul de-acum, deci, înțelege să scoată bani chiar și din piatră seacă, fără să-i pese de morală, legi, semeni, ori de ce va urma.

            Așa că, pretutindeni în România pădurile sunt măcelărite, căci pretutindeni gaterele făr’ de număr lucrează zi și noapte. Nu se știe câte dintre ele lucrează legal, dar se știe că toate se „hrănesc” cu masă lemnoasă, care, dacă nu este în întregime furată, atunci măcar este procurată pe căi dubioase, și că stăpânii acestor gatere se descotorosesc de rumeguș pe unde se nimerește, de regulă îl aruncă pe malul râurilor, încât apele noastre curgătoare, sau, mă rog, cele mai multe dintre el, au devenit niște împuțiciuni de unde peștele fuge îngrozit, dacă- firește – mai are puterea să o facă.

            Ți se rupe inima de jale când vezi ce prăpăd s-a făcut și continuă să se facă în falnicele noastre păduri de până mai ieri (a se citi până la Decembriadă) – nenumărate cioturi rânjind la privitorul încremenit de uimire, precum resturile de dinți dintr-o uriașă gură știrbă, mormane de crengi, dealuri rase ca-n palmă. Iar de ai cumva ghinionul să fii însoțit de niscaiva străini, apoi realmente îți crapă obrazul de rușinea comentariilor și a exclamațiilor lor de surprindere, căci noi știm prea bine cu câtă dragoste și pricepere își ocrotesc ei pădurile.

            În apusul Europei, ba chiar și în nordul doldora de păduri, orice tăiere trebuie autorizată! Mai mult. Îmi spunea un prieten, care s-a mișcat cam peste tot în Europa, că la finlandezi, de pildă, în locul fiecărui copac tăiat, trebuie plantați de îndată cinci puieți! Cu precizarea că la locul tăierii nu rămâne nici măcar o crenguță. Elocvent, nu-i așa?...

            În aceste condiții ale nesimțirii și bunului plac, pe cine mai poate să mire că și la capitolul suprafețe împădurite, România este codașă între țările din Uniunea Europeană?! Când toate sunt date peste cap, iar parlamentul, guvernul și cam toate instituțiile statului sunt pline de megarăufăcători (unii chiar cu mai multe dosare penale), de mirare ar fi ca ceva să se normalizeze și să funcționeze ca în alte țări.

            Devine tot mai evident că suprafața pădurilor viguroase ale unei țări reprezintă un indicator exact nu doar al gradului de civilizație, ci mai ales a stării de sănătate și echilibru pentru poporul respectiv.

            O asemenea relație nu este deloc hazardantă dacă se au în vedere imensele foloase (de la cele economice până la cele curative și estetice) pe care, în marea sa generozitate, pădurea le pune la dispoziția omului chibzuit: purificarea aerului și filtrarea apei, fixarea solului, cel mai eficace mijloc de apărare (îndeosebi la câmpie) împotriva vijeliilor. Unde mai punem că pâlcurile și perdelele de pădure de la șes constituie cea mai economică metodă (verificată și răsverificată) de sporire a producției agricole, întrucât știut este din experiența înaintașilor că aceste crânguri nu numai că apără plantele de furtuni, dar asigură și o foarte necesară rezervă de apă pentru perioadele de secetă.

            Și cum instalațiile de irigare din zonele de câmpie ale României au dispărut aproape cu totul după Decembrie ’89, spârcuite fiind de hoți, este lesne de înțeles importanța pe care o dețin, mai exact importanța pe care ar trebui să o dețină pâlcurile și perdelele de pădure din zonele agricole ale țării.

            Numai că și la acest capitol, România deține o nedemnă întâietate: în loc să fie mărite, suprafețele împădurite de la șes au fost mătrășite aproape în totalitate!

            Atunci, ce să ne mai mire periodicele calamități, care – funcție de anotimp – se abat tot mai pustiitor asupra românilor și a agoniselii lor: uriașe alunecări de teren (adevărate morminte pentru comunități), primăvara și toamna furia apelor slobozite de munții despodobiți, vara secete prelungite, iarna întroieniri de coșmar și în tot cursul anului furia cu care vântul își face de cap, atâta timp cât nici un obstacol natural mai acătării nu-i curmă avântul. Cu dreptate se spune că fiecare cum își așterne așa doarme, sau, mă rog, nu doarme...

            Dar vânatul? Indiscutabil că vânatul mare și mic este în inseparabilă legătură cu starea mediului ambiental. Dacă nu se vor lua urgent măsuri prohibitive, se va ajunge în curând să fie mai mulți vânători decât iepuri, vulpi și lupi la un loc. Aproape că nu mai există vânat mic (iepuri, dihori, vulpi), necum din cel mare.

            Celebrul dicton latin – Non bis in idem, îl consider just: Da, nu poți fi judecat de două ori pentru același delict! Atâta doar că la noi n-au fost judecați nici măcar o dată marii tâlhari, șperțari și traficanți de influență. Ba unii dintre aceștia, bine cunoscuți în țară și străinătate, nu numai că ies cu regularitate basma curată din toate potlogăriile, dar chiar sunt răsplătiți cu înalte demnități publice. Bunăoară, gloata pușcăriabililor din actualul parlament și guvern al României. În adevăr, într-o anumită economie de piață, totul este de vânzare...

            Iată de ce cu îndreptățire se poate spune despre actuala învechită stare de lucruri de pe la noi: Sint ut sunt, aut non sint – Să fie lucrurile cum sunt (în altă parte, nota mea, G.P.) sau să nu mai fie!

                                                                         

                

Gherman. Bozgorul. Boanghena

Zic şi eu din Prosport: „Unul dintre managerii de la Steaua a fluturat steagul României după meciul cu CFR. Nimic anormal până aici, doar că acelaşi personaj îi numea "bozgori cretini" pe fanii clujenilor”. Apoi citesc despre Mitică Dragomir, care, enervat de Csaba Asztalos, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, se înfurie brusc: “o să cer guvernului să-l schimbe. Să nu mă supere, că pornesc tăbarca”.
E sufocant: am ajuns, ardelenii, toleraţi într-o Românie a bătăuşilor, a miliţienilor şi a tuturor puşcăriaşilor cu rolex. Îşi permit să vorbească despre noi orice, din perspectiva stăpânilor, a cuceritorilor. Ei nu pot fi pedepsiţi niciodată, pentru că idoţii din fruntea statului român gândesc de fapt la fel ca ei, dar ştiu că nu dă bine s-o spună.

Ok, mă valahule: eu sunt bozgor. Boanghenă. Corcitură de Transilvania. Pot să ies din bibliotecă şi vă scuip şi eu în cerul gurii. Pot să joc tontoroiu' pe mormîntul strămoşilor voştri laşi şi beţivi. Pot să scriu: 
“Era la Steaua-un berbecuţ
avea şi gură, şi prepuţ
dar confunda, el, berbecuţu'
adesea gura cu prepuţu'”. 
Bine-i? Oficialule valah, în afară de contre, pare că nu mai avem nimic în comun. Da: înainte ne unea frica faţă de ăla pe care l-aţi lins în dos, Ceauşescu: acum gata. 
Voi vă purtaţi ca nişte cuceritori? Voi, care vă puneaţi copiii şi muierile gaj la Stambul? Voi, cunoscuţi ca trădători prin excelenţă în istoria voastră? Voi, care în afară de noroc curvesc nu aveţi cu să vă lăudaţi? Voi, care-aţi pus la pământ ardealuri şi banaturi şi bucovine şi moldove – adică tot ce nu e Bucureşti.
Ei bine, băi: nu vă merităm. Nu descoperiserăţi scrierea când la Cluj se deschidea prima universitate. În biserici lălăiaţi în şalvari când Transilvania semna Pacea de la Westfalia. Fugeaţi în păduri când Transilvania semna Editul de la Turda şi recunoştea, pentru prima dată în lumea asta, libertăţile fundamentale.
Sunteţi o gaşcă de nemernici, ne faceţi străini: bozgori şi boanghene - numai pentru că străinilor mereu le-aţi furat portofelul – n-aţi încercat farmecul diversităţii. Nici măcar drapelul ăla roş-galben-albastru nu-l meritaţi: pentru voi e flegmă, nu simbol. Îi duceţi de nas pe oamenii ăia simpli care umplu stadioanele, ăia care n-au altă vină decât spectacolul duminical. Sportul.
Într-o zi, aşa subalterni cum ne credeţi, vom fi autonomi sau mai mult. Într-o zi Transilvania asta se va trezi şi-şi va cere istoria şi oamenii săi înapoi. Nu e departe vremea aia. 
Dar voi veţi sta la barieră, pe dinapoia steagului.

                                                                                    SABIN GHERMAN

Au fost 16...

Aflăm că Gigi Becali l-a demis pe antrenorul Ilie Stan după egalul din Ghencea cu Gaz Metan Mediaş şi este al şasesprezecelea antrenor demis de patronul-oier în decurs de doi ani şi ceva. La polul opus, antrenorul Cristi Pustai este pe banca tehnică la Mediaş de peste cinci ani iar această stabilitate şi continuitate s-a şi văzut, echipa din judeţul Sibiu jucând în cupele europene, fiind la un pas de grupe iar acum se bate cu Dinamo pentru a juca finala Cupei României. Iată două abordări diferite ale conducerii unor cluburi din Liga I, iar concluziile le puteţi trage şi dumneavoastră singuri. Dacă mai spunem că Gigi Becalii a cheltuit cu transferurile jucătorilor peste 10 milioane de euro şi nici măcar în campionat nu este în primele trei iar din Cupa României a fost eliminată de divizionara „B” Poli Timişoara o să vă daţi seama ce presiune se pune din nou de către acelaşi patron pe antrenorul „nou” care a venit la Steaua, Mihai Stoichiţă. Am pus nou în ghilimele deoarece Stoichiţă a revenit la Steaua, el mai fiind antrenorul steliştilor şi este un fel de gubă (manta pentru vremuri ploioase) al lui Gigi în vremuri de criză...

Nici la Dinamo conducerea „triumviratului” Borcea-Badea-Săvulescu ( şi Cornel Dinu) se pare că nu mai are răbdare cu Ciubotariu care a fost învins în trei meciuri consecutiv, motiv pentru care se aşteaptă semifinala din această seară cu Gaz Metan Mediaş şi în funcţie de rezultat se vor lua măsuri şi în Ştefan cel Mare.

Să mai spunem că în cealaltă semifinală, aseară, echipa Rapid a învins, în prima manşă pe F.C. Vaslui cu 1-o, gol marcat din penalty de Herea. În acest meci s-a văzut cât de mult contează lipsa lui Lucian Sânmărtean la moldoveni, fotbalistul „delegat” cu pasele de gol!

În orice caz avem parte în acest an de un campionat nebun, nebun...atât prin prisma rezultatelor surpriză, a declaraţiilor oamenilor din fotbal cât şi prin demiterile pe bandă rulantă a antrenorilor.

                                                                                         Gelu DRAGOŞ

UN AREAL GLISANT

Volumul de pamflete al Floricăi Bud, Secol de vânzare (Editura MAŞINA DE SCRIS, Bucureşti, 2012), ne propune un luxuriant univers aflat în imediata noastră vecinătate. Sunt satirizate situaţii cu dorit statut de piatră angulară, ce ţin de un eclectic teritoriu monden românesc. Vitriolarea atitudinilor aflate în proximitatea imposturii, din varii domenii, se dovedeşte a fi o profesiune de credinţă pentru autoare. Barocul nuanţelor satirice defilează implacabil prin faţa ochilor, evantai multicolor desprins, matein, din viaţa care se vieţuieşte. Textele debordează de fantezie şi spontaneitate, constantele ludice mai relaxând atmosfera mediilor analizate, de multe ori prea încrâncenată. Frazele suculente, provocatoare, curg în ritm susţinut, creionând pregnant siluete inubliabile. Binevenite elanuri justiţiare animă autenticitatea acestor istorisiri scrise cu ironie implicată. Majoritatea textelor au vădite însușiri detabuizante. Vii tendinţe normative animă înţepătoare tablouri. Avem senzaţia pătrunderii într-un modus vivendi cu apăsată pecete balcanică. Particularizând, Florica Bud ocupă un areal glisant, ce se întinde de la, de exemplu, problematica obligativităţii satisfacerii stagiului militar până la iniţierile mondene din universul curtezanelor ce abundă pe ecranele televizoarelor. Aparent intangibilele maxime populare se bucură de ingenioase reinterpretări, ipostazierea în universul acestor ingenioase ziceri finalizându-se cu surprinzătoare concluzii. Avem şi inedite relatări din interiorul, necunoscut celor mulţi, propriu efervescentei lumi literare. Personajele vizate sunt uşor recognoscibile sub transparenţa asumată a măştilor. Cartea este compusă din adevărate studii de caz, individualităţile având contact cu lumea spectacolului, în variantă aproape tabloidă sau literară. Subiecţii sunt eroii unor pline de tâlc puneri în scenă. Florica Bud aruncă asupra cotidianului priviri purificatoare, focalizând asupra celor mai stridente pete.

Octavian Mihalcea