Gluma zilei - Explicațiile S.F. ale domnului general Filip Teodorescu

 

Fotografii document. col. (r) Iacob Oniga, col. (r.) Filip Teodorescu şi subsemnatul

Filip Teodorescu : “În 1989-1990, la Revoluție, erau 29.000 de agenti ruși în România. Confruntările de la Târgu-Mureș din martie 1990, au fost pregătite de Serviciile Secrete Maghiare”!

Colonelul FILIP TEODORESCU, fost locţiitor al şefului Direcţiei de Contraspionaj spune: „Diversiuni prost organizate, prost gândite. Au încercat tot felul de astea, ca să justifice tot ce se lansa la Bucureşti cu securişti, terorişti şi aşa mai departe. Fiind acolo, anunţau reporteri, dar şi pe radio, era şi un radio, spunea: colonelul Sima – era şeful Securităţii acolo, împreună cu un grup de securişti-terorişti – acţionează în cutare loc şi face prăpăd. Ăla era lângă mine: I-auzi, măi, Traiane, pe unde eşti tu! Culmea, adică o diversiune din asta, dar prost gândită, prost realizată şi total nenecesară”.

AFIRMAŢIILE colonelului român continuă:

Teodorescu: “Neîncrederea a sporit și mai tare din cauza diversiunii teroriste. Au apărut de peste tot, inclusiv de la conducerea armatei, acuzaţii că aşa-numiţii terorişti nu sunt decât ofiţeri ai Securităţii care vor să îl apere pe Nicolae Ceauşescu”.

Teodorescu: “În 1989-1990, la Revoluție, erau 29.000 de agenti ruși în România”.

Teodorescu: “Pe lângă cei 29.000 de agenți ruși din România, forțe militare rusești erau masate pe Prut.”

Teodorescu: “Confruntările de la Târgu-Mureș din martie 1990, au fost pregătite de Serviciile Secrete Maghiare”.

Teodorescu: “Forțe militare maghiare au fost masate la granița cu România.”

Înlăturarea și Lichidarea lui Ceaușescu a fost decisă din trei cauze :

1. Faptul că România și-a plătit integral datoria externă.

2. Anunțul că România are tehnologia pentru a produce bomba atomică.

3. Anunțul că România va crea o Bancă Mondială Internațională pentru Țările în Curs de Dezvoltare cu Iranul și Țările Arabe.

Nu a existat NICI un ziarist occidental cu numele “Jean Louis Calderon”, cel care are o stradă în București pentru că a murit la Revoluție. Cu siguranță persoana care a murit era un agent străin.

Trupurile altor 5 “ziariști străini” nu au fost revendicate niciodată de nimeni.

Șeful securității Iulian Vlad a fost arestat în momentul în care Ambasadorul Rusiei a fost invitat de către generalul Militaru. Ambasada Rusiei ar fi filmat arestarea șefului securității.

Americanii i-ar fi oferit azil politic lui Ceaușescu și ar fi trimis un avion american care a aterizat pe Băneasa sau pe Otopeni?. Cei care îl luaseră cu elicopterul nu l-au mai lăsat să ajungă acolo. Cînd a aterizat la Snagov se pare că Ceaușescu a aflat de propunerea americanilor dar a refuzat-o. În realitate, credem că rușii au avut acceptul americanilor ca Ceaușescu să fie lichidat.

“În ziua de 22 decembrie 1989, era un avion militar american care venise să recupereze familia Ceauşescu, pe fosta soţie a lui Valentin şi pe fata lui Pacepa, Daniela. Pe soţii Ceauşescu nu au putut să îi recupereze. Când a plecat Ceauşescu cu elicopterul (de pe sediul CC – n.r.), primul zbor a fost spre Otopeni. Generalul Rus, şeful artileriei antiaeriene, care era şi el în conspiraţie, i-a zis pilotului: “Nu ateriza, că trag”. Apoi, după ani, Maluţan (n.r. – pilotul personal al lui Ceauşescu) a căzut cu totul întâmplător cu un zbor utilitar”.

Ceaușescu a fost informat de deciziile secrete luate de Bush și Gorbaciov la Malta, Securitatea avea o sursă chiar în echipa negociatorilor. Ceaușescu nu ar fi dat crezare informările primite spunând că cineva dorește să-l dezinformeze.

În noaptea de 21 decembrie Securitatea s-ar fi prezentat la Ceaușescu cu o listă de agenți străini de pe teritoriul României și cu o listă de români trădători care ar fi lucrat pentru serviciile străine. Securitatea a cerut arestarea lor. Ceaușescu ar fi refuzat spunând că se încalcă Constituția și că trebuie făcute Dosare Penale înainte să fie arestați.

Și serviciile franceze au fost implicate

“Ce pot eu să spun, chiar dacă nu are să vă mulţumească, este că implicarea serviciului de spionaj francez în treburile din România a fost efectivă. Ei nu s-au implicat doar în decembrie. Ei au fost prezenţi întotdeauna, ca şi azi. Francezii au acţionat şi în decembrie 1989, în special în Bucureşti. Au fost prezenţi şi fizic. Doi ofiţeri din cadrul ambasadei de la Bucureşti s-au implicat în incitarea celor din Piaţa Universităţii şi, din întâmplare, au fost reţinuţi. Aveau statut diplomatic. Până s-au lămurit, i-au dus la Miliţia Capitalei, unde au început să vocifereze că sunt diplomaţi şi au imunitate. A fost anunţată direcţia de contraspionaj. Au mers doi colegi de-ai noştri, care ştiau şi franceză, şi i-au întrebat ce fac acolo. Au fost văzuţi şi filmaţi cum îi îndemnau pe ceilalţi. Nu ne-am supărat pe ei. Unul a şi recunoscut: “Da, ne-au trimis, am primit ordin şi asta am făcut”. Celălalt a încercat să mai tragă de timp, să-şi menţină, chipurile, neamestecul, dar până la urma a recunoscut. I-au retras ai lor pe amândoi.

Notă. Generalul Filip Teodorescu, fost locţiitor al şefului Direcţiei de Contraspionaj de pe vremea lui Ceaușescu, a fost prezent la  Profesioniştii doamnei Eugenia Vodă la TVR 1 la rubrica „best of” din 2 martie 2019. Oare de ce ?!

Citiţi https://www.catavencii.ro/minciunile-convenabile-ale-unui-securist/

DESPRE CUM A FOST CUCERITĂ ROMÂNIA- CONVORBIRI CU FOSTUL ŞEF AL CONTRASPIONAJULUI ROMÂN

Despre întâlnirea cu Filip Teodorescu, ce pot să spun? Nu prea multe; oricum, este un personaj fabulos – aşa, ca părere de ansamblu. În schimb, ceva mă nemulţumeşte la el, deşi, spre deosebire de alţii, el chiar spune câte ceva; totuşi, pare o bancă aflată în inventar. Sper să am abilitatea, iar domnia sa – „amabilitatea” ca acest proiect să continue, materializându-se într-o carte din care poporul român să afle că are suficiente motive să se revolte. Chiar şi el însuşi –  vorba „lichelei”  de Liiceanu, căci ce fel de om mai poţi fi dacă nu mai ai apartenenţă la o familie, la un grup, la pământul pe care calci şi în care o să intri, la ţara pe care o porţi în actul de identitate. Altfel ni se va statua ceea ce în fapt am devenit, un popor de apatrizi.

Mi s-a sugerat de câţiva oameni de bună credinţă să-mi văd de treabă, că astfel de răscoliri s-ar putea să-mi aducă multe neplăceri. Tuturor acestora le răspund că dacă ăsta este preţul, sunt dispus să-l plătesc. Eu îmi iubesc ţara aproape la fel cum îmi iubesc familia, iar celorlalţi le spun… nu le spun nimic. Aş fi onorat să suport consecinţele, fie ele şi nevăzute pentru opinia publică, pentru o astfel de îndrazneală.

C.C.: Aş vrea să clarificăm, pentru început, câteva aspecte. Mai întâi, cât de necesar este un Serviciu sau, altfel spus, există state care-şi permit lipsa unor structuri de informaţii? Iar mai apoi, pentru a înţelege, aş dori să plecăm de la ideea că statul este, în fond, un organism viu; atunci, întrebarea ar fi cărui organ i-am putea atribui funcţiile acestei structuri?

F.T.: Întrebarea dumneavoastră – deşi, în aparenţă, pare a fi una generică, îndrăznesc să spun că este esenţială. Istoricii cunosc bine acest amănunt. De când oamenii au început să trăiască în grupuri, au folosit sau au fost dependenţi de informaţii. Cu cât societatea a evoluat, dependenţa de informaţii s-a dovedit a fi esenţială. În unele momente, chiar vitală. Atât pentru cei care aveau ca politici apărarea, cât şi pentru cei care aveau dorinţe expansioniste. Specialiştii preocupaţi de acest domeniu pot demonstra cu date concrete ceea ce eu vă spun acum. Dezvoltarea statelor a fost, dacă vreţi, ombilical legată de performanţele structurilor de informaţii pe care le aveau. Cu cât erau mai bine organizate, ca filosofie de lucru şi ca practică, cu atât statul căruia îi aparţineau, cunoştea o dezvoltare explozivă. Ca cititorii dumneavoastră să înţeleagă mai bine despre ce vorbim, aş vrea să exemplificăm puţin. Care este scopul şi obiectul lucrativ al unei astfel de structuri? În esenţă, sunt două: informaţii şi contraspionaj. Evident că fiecare din acestea are subdiviziuni, însă, n-o să intrăm în amănunte acum. Prima componentă  are ca principal obiectiv obţinerea de informaţii de la vecini sau de la alţii mai îndepărtaţi, dar interesanţi. Când mă refer la informaţii, spun tot ce prezintă interes pentru beneficiar. De exemplu, tot ce se preconizează a apărea în domeniul tehnologic. Să presupunem că, undeva pe glob, se preconizează implementarea unei tehnologii, ca urmare a unei munci asidue de cercetare. Dacă un Serviciu reuşeşte să obţină datele necesare ca această tehnologie să fie dezvoltată şi în ţara sa, putem vorbi despre îndeplinirea misiunii şi, de aici, toate consecinţele care decurg. Beneficiile economice ale statului sunt deosebite. România a avut astfel de reuşite, datorită unor ofiţeri de excepţie, despre a căror viaţă pot spune că a fost o umbră. În anonimat au trăit şi în anonimat au murit, fără ca nici măcar familiile lor să ştie ceva despre activitatea pe care o desfăşurau. Totuşi, să nu uităm că şi ofiţerii de informaţii şi contraspionaj sunt oameni şi au trăiri şi sentimente. Vedeţi, dacă un cetăţean salvează un animal de la înec, primeşte aplauze. Un astfel de ofiţer, care aduce statului avantaje, nu primeşte nimic. Sau, poate, cum au fost cazuri în perioada trădării lui Pacepa, eventual, un glonte în cap. Însă el, ofiţerul, este pregătit, instruit şi antrenat pentru astfel de situaţii. Nici nu cere, nici nu aşteaptă aplauze. El îşi încheie o misiune doar pentru a o începe pe următoarea. Drama ofiţerului de informaţii, frustrarea, strigătul către lună apar doar atunci când beneficiarii eforturilor, sacrificiilor pe care el le face sunt fie incompetenţi, fie rău intenţionaţi, fie, de ce nu, trădători. Vă imaginaţi ce tristeţe, ce exasperare, cât de mult au fost chinuiţi de sentimentul neputinţei ofiţerii de la Contraspionaj când au văzut că, în decembrie `89, au apărut la televizor, jucând rolul de „revoluţionari”, trădători pe care-i documentaseră de-a lungul timpului? Tu, cel care poate ţi-ai epuizat viaţa să  probezi că „X” este spion sau trădător şi apoi să-i vezi la televizor cum se dau revoluţionari în ţara ta şi să nu ai nicio posibilitate, dar niciuna, să reacţionezi?  E devastator! Nu numai că eforturile unei munci istovitoare se duc pe Apa Sâmbetei, dar trebuie să guşti sau chiar să bei întregul pocal al umilinţei, văzând cum trădătorul ajunge chiar demnitar în ţara ta. Simplist vorbind, e o misiune dificilă să afli intenţiile unui potenţial adversar pentru a putea lua decizii în cunoştinţă de cauză. Măsurile de apărare sau contracarare ale Serviciilor de Informaţii care au ca principală misiune apărarea intereselor statului respectiv se opresc la uşa factorului politic, cel care conduce administrativ un stat. În zadar aceste structuri îşi fac treaba dacă beneficiarul informaţiei fie le ignoră, fie le divulgă uneori, aşa cum s-a întâmplat în istorie. Serviciile de informaţii au competenţele pe care factorul politic i le stabileşte prin lege. De exemplu, vă pot spune că Ceauşescu a avut toate informaţiile necesare pentru a preîntâmpina evenimentele din `89. Însă ce folos, dacă n-a avut capacitatea şi raţiunea de a lua măsurile ce ar fi putut salva ţara? Şi ar fi putut-o salva nu doar de întâmplările care au avut loc în `89, ci şi de dezastrul care a urmat. La a doua întrebare, răspunsul poate fi mai simplu, căci, tot despre informaţii este vorba. Nu putem să ne raportăm la un organ anume, ci chiar la sistemul imunitar al omului care acţionează doar în urma informaţiilor pe care le primeşte de la organism. Ştiu că, fără un sistem imunitar sau cu unul slăbit, organismul este supus unei morţi stupide. Se poate muri de la o banală zgârietură. Mai e şi un alt aspect – că, deşi organismul primeşte informaţii corecte, nu mai are capacitatea de a procesa datele în interes organic. Atunci se produce haosul, cum se întâmplă, am înţeles, în cancer sau în alte maladii – când celulele se devorează unele pe altele.

C.C.: Domnule colonel, mă tem că evenimentele din `89 nu s-au sfârşit nici acum şi într-un fel trăim în masă un lung şi lent proces de dezintegrare, străin, total străin intereselor noastre. Atunci, în `89, poate a fost doar începutul, momentul în care s-a trecut la o altă etapă, de la persoane care aparţineau structurilor şi implicit intereselor străine, infiltrate în unele organisme de conducere, la preluarea administrativ-politică a întregului stat. Căci, dacă în funcţii cheie ale statului ajung trădători, putem vorbi şi în asemenea termeni.

F.T.: Of, da, temeţi-vă! (face o lungă pauză, chiar solicită câteva clipe de răgaz, timp în care-şi bea toată apa din pahar. Îşi umple paharul şi priveşte dincolo de mine, absent şi totuşi prezent). Eu am obligaţia să rămân optimist în orice situaţie, chiar şi în una ca aceasta. Ofiţerul de informaţii, atâta vreme cât respiră, este şi optimist. Altfel… Am putea puncta aici ca semne de întrebare (râde) câteva întâmplări, dacă vreţi, argumente care să contrazică pesimismul dvs.

1. Ceauşescu a fost manipulat, prin intermediul Elenei, să nu aibă încredere în Securitate, ceea ce a şi condus la dezastru.

2. S-a încercat cu tot dinadinsul implicarea ofiţerilor Securităţii în acţiunile de stradă din `90. Nu s-a reuşit. Dacă se reuşea, ar fi fost apocaliptic, pentru că numărul morţilor ar fi fost cel care se trâmbiţa pe la televizoare. Aşa a fost planul. Cu toate acestea, principala măsură mediatică, în scopul manipulării opiniei publice, a fost aceea de a compromite Securitatea. De ce oare? Vă povestesc, pe scurt, o întâmplare pe care am redat-o amănunţit în carte (N.N. – „Un risc asumat”); apropo de tehnici de manipulare, empirice – adevărat – dar, totuşi, eficiente. Eu, împreună cu generalul Emil Macri şi cu alţi ofiţeri superiori din Timişoara, ne aflam în arestul garnizoanei şi am auzit pe postul de radio Timişoara cum unii dintre noi, prezentaţi cu nume şi prenume, chiar grad şi funcţie, ne aflam în fruntea unor grupe de terorişti în diverse puncte ale oraşului, unde – ce credeţi că se spunea la radio? – măcelăream demonstranţii. Colegul meu de arest, colonel Traian Sima, a rămas perplex când şi-a auzit numele la radio, unde se relata că, în fruntea unor securişti-terorişti înarmaţi până-n dinţi, făceau prăpăd în nu ştiu ce cartier al oraşului.

3. Au fost forţate procese în care au fost acuzaţi de genocid ofiţeri ai Securităţii, fără ca aceştia să fi avut măcar pistol sau să fi dat vreun ordin să se tragă. Asta tot în scopul de a incrimina Securitatea şi de a-i acoperi pe adevăraţii vinovaţi. Trebuia să se facă totul repede pentru a se turna o placă de beton peste adevăr. Şi, astfel, vinovaţii să nu fie deconspiraţi nici măcar din întâmplare. S-a mers până acolo încât, ştiţi bine, Serviciul naţional de informaţii a fost desfiinţat.

4. Într-un interviu publicat în revista noastră, „Vitralii – Lumini şi umbre”, ing. Mihai Montanu – nume legat de evenimentele din decembrie 1989 – a relatat cum preşedintele Ion Iliescu l-a chemat, în martie 1990, şi i-a comunicat că a hotărât să-l numească la conducerea noului serviciu naţional de informaţii ce urma a fi organizat. Când Montanu a ieşit din biroul lui Iliescu, s-a întâlnit pe hol cu Victor Stănculescu şi, entuziasmat, i-a spus ce-i propusese preşedintele Frontului Salvării Naţionale. Stănculescu i-a sugerat să-şi vadă de treabă, că acest lucru nu se va întâmpla. „O să sune la Moscova, o să informeze şi n-o să te numească”.  Într-adevăr, după doar trei zile, Iliescu l-a chemat pe Montanu şi i-a spus, vă citez din povestirea lui Mihai Montanu: „Dragă Mihai, nu vei putea fi în fruntea SRI. Nu ştiam că nu faci parte din grupul nostru. O să te numesc la Ministerul Afacerilor Externe”.

C.C.: Domnule colonel, iertaţi-mă, dar sunt nevoit să vă întrerup. Spuneţi că eu sunt pesimist, însă ce fel de stat mai poate fi acela când şeful, repet, şeful unui serviciu de informaţii este numit doar dacă face parte dintr-un anumit grup şi, mai ales, dacă primeşte acordul unui stat străin? Până acum, ziceţi că am fost pesimist, însă tind să devin deprimat.

F.T.: Domnule Creţu, un astfel de stat există şi se numeşte România. Iată, deci, că şi de această dată vă înşelaţi. Pot exista şi astfel de state…

5. Care era pe vremea aceea principalul mijloc de manipulare a opiniei publice? Televiziunea Română, căci era singura. A fost printre cele dintâi instituţii „capturate”. Scopul… tocmai l-am spus mai devreme. Acum – vă dau un banal exemplu, care-mi vine în minte – crainicul tv Teodor Brateş a apărut în direct, anunţând, alarmat, cum că securiştii vor să arunce în aer televiziunea. S-a găsit o bombă amplasată în interiorul acesteia. Bineînţeles că s-a dovedit a nu fi nimic. Cu alte cuvinte, s-a incitat populaţia pe un fond emoţional puternic, că securiştii sunt, de fapt, teroriştii, securiştii îl apără pe Ceauşescu, securiştii, securiştii, securiştii… De ce? pentru că Securitatea era singura instituţie  care nu fusese penetrată şi, prin urmare, singura instituţie de care se temeau cei care aveau misiunea de a prelua conducerea politică a ţării. Se ajunsese cu ostracizarea ofiţerilor, încât rudele acestora începeau să aibă rezerve.

6. Laszlo Tokes a fost documentat ca fiind agent al unui serviciu străin. Cu toate acestea, a fost decorat de statul român la cel mai înalt nivel, ca şi când el ar fi adus servicii şi nu deservicii poporului roman. Cam aşa stau lucrurile.

C.C.: Să înţeleg de la dvs. ceea ce de fapt ştiam deja, ceea ce tot omul de bună-credinţă ştia, că s-a încercat nu doar compromiterea ofiţerilor de securitate, ci a întregii structuri? Evident că această tehnică nu a fost întâmplătoare. Ea se plia, într-un fel, pe – să-i zicem – aversiunea pe care o avea poporul faţă de Securitate sau, ştiu eu, mai corect ar putea fi spus teama faţă de această instituţie, care era privită şi ca un instrument represiv al regimului.

F.T.: Parţial, aveţi dreptate. Securitatea era privită aşa de un procent nesemnificativ, raportat la populaţia ţării. Acest procent de nemulţumiţi avea dreptate să nu agreeze măsurile de limitare a dreptului de a călători liber, oriunde în lume, de dreptul de a-şi exprima idei, păreri, opinii mai mult sau mai puţin politice. Dar nici nu au fost prea curajoşi. Marea masă a corpului de ofiţeri de informaţii s-a ocupat de activităţi care aveau ca scop apărarea intereselor naţionale. Sigur că se căutau tot felul de motive, unele care existau deja în conştiinţa publică şi le activau folosindu-le în sensul în care le convenea lor. Securitatea era de vină şi pentru simplul fapt că se numea „securitate”, ca şi când acest termen ar fi avut în etimologia lui o conotaţie negativă. Cu vreo 3 ani în urmă, am fost invitat la o întrunire, unde se comemorau 20 de ani de la evenimentele de la Tg. Mureş, din martie 1990. N-am vrut să mă duc, explicându-i celui care m-a invitat că nu am aflat despre acele evenimente decât mult mai târziu, întrucât eram încarcerat şi strict izolat. Pentru că s-a insistat, am acceptat. Contextul discuţiilor a fost de aşa natură încât a trebuit să intervin şi i-am adresat fostului preşedinte Ion Iliescu, mai în glumă, mai în serios, câteva cuvinte. Dacă îmi amintesc bine, i-am spus atunci că multe au fost cele nedrepte şi în neinteresul ţării şi că pe mine mă deranjează termenii ca mod de exprimare şi mai ales ai domniei sale, care a făcut parte din conducerea politică a ţării şi anterior. I-am reamintit că ştie foarte bine ce făcea Securitatea şi dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns, căci evenimentele din martie `90, de la Tg. Mureş, i-au luat total pe nepregătite. Evenimentele grave petrecute atunci au impus reînfiinţarea serviciului. Câtă vreme instituţia a fost destructurată, a fost suficient timp ca în fruntea instituţiilor statului să fie plasate persoane, unele cel puţin dubioase, dacă nu chiar total în contradicţie cu interesele naţionale. Aşa a fost posibil ca persoane cunoscute cu activităţi antiromâneşti să preia în mod oficial înalte demnităţi. Cu astfel de lucruri nu ai voie să glumeşti. Ele nu sunt ale tale, sunt ale ţării. Interesul ţării trebuie să primeze, dacă te numeşti că faci parte din ţara asta românească.

C.C.: Oare, nu cei care au executat lovitura militară de stat din `89 şi care se aflau în slujba diferitelor structuri aparţinând altor state decât România nu s-au oprit doar la debarcarea lui Ceauşescu, ci au mers mai departe? Atât de departe, încât şi copiii noştri vor trăi efectele acelei „întâmplări”. Să presupunem că ar exista o grupare civică, evident, care ar milita pentru recâştigarea patriei, a neamului românesc. Mă gândesc că ar fi aproape cu neputinţă ca, pe termen scurt, să identifice toţi „infiltraţii” care se află la post, pe acest tărâm. Îmi imaginez că, după ce a picat regimul comunist, spionii nu şi-au luat tehnica la spinare şi au părăsit teritoriul. Dimpotrivă, au creat tot felul de instituţii şi institute, cu ajutorul cărora să poată continua manipularea, în aşa fel încât să nu se afle nici astăzi adevărul. Mai ales că, revin la discuţia anterioară, o bucată suficientă de timp, Sistemul de Informaţii Român a fost desfiinţat pur şi simplu. Mă tem că „revoluţia”, termen pe care ni l-au servit ei, căci ne plăcea nouă să-l consumăm, nu s-a sfârşit. În realitate, procesul, ca să nu-i spun războiul de ocupare a acestui stat, continuă şi acum. Mă tem că ei sunt cei care ne sunt induşi şi acceptaţi de noi ca elite ale culturii româneşti. Ei sunt cei care implantează un nou program de educaţie, ne învaţă copiii că patriotismul nu mai există, nu trebuie să mai existe – desigur – la noi, nu la ei. La noi, însemnele naţionale, drapelul, nu trebuie să mai reprezinte nimic, în timp ce la ei sunt purtate cu mândrie.

F.T.: Pare că, de data asta, n-aţi pus o întrebare, ci aţi făcut mai multe constatări pe care nu doresc să le comentez. Cu unele sau chiar cu majoritatea sunt de acord. Vedeţi? Până în `89, spionii, trădătorii erau boabe numărate. Ştiam exact cine sunt, unde sunt, câţi sunt. Procentul celor încă neidentificaţi era, aş putea spune, nesemnificativ. Acum, în democraţia noastră, a împrejurărilor politice din această ţară, acest fenomen probabil este mult mai greu de stăpânit. Sunt convins, însă, că şi acum, ca şi atunci, ofiţerii structurilor informative ale statului îşi fac datoria, dar şi acum, ca şi atunci, important este cine sunt persoanele care beneficiază de munca structurilor de informaţii. Pe preşedintele ţării nu-l alege SRI, pe prim-ministrul ţării nu-l alege SRI, pe parlamentari nu-i alege SRI şi dacă se întâmplă ca unul sau unii dintre aceştia să fie lipsiţi de responsabilitate, situaţia se complică. Nici nu poate să spună electoratului în campania electorală: „Popescu este agent străin, nu-l votaţi!”. Nu are astfel de competenţe şi poate că, pe de o parte, este bine aşa. Sigur că sunt şi cazuri extreme, în care activitatea unui astfel de agent este documentată şi atunci este deferit justiţiei pentru trădare. Dar ce te faci când, în majoritatea cazurilor, nu poţi face nimic, dintr-un cumul de cauze? Pot fi de acord cu dumneavoastră când spuneţi că la noi termenul „patriot” a ajuns să fie perceput ca ceva desuet, ca fiind peiorativ. Dar eu cred că şi mai neplăcut decât asta este lipsa sentimentului, a mândriei că aparţii unui grup, unei familii – în fond, unei ţări. Nu vorbim aici despre naţionalism, însă, atunci când ajungi să nu mai fii mândru de ceea ce eşti, pur şi simplu rişti a nu mai fi. La noi, sigur că a fost o lovitură de stat militară, e lămurită. Nu o spunem noi, ofiţerii de informaţii, a recunoscut-o Victor Stănculescu, în timp ce se afla la Jilava. Nu că noi, Serviciul Naţional de Informaţii, nu ştiam că aşa a fost. Am ştiut şi atunci; desigur că nu se poate vorbi despre o revoluţie, în sensul propriu al cuvântului, care a venit, a schimbat un regim cu altul şi gata. Situaţia e mult mai complexă, în condiţiile în care lovitura de stat militară au dat-o unii care se aflau în slujba serviciilor străine. Populaţia nu a contat, decât ca masa manipulabilă, ea a primit ce şi-a dorit şi ce a fost ajutată să-şi dorească: răsturnarea regimului comunist. Pe cale de consecinţă, cei care au reuşit lovitura de stat au primit şi ei, la rândul lor, ce şi-au dorit.

C.C.: Inevitabil, îmi vine în minte perioada romană, când oamenii erau potoliţi cu pâine şi circ. În cazul „revoluţiei” de la noi, populaţia n-a contat. De altfel, din nefericire, doar crede că ar conta.

F.T.: Absolut. Această lovitură de stat a fost minuţios pregătită din vreme. Nu vi se pare că  a fost o vreme de haos? Să ne referim numai la sistemul economic, care pur şi simplu a fost lăsat, servit pentru a fi prăduit. Să fi fost oare întâmplătoare aceasta măsură? Să fi fost oare dintr-o lipsă a culturii economiei capitaliste? Eu aş zice că nu. Să mai punctăm o dată. Pe cât pare de complicat, pe atât de simple sunt lucrurile. Să simplificăm, să reducem totul la absurd, pentru a putea înţelege şi cel din urmă cititor. Când un hoţ vrea să pătrundă în incinta înterprinderii, pentru a-şi face meandrele, cum procedează? Găseşte o soluţie pentru a păcăli sau îndepărta paza. Or, reamintesc, pentru a nu ştiu câta oară, Serviciul de Informaţii al României a fost DESFIINŢAT. Bun! Ai rezolvat o etapă. Dar, totuşi, în incinta acelui obiectiv, mai sunt câini, oameni… Şi atunci, pentru a nu risca să fii observat sau, şi mai grav, deconspirat, le dai de lucru. Câinilor le arunci bucăţi de carne şi atunci vor fi preocupaţi să şi-o împartă. Pe oamenii din interior, de asemenea, îi laşi să se împroprietărească, care cu ce apucă, şi uite aşa ajungi din ce erai de fapt, în afara porţii, iar trădătorul să fie perceput ca binefăcător. Şi, odată instalat în fruntea bucatelor, cu noua imagine, este foarte greu ca cineva să-l mai dea jos. Chiar dacă, să presupunem, că cineva din împrejurimi a observat şi ştie cine este şi îl arată cu degetul, tot el este hărţuit, atât de câinii care, mai până ieri, apăraseră gardurile, cât mai ales de cei din interior, care, între timp, au devenit antreprenori, gazetari, patroni de televiziuni.

C.C.: Domnule colonel, carevasăzică, aveaţi situaţia sub control. Ştiaţi care sunt spionii, cunoşteaţi care sunt trădătorii, în mare aveaţi informaţii despre planurile de acţiune. Ceva îmi scapă… De aceea, vă întreb cum a fost cu putinţă să se întâmple evenimentele din `89 dacă aveaţi toate datele problemei. Nu aveţi să vă reproşaţi nimic?

F.T.: Nu, din acest punct de vedere, NU! Ce depindea de noi făcusem, alţii erau cei care puteau să ia măsurile – în speţă, Ceauşescu şi ceilalţi aflaţi la conducerea politică a României.

C.C.: Bine, şi, în condiţiile în care vedeţi că cel care trebuie să ia hotărârea nu are puterea sau inteligenţa s-o facă, puteţi asista pasiv la cum se năruie un întreg popor? În istorie, sunt destule exemple în care un conducător este asasinat. De ce n-aţi făcut-o?

F.T.: (râde) Răspunsul este acesta: Nu. Era prea târziu, chiar şi pentru asemenea gesturi extreme, pentru că situaţia e mult mai complicată decât vi-o puteţi imagina şi ar fi putut avea consecinţe devastatoare. Românii nu mai aveau controlul statului. Ungaria primise acceptul să invadeze Transilvania. Uciderea lui Ceauşescu atunci când, repet, oricum nu mai conta, ar fi fost un bun prilej pentru forţele militare externe să intervină, pentru că, nu-i aşa, Securitatea l-a împuşcat pe Ceauşescu şi, împuşcându-l, a preluat puterea. Şi, repet, nu mai servea la nimic. Ceauşescu nu mai reprezenta o miză, noi fuseserăm scoşi din uz, iar ţara era condusă de „revoluţionarii” pe care noi îi ştiam ce reprezintă. Ar fi fost ceva variante când Ceauşescu s-a întors din Iran. Toţi ne aşteptam ca primul lucru pe care-l va face când va ajunge la Comitetul Central era că îşi va da demisia şi va numi un comitet de ROMÂNI care să organizeze alegeri democratice. Asta ar fi fost o ultimă variantă, pentru că astfel îi lăsa în ofsaid pe cei care puseseră la cale lovitura de stat. Nu mai aveau obiectul muncii, nu mai aveau împotriva cui să protesteze şi se evita şi vărsarea de sânge.

C.C.: Dar poate că Ceauşescu nu a ştiut sau nu a avut suficientă minte să înţeleagă mărimea unui asemenea gest.

F.T.: Ba a ştiut. I s-a spus, i s-a argumentat. Ba chiar a fost un moment în care luase această hotărâre şi atunci au apărut unii din Biroul Executiv care, din păcate, într-un mod josnic, mult sub demnitatea umană, au îngenuncheat şi l-au rugat să nu demisioneze, spunându-i: „Şi pe noi cui ne laşi?”. Aşa că Ceauşescu s-a răzgândit, iar drama poporului rămânea implacabilă. Eu mă aflam la Timişoara, trimis încă din data de 17 decembrie, împreună cu generalul Emil Macri. Când am aflat că Ceauşescu intenţionează să se adreseze poporului, am respirat uşurat. În teleconferinţa pe care Ceauşescu a ţinut-o cu prim-secretarii, la întrebările acestora privind măsuri şi atitudini pe care trebuie să le ia, Ceauşescu le-a spus că vor afla răspunsul la toate problemele din cuvântarea pe care urma s-o aibă la posturile de radio şi televiziune din acea seară, întrucât se va adresa poporului. Toţi cei care ne aflam în birou am comentat pe această temă, sperând că îşi va anunţa demisia. Altfel, nu vedeam ce să spună poporului. Din nefericire, totul s-a dovedit a fi doar o speranţă de-ale noastre. Chiar l-am întrebat o dată, pe generalul Iulian Vlad, dacă n-a putut interveni în niciun fel şi mi-a răspuns că singura măsură pe care ar fi putut-o lua atunci ar fi constat în arestarea dictatorului. Ceea ce s-a încercat. Generalul Vlad i-a propus ministrului Apărării de atunci, generalul Vasile Milea. Acesta a refuzat, argumentând că îi e frică. Eu am insistat: „Şi, totuşi, fără armată, fără Vasile Milea, nu puteaţi să-l arestaţi?”. Mi-a explicat de ce nu putea. În primul rând, Securitatea avea foarte puţine cadre în raport cu armata. În aceste condiţii, era imposibilă o astfel de operaţiune. Şi, dacă, prin absurd, să spunem că ea ar fi reuşit, dacă s-ar fi făcut fără implicarea armatei, n-am fi rezolvat nimic, dimpotrivă. Numărul morţilor ar fi fost mult mai mare. Cei care conduceau operaţiunile militare ar fi avut motiv să folosească tunurile şi tancurile, întrucât cei care se ocupau cu manipularea opiniei publice ar fi spus nu că Securitatea l-a arestat pe Ceauşescu, ci, dimpotrivă, l-a dus în nu ştiu ce punct sau nu ştiu ce bază cu scopul de a-l proteja.

C.C.: Cum este România de azi văzută prin ochii Contraspionului?

F.T.: Frumos colorată, cu un potenţial fabulos şi când mă refer la potenţial, am în vedere, în primul rând, resursa umană. România este o ţară cu viitor, ca de altfel orice ţară, însă este foarte important să precizez că viitorul ei depinde, în mare măsură, de trecut, dar mai ales de prezent. Lucrurile par, deşi greu, să înceapă a se aşeza în firescul lor, doar că este mult, foarte mult de muncă. Ca să concluzionez, aş putea spune că România pare un imens front deschis pe toate planurile şi, prin urmare, depinde de cât de responsabili şi sârguincioşi vom fi noi, cei care suntem implicaţi în această luptă şi mă refer aici la toţi românii, căci de fiecare în parte depinde dacă unui stat îi va fi mai bine sau mai rău. Multe dintre cele ce s-au întâmplat intră deja în sfera de activitate a istoricilor, rămâne pe tărâmul trecutului. Multe informaţii vor pleca „dincolo”, împreună cu noi, fiindcă aşa este în lumea asta. N-aş vrea să închei fără a vă spune că, de fapt, sunt un optimist.

C.C.: Vă mulţumesc şi sper să mai am ocazia să continuăm ceea ce am început. Poate  chiar să concretizăm acest început între două coperţi. Cine ştie? Poate mai aveţi ceva de spus din ceea ce nu aţi spus până acum, ori poate a mai trecut timp şi legea vă permite să faceţi anumite mărturisiri. Ar fi în interesul tuturor să mai aflăm şi noi, ăştia, profanii, câte ceva despre şi mai ales dinspre mult huliţii securişti şi Securitate.

                                                                           Costin Creţu

Fotografia zilei - Şeful contraspionajului românesc, col. Filip TEODORESCU alături de ziaristul băimărean Gelu DRAGOŞ

Şeful contraspionajului românesc, colonelul Filip Teodorescu: "Americanii au vrut să-l salveze pe Nicolae Ceauşescu!"

Fostul şef al contraspionajului de dinainte de ’89, Filip Teodorescu (foto), dezvăluie că dictatorul Nicolae Ceauşescu s-a implicat în campania electorală a preşedintelui François Mitterand şi că Mihai Pacepa ar fi mort.

 Filip Teodorescu, fostul șef al contraspionajului românesc, nu a ajuns niciodată general, nici măcar în rezervă:

"Sunt unele chestiuni pe care nu le voi discuta niciodată. Mă voi duce cu ele în mormânt. Dar sunt altele pe care le pot atinge tangenţial“.

Fostul şef al contraspionajului românesc până în decembrie 1989, colonelul Filip Teodorescu, face dezvăluiri senzaţionale legate de epoca în care a activat la vârful unuia dintre cele mai temute servicii de informaţii ale lumii: Securitatea Română.

La Revoluţie, colonelul Teodorescu a fost trimis la Timişoara şi arestat imediat după fuga dictatorului. A fost achitat în 1990. S-a întors în conducerea SRI, apoi a demisionat: "Despre ce am făcut la Timişoara nu vreau să vorbesc".

EVZ: Se spune că serviciul secret francez s-a implicat în manifestările din decembrie 1989, cu ofiţeri activi, specializaţi în diversiune.

Filip Teodorescu: Ce pot eu să spun, chiar dacă nu are să vă mulţumească, este că implicarea serviciului de spionaj francez în treburile din România a fost efectivă. Ei nu s-au implicat doar în decembrie. Ei au fost prezenţi întotdeauna, ca şi azi. Francezii au acţionat şi în decembrie 1989, în special în Bucureşti. Au fost prezenţi şi fizic. Doi ofiţeri din cadrul ambasadei de la Bucureşti s-au implicat în incitarea celor din Piaţa Universităţii şi, din întâmplare, au fost reţinuţi. Aveau statut diplomatic. Până s-au lămurit, i-au dus la Miliţia Capitalei, unde au început să vocifereze că sunt diplomaţi şi au imunitate. A fost anunţată direcţia de contraspionaj. Au mers doi colegi de-ai noştri, care ştiau şi franceză, şi i-au întrebat ce fac acolo. Au fost văzuţi şi filmaţi cum îi îndemnau pe ceilalţi. Nu ne-am supărat pe ei. Unul a şi recunoscut: "Da, ne-au trimis, am primit ordin şi asta am făcut". Celălalt a încercat să mai tragă de timp, să-şi menţină, chipurile, neamestecul, dar până la urma a recunoscut. I-au retras ai lor.

Preşedintele de atunci al Franţei, Mitterand, a fost ostil la adresa României. Care a fost explicaţia?

François Mitterand a fost vehement la adresa României. A făcut o declaraţie dură şi multă lume nu şi-a explicat de ce. El a avut o relaţie bună cu Nicolae Ceauşescu.

Când a avut alegerile, Ceauşescu i-a trimis o sumă importantă de bani, ca să o folosească în campania electorală a lui. Suma aia de bani a fost "caterisită" de alţii şi nu a mai ajuns la el.

Mitterand a fost supărat că Ceauşescu i-a promis şi că nu i-a mai trimis. Relaţia lui a fost exact împotriva României. Mitterand a fost supus unei diversiuni de propriul lui serviciu de informaţii, care l-a dezinformat. Nu l-au informat şi reacţia a fost cea cunoscută. A fost o chestiune strict personală. Prezenţa ministrului francez la Bucureşti, imediat după 22 decembrie 1989, este legată tot de această chestiune.

Este adevărat că americanii au vrut să îl salveze pe Ceauşescu?

În ziua de 22 decembrie 1989, era un avion militar american care venise să recupereze familia Ceauşescu, pe fosta soţie a lui Valentin şi pe fata lui Pacepa, Daniela. Pe soţii Ceauşescu nu au putut să îi recupereze. Când a plecat Ceauşescu cu elicopterul (de pe sediul CC – n.r.), primul zbor a fost spre Otopeni. Generalul Rus, şeful artileriei antiaeriene, care era şi el în conspiraţie, i-a zis pilotului: "Nu ateriza, că trag". Apoi, după ani, Maluţan (n.r. - pilotul personal al lui Ceauşescu) a căzut cu totul întâmplător cu un zbor utilitar.

Ce interes aveau americanii?

Ruşii au vrut să îl termine pe Ceauşescu. Exponentul ruşilor era Silviu Brucan. Americanii s-au gândit că îl mai pot folosi la ceva şi să arate că nu sunt barbari. Acesta a fost mobilul lor.

"Încă din vară ştiam că va pica Ceauşescu"

Apropo de Pacepa, istoricul american Larry Watts, care a scris o carte, "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni", spunea că generalul ar fi fost agent rus. Ce ştiau contrainformaţiile româneşti la momentul fugii acestuia?

Ca profesionist al informaţiei am nişte păreri diferite de ale istoricilor. Este motivată apariţia acestei cărţi şi nu a fost scrisă pentru faptul că Larry Watts are aceeaşi dragoste faţă de noi de dă pe dinafară. Sunt chestiuni de influenţare a opiniei publice. În prima parte ne distrage atenţia, că îi demască pe vecini, pe maghiari. Cădem într-o cursă. Ulterior, a mai avut o misiune - neapărat să abordeze în carte şi să-l facă pe trădătorul Pacepa - că, de fapt, era omul ruşilor şi nu al americanilor.

Pacepa mi-a fost şef. Eu am avut inspiraţia să mă întorc în ţară, dintr-o misiune îndelungată în afară, cu o săptămână înainte de trădarea lui. Am stat trei luni pe tuşă. M-au verificat colegii dacă sunt sau nu de-al lui Pacepa. S-au convins că nu sunt şi mi-am reluat activitatea. Am fost şi promovat ca director, pe un spaţiu important pentru serviciul de spionaj.

Şi, totuşi, Pacepa a fost omul ruşilor sau al americanilor?

Când mi-am reluat activitatea, am început să cercetez mai mult. L-am ştiut pe omul ăsta şi a adus prejudicii catastrofale României din punct de vedere economic. Pacepa este scos că a fost recrutat de ruşi. Adevărul este că a fost recrutat de CIA din 1956, de când el era la post în Germania Federală. Nu aveam relaţii diplomatice, ci doar o agenţie economică, iar Pacepa era şeful agenţiei. Acolo a fost recrutat. A fost ajutat să promoveze. Îi dădeau informaţii, iar la Bucureşti s-a spus: uite ce băiat deştept este acesta. A fost promovat tot mai sus, până a ajuns director adjunct al Securităţii şi consilier personal al preşedintelui României. Care ofiţer de informaţii nu şi-a dorit să aibă o asemenea sursă?

După ce a fost rebilitat de Justiţie, Pacepa nu a mai revenit în ţară. Ce informaţii preţioase a putut furniza încât americanii să îl protejeze şi acum?

A vândut tot ce a fost în România. Din cauza trădării lui, în relaţiile economice inter naţionale s-a produs o prăbuşire. Relaţii economice pe chestiunile de anvergură.

L-aţi numit pe Pacepa trădător. De ce aţi zis asta?!

Dacă şi-a trădat ţara, ce este?!Trădarea este trădare. Când dai informaţii împotriva ţării tale, asta este trădare.

În 2009, TVR a difuzat un reportaj despre viaţa actuală a generalului Pacepa....

Este un fals. Cea care a realizat documentarul a stat într-o altă cameră şi i s-a prezentat o altă persoană.

Vreţi să ziceţi că Pacepa e mort?

După părerea mea, da.

Dacă Securitatea era atât de puternică, cum de nu a putut să îl avertizeze pe Ceauşescu despre ce avea să se întâmple?

Am încercat să îl avertizăm pe Ceauşescu, dar el nu a luat în seamă informaţiile. Şi atunci m-am ocupat de o chestiune. La ultimul Congres, am băgat o in formaţie la una dintre dele gaţiile străine, să îi transmită lui Ceauşescu, să îi spună că e jale. I-au spus, dar Ceauşescu s-a făcut roşu şi s-a ridicat în picioare şi a ieşit. Cei din delegaţie au plecat din Bucureşti cu primul avion.

Când aţi fost siguri că pică Ceauşescu?

Încă din vară ştiam că va pica Ceauşescu. Erau informaţii care se adunau şi care ne arătau că acesta va fi finalul. Nicolae Ceauşescu nu a ştiut să se retragă şi a greşit fundamental. Sursa

EVZ.ro

                                                                        Cristian LAURENTIU

UNITĂŢI DE LUPTĂ ANTITERORISTĂ

În lucrarea „Secretele U.S.L.A.”, editată de Editura OBIECTIV Craiova, am dezvăluit, în premieră naţională, o serie de aspecte total necunoscute sau mai puţin ştiute despre celebra Unitate Specială de Luptă Antiteroristă din România, în cadrul căreia am activat timp de 12 ani. Unitate care, datorită profesionalismului dovedit, şi-a câştigat aprecierea specialiştilor şi a oamenilor politici din Europa. Am căutat să reabilitez şi memoria unor nevinovaţî ucişi în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989…
În următoarele articole, care fac parte din ciclul „Terorism-Antiterorism”, vă prezint, tot în premieră naţională, câteva dintre cele mai semnificative acţiuni teroriste comise pe plan internaţional, precum şi unele riposte antiteroriste. Cele trei acţiuni teroriste pe care le-am prezentat până acum, nu au primit o ripostă fermă deoarece unităţile antiteroriste încă nu erau constituite. Este timpul, stimaţi cititori, să faceţi cunoştinţă cu luptătorii antiterorişti. Cu acei oameni ai sacrificiului asumat care au îmbrăcat, la propriu, cămaşa morţii.

În faţa creşterii şi proliferării acţiunilor teroriste, tot mai multe state, pe lângă faptul că şi-au adoptat o serie de măsuri legislative pentru combaterea acestui flagel al contemporaneităţii, şi-au constituit unităţi proprii, specializate în riposta antiteroristă. Astfel, în Marea Britanie s-a constituit o „unitate antiteroristă secretă – Comacchio”, care se adaugă celebrului „SAS”, constituit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

SAS – prescurtare de la Special Activity Squadron (Divizia pentru activităţi speciale” – este o unitate de acţiune în cadrul serviciilor de securitate britanice. Mai este denumit şi Special Air Service. Creându-şi o adevărată legendă, este cea mai veche şi mediatizată unitate antiteroristă din lume. A fost creată în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Iniţial, era o unitate militară specializată în misiuni de cercetare-diversiune şi culegerea de informaţii militare, participând la numeroase acţiuni militare împotriva Germaniei naziste, după care a trecut în „anonimat” pentru marele public. Deoarece, o dată cu proliferarea terorismului internaţional, avându-se în vedere pregătirea deosebită a celor care încadrau această unitate, ea a început să fie folosită ca unitate antiteroristă, contrainsurgentă şi pentru protecţie demnitari. Este elita Armatei britanice. În urma unor intervenţii deosebit de spectaculoase, tehnicienii şi luptătorii acestei unităţi de elită şi-au câştigat un binemeritat prestigiu intern şi internaţional, aprecierea şi elogiul oamenilor politici şi a unităţilor antiteroriste din întreaga lume. În decembrie 1975, în urma unui act terorist, patru terorişti IRA s-au baricadat într-o clădire de pe Balcombe Street. În momentul în care au auzit la radio că o echipă SAS urmează să intervină pentru capturarea lor, s-au predat. Numai acest exemplu spune foarte multe.

Pregătirea şi antrenamentul luptătorilor se desfăşoară într-un regim de exigenţă şi extremă duritate, care îi elimină progresiv pe cei care nu au aptitudini fizice şi rezistenţa fizică necesară. Antrenamentul în cepe la ora 4.30 şi se termină la 22.30. Sunt oameni obişnuiţi cu marşuri prin mlaştini. Paraşutişti de elită, alpinişti capabili să escaladeze imposibilul, trăgători de nivel olimpic, stăpânesc şa perfecţia arfele marţiale, luptători desăvârşiţi în atac şi autoapărare. Spiritul de echipă, camaraderia sun t ridicate la niveluri de neînţeles pentru omul obişnuit. De fapt, aceasta este o caracteristică a tuturor unităţilor antiteroriste din lume, ce şi-au forat lumea lor aparte, numai a lor, în care neaveniţii, indiferent de rang şi nivel, sunt excluşi. Fiind pregătiţi să acţioneze în orice punct al lumii, luptătorii şi tehnicienii SAS urmează şi o pregătire specială de însuşire a limbilor străine, program corelat cu potenţialele zone de acţiune.

În organigramă are formaţiunea „Ops Research Unit” – o formaţiune de Cercetări Operative care a realizat o „jucărie” de care se bucură foarte mult aceşti luptători de elită. Este vorba de grenada de consternare (stun grenade) – flash-bang-crash. În spaţii închise – aeronave, camere, holuri etc. -, aceste grenade sunt deosebit de eficiente. După ce splintul de siguranţă este scos, trebuie aruncată imediat, deoarece explodează după o jumătate de secundă. Aruncată într-un spaţiu închis, unde se află atât terorişti cât şi ostatici, grenada are trei efecte simultane. Lumina puternică a flash-ului îi orbeşte pe toţi cei carte privesc în direcţia exploziei, pentru cel puţin 30 de secunde. Zgomotul puternic (bang-ul) afectează timpanele, producând concomitent durere şi pierderea concentrării. În final, crash-ul este un sunet care pătrunde în urechea mijlocie, producând paralizia timp de zece secunde a tuturor muşchilor.

Luptătorii sunt antrenaţi să acţioneze astfel: după producerea exploziei, câţiva dintre ei trag din plin, cu zece centimetri precis deasupra capetelor, timp în care ceilalţi (toţi poartă măşti speciale) se aruncă asupra ostaticilor încremeniţi, doborându-i la podea. Concomitent, trăgătorii îşi coboară linia tirului cu 15 cm precis. Nici un terorist nu are scăpare. Prin explozie, grenada respectivă nu produce schije. Pe timpul antrenamentelor s-a făcut următorul experiment: un luptător cu cartuş pe ţeava pistolului împlântat în coasta unui coleg,a primit ordinul să apese pe trăgaci în momentul exploziei grenadei. A fost ceva im posibil.

Sunt maeştri în ţintirea instinctivă, numai la cap.

Tehnicienii sunt dotaţi cu stetoscoape electronice speciale, care, aplicate pe dinafara uşii, pot determina cu precizie poziţia persoanelor din încăpere. Pentru aceasta, în încăpere nu este nevoie nici măcar să se vorbească. Sunt atât de sensibile, încât respiraţia poate fi auzită şi localizată cu precizie. Mai au în dotare tehnică de supraveghere optică şi electronică.

Luptătorii şi tehnicienii comunică între ei printr-un sistem elaborat de semnale care nu lasă loc de interpretări sau neînţelegeri…

Autorităţile guvernamentale vest-germane au fost trezite la realitate ca urmare a „duşului rece” al bilanţului deosebit de tragic, ce a rezultat în urma acţiunii teroriste din Satul Olimpic (1972). Atunci au tras o linie şi au hotărât: teroriştilor trebuie să li se opună o forţă specializată, o unitate antiteroristă. Aşa a luat fiinţă, la trei săptămâni după masacrul de la Olimpiadă, unitatea specializată în lupta antiteroristă – GSG 9 (Grupa da apărare a frontierei-9), care, în scurt timp, a devenit unitate de elită. La constituire, pe timpul antrenamentelor deosebit de dure, o treime din efectiv a rămas de căruţă. Cei rămaşi au devenit specialişti şi tehnicieni de înaltă clasă întruchipând militarii din super-comando-urile israeliene, puşcaşii marinei americane şi paraşutiştii francezi. Sunt specialişti în karate, pot pătrunde prin orice uşă, fereastră sau clădire. Piloţii de curse de renume mondial i-au pregătit pe specialişti să conducă orice tip de autovehicul. Toţi înoată foarte bine şi sunt alpinişti de clasă. Psihologi şi psihiatri îi examinează periodic. De fapt, un paragraf al regulamentului de funcţionare precizează: „În GSG 9 nu au ce căuta elemente sadice, dornice de a trage”.

Acestei unităţi i se adaugă alte formaţiuni de acest gen, respectiv „Comandourile mobile de intervenţie” (MEK), pentru unele landuri, sau „Comandourile speciale de intervenţie” (SEK).

25 iunie 1977. La Salzburg, după comiterea unui jaf armat, doi terorişti îl iau ostatic pe managerul biroului de schimb. Pentru eliberarea acestuia, solicită o mare sumă de bani şi o maşină, în caz contrar, ăl vor ucide. După 29 ore de negocieri, o unitate de poliţie, necunoscută până atunci, intră în acţiune şi, printr-o intervenţie în forţă – care i-a lăsat cu „gurile căscate” pe cei prezenţi -,îi capturează pe cei doi terorişti şi eliberează ostaticul.

9 noiembrie 1977. În momentul în care îşi parca automobilul în faţa locuinţei sale, Walter, proprietarul reţelei comerciale „Polmares” din Viena, este răpit de necunoscuţi. Sub ameninţarea uciderii lui, răpitorii solicită pentru eliberarea acestuia suma de 5 milioane şilingi. Au loc negocieri intense şi…în noaptea de 13/14 noiembrie, prin intervenţia hotărâtă a aceloraşi poliţişti misterioşi, răpitorii sunt capturaţi şi ostaticul eliberat. Lucrătorii din mass-media, opinia publică încep să-şi pună întrebări referitoare la „poliţiştii misterioşi”.Nu se poate afla nimic.

19 decembrie 1977. Trei indivizi înarmaţi răpesc, de la domiciliul ei din Viena, o tânără femeie, pe care o duc la o adresă necunoscută. Pentru eliberarea ei, cer o mare sumă de bani. În momentul în care trebuia să aibă loc schimbul, cei trei vor fi imobilizaţi şi capturaţi, iar ostatica eliberată. Intervenţia a fost realizată de aceiaşi poliţişti. De data aceasta li se divulgă identitatea: luptătorii antiterorişti din „Comando-ul de intervenţie al jandarmeriei” – GEK.

O parte din enigmele ce învăluie această unitate sunt înlăturate. Mai multe acţiuni teroriste petrecute pe teritoriul Austriei l-au determinat pe ministrul de Interne Federal, Erwin Lanc, să prezinte guvernului o concepţie de prevenire şi reprimare a acţiunilor teroriste. Aşa a luat fiinţă „Grupa de intervenţie a lucrătorilor judiciari” – KEG, apoi „Comando-ul de intervenţie al jandarmeriei” – GEK, pentru acţiuni represive. De la darea alarmei, timpul maxim de intervenţie este de 10 minute. Timpul limită pentru intervenţia în orice punct de pe teritoriul naţional este de 20 de minute. Beneficiază de suportul tehnic şi logistic cel mai modern.

O după-amiază obişnuită, în care activitatea desfăşurată de luptătorii antiterorişti din cele două grupe aflate în stare de alertă a devenit rutină. Unii se antrenează în sala de sport, amenajată special pentru acest scop. Alţii urmăresc, pe video, un film de acţiune. Deodată, alarma sună strident: poliţia a înconjurat un magazin în care un comando terorist a luat câţiva ostatici. După un ritual devenit deja banal, luptătorii celor două grupe se echipează şi pornesc spre locul acţiunii. Ajunşi la faţa locului, se studiază terenul, se prelucrează informaţiile şi luptătorii se dispun în dispozitiv. Ofiţeru-negociator „lucrează” bine, trage de timp. Şi, la un moment dat, sub privirile avide ale curioşilor, care au fost îndepărtaţi pe trotuare, comandantul operaţiunii declanşează prăpădul pentru terorişti: „Go!”. Restul este rezultatul sutelor de ore de antrenament. Parte din terorişti sunt ucişi, doi capturaţi. Nici o victimă din rândul ostaticilor sau a luptătorilor. Restul rămâne istorie pentru mass-media.

A fost o acţiune tipică de intervenţie a luptătorilor antiterorişti spanioli din GEO, care au o reputaţie neştirbită şi despre acre opinia publică, dar mai ales mass-media, dorea să ştie totul. Însă curiozitatea lor a fost satisfăcută în mică măsură. „Anonimii cu berete maro” au dorit să rămână anonimi.

Până la sfârşitul deceniului al optulea, al secolului XX, marea ţară iberică s-a aflat mai puţin sub ameninţarea terorismului. În 1979, mai multe acţiuni teroriste au şocat opinia publică. Acest şoc a impus crearea unei unităţi capabilă de o ripostă rapidă şi hotărâtă, eficientă, într-un timp record. Şi astfel, a fost creat „Grupo Especial de Operationes”, pe scurt GEO. La început, din 400 de candidaţi care s-au prezentat pentru selecţie – toţi membri ai poliţiei şi voluntari - , Garcia Qui Jada, a ales 70. Însă, tot nu a fost mulţumit de această selecţie şi a reluat testele, eliminând încă 12. Încă de la început, cerinţele au fost mari: candidaţii trebuiau să aibă o condiţie fizică excelentă, să fie trăgători de elită cu armamentul din dotare, să se orienteze în fracţiuni de secundă dar, mai ales, să aibă un spirit de dăruire până la sacrificiu. Spiritul de echipă a fost ridicat la rang de lege. După ce au fost selecţionaţi, cei 58 de candidaţi care au urmat un program de pregătire diabolic, la sfârşitul căruia au devenit luptători superantrenaţi. În confruntările directe „care pe care” cu teroriştii din gruparea bască ETA au obţinut succese de răsunet.

Una dintre cele mai importante misiuni la care au participat antiteroriştii din GEO şi care le-a adus aprecierea unanimă a avut loc în mai 1981, la Banca Centrală din Barcelona. Atunci, 24 de terorişti de extremă dreapta ocupaseră Banca şi luaseră 200 de ostatici. Acţiunea de intervenţia a fost fulgerătoare şi i-a luat prin surprindere pe terorişti. În timp ce luptătorii îşi ocupaseră poziţiile de luptă, specialiştii în exploziv au minat toate canalele subterane de sub clădire. La semnalul comandantului, aceştia au inundat clădirea. Concomitent, luptătorii au intervenit în forţă: un terorist a fost ucis, ceilalţi capturaţi. Un singur ostatic a fost rănit uşor.

Luptătorii din GEA au intervenit şi pentru eliberarea tatălui lui Julio Iglesias…

În Franţa, s-au creat două unităţi: BAC – „Brigada anticomando” şi „Grupul de intervenţie al jandarmeriei naţionale” (GIGN); în Italia – celebra unitate „Capete de piele”. Şi exemplele ar putea continua.

Având în vedere că acţiunile teroriste sunt minuţios pregătite, iar executanţii, de cele mai multe ori, sunt îndoctrinaţi cu ideologii fanatice, rezultă că intervenţiile acestor unităţi nu sunt deloc uşoare. Acest lucru presupune, în mod nemijlocit, ca luptătorii specializaţi în lupta antiteroristă să fie deosebit de bine pregătiţi, din toate punctele de vedere.

DOAR 1 DIN 30…

Înainte de a trece la alte precizări, doresc să fac unele referiri la ideea de vocaţie sau chemarea omului. Datorită faptului că de la vârsta de 21 ani, am lucrat numai cu omul, acum, în toamna deplină a vieţii, pot afirma cu toată convingerea: chemarea omului se realizează într-o formă individuală şi corespunzătoare originalităţii sale specifice, având drept scop îndeplinirea vocaţiei. Urmarea: maximum de rezultate în activitatea sa pentru care are vocaţie, întruparea în fiinţa sa a superiorului uman. Se poate vorbi de profesia-vocaţie în care se oglindeşte însăşi personalitatea individului. Prin propriile sale posibilităţi, pe calea originalităţii specifice, fiecare individ are o vocaţie, o chemare. Pe care dacă o urmează, cu toate greutăţile inerente, uneori chiar a destinului, el trebuie să triumfe. Însă, la realizarea profesie-vocaţie sau chemării omului, se ajunge prin multă educaţie şi antrenament. Omul, poate să sufere chiar în realizarea profesiei-vocaţie, însă această suferinţă i se va părea mai de preţ decât orice bunuri ori facilităţi pe care i le-ar oferi oricine pentru a renunţa la ea. Aici, se poate explica jertfa Eroilor Neamului. Şi nimic nu valorează mai mult decât vocaţia, chemarea oului pentru cel la care fericirea şi mulţumirea individuală coincid cu cea a semenilor săi. Nimic nu valorează mai mult pentru cel care are chemare să-şi ajute semenul, să se pună în slujba sa, chiar să se sacrifice pentru fericirea sau libertatea lui. Nu vreau să filozofez, dar există meserii care necesită toate cele arătate mai sus. Iar una dintre acestea este cea de luptător antiterorist.

Luptătorii şi specialiştii unităţilor de luptă antiteroristă sunt selecţionaţi numai pe bază de voluntariat. Aceasta nu înseamnă că oricine se poate prezenta pentru selecţionare. De la început, cei care optează pentru aceste unităţi – nu este lipsit de importanţă să precizez faptul că cererile depăşesc, de cele mai multe ori, ofertele – trebuie să posede calităţi, aptitudini psiho-fizice stabilite riguros prin anumite normative. Candidaţii trebuie să fie disciplinaţi, cu un sânge rece deosebit. În aceste unităţi nu sunt acceptate elemente sadice, ori care au plăcerea să tragă nebuneşte. Examenul medical, testul psihologic şi verificarea performanţei într-o ramură sportivă sunt obligatorii şi eliminatorii. Rolul esenţial în selecţionarea lor îl are componenţa psihologică a candidatului.

După trecerea testelor în cadrul selecţionării – în general, proporţia de admişi este 1/30 -, viitorii luptători urmează programe de pregătire deosebit de dure. Trebuie bine înţeleasă această duritate în pregătire , pornită de la ideea că „orice adversar potenţial dispune de „grupe de sacrificiu” sau de „terorişti-kamikaze”. Ca atare, în orice împrejurare, luptătorul antiterorist trebuie să-şi anihileze adversarul. Aceasta nu se poate face fără o pregătire deosebită.

La sfârşitul programului de pregătire, se decide cine dintre cei selecţionaţi rămâne în continuare în cadrul unităţilor respective. Experienţa de până acum a demonstrat că circa 50-60% din cei selecţionaţi nu fac faţă exigenţelor programului de pregătire. Pe timpul antrenamentelor şi exerciţiilor, nu se face nici o deosebire între grade şi funcţii, indiferent de dificultăţile întâlnite. Aceasta, deoarece ţelul final este formarea de luptători cu ridicate calităţi morale şi fizice. În final, după întreaga perioadă de pregătire, cei care au rezistat devin luptători de elită împotriva terorismului şi a terorii brutale, capabili să se orienteze în orice împrejurare – în fracţiuni de secundă -, cu deosebite calităţi fizice şi psihice, cu un spirit de echipă dezvoltat, având un suport de dotare tehnico-tactică de ultimă oră.

Despre unităţile antiteroriste, opinia publică nu a aflat decât în momentul în care ele au anihilat comando-uri teroriste care au comis acţiuni teroriste de răsunet pe plan mondial. Până atunci, s-au păstrat „într-un anonimat total”. Deoarece, o forţă specială este anonimă şi luptă cu disperare să rămână aşa. Dar opinia publică şi mass-media îşi doreşte să ştie totul despre ele. Iar în urma acţiunilor de răsunet pe plan mondial vălul de mister care înconjura aceste unităţi de elită, încet-încet, a început să fie înlăturat.

Deoarece, majoritatea timpului cât am activat în cadrul U.S.L.A., am făcut parte din colectivul de învăţământ care se ocupa de pregătirea antiteroristă a cadrelor, şi care trebuia să fie la curent cu toate noutăţile în domeniu – pe plan internaţional, fără falsă modestie, pot spune că am cunoscut foarte bine modul de pregătire, antrenamentul şi dotarea unităţilor antiteroriste din alte ţări. Dar şi formele şi metodele folosite de terorişti în acţiunile lor. Apelez la răbdarea cititorului pentru a prezenta, pe scurt, câteva din aceste unităţi, intervenţia lor, cu precizarea că n u pot prezenta în detaliu întreaga lor pregătire, dotare şi modul lor de intervenţie. În acest sens, sper să fiu înţeles.

Publicat de către Teodor FILIP