Într-o după-amiază, cu Mihai Olos

 - Undeva, recentul laureat al premiului Nobel pentru literatură, Gunter Grass scria că literatura trebuie să fie subversivă. Constat că, în genere, așa și este.

Oare de ce, cînd există oamenii politici ?        

 - Pentru că aceasta este condiția artistului, de altfel decît ceilalți, chiar  dacă ceilalți sunt tot artiști. Este domeniul cel mai propriu pentru adeverirea dictonului “ imitația nu are valoare “ . Este creație, iar nu compilație.    

     - Goethe, Tolstoi, Sadoveanu, să zicem, eu cred că n-au căutat să fie   subversivi și,totuți, sunt valori importante ale literaturii. Să existe oare o modificare de judecată a literaturii în funcție de evoluția lumii?

     - Nu ai ales bine   termenul subversive, era mai potrivit spus adversiv, cu sensul de împotrivire pe față, iar nu lucrare secretă de împotrivire.Împotrivirea vine și din momentul istoric al stăpînirii dintr-o epocă. Artiștii nu aun a fi stăpâniți de nimeni.Am văzut o fotografie de început de secol, regele Spaniei         - pe rege nu mai știu cum l-o fi chemat, probabil tot un Filip - și arhitectul Antonio Gaudi, care a lăsat opere nemuritoare la Barcelona : Parcul Guel, minunatele lui case și biserici, Sagrada Familia care se restaurează și,concomitant, se construiește încă. Arhitectul îl întrecea în majestate pe rege.

Adă-ți aminte limitele interioare despre care Domnul Noica spunea că sunt

Mai durereoase decât orice limite exterioare. Nimeni, decît Dumnezeu, prin

Propria-iconștiinșă,nu-i poruncește artistului. Mai poate și muza, ea îl inspiră,dar nu-l silește.Voind să nu fie ca nimeni, artistului nu are nimeni a i se împotrivi. Eu sunt regele Mihai Zero. Oamenii politici? – lingușitorii și tiraniisituațiilor.

- Vroiam să mă limitez numai la literatură, însă am ajuns de la cuvânt la formă și imagine. Cum vede Mihai Olos lumea după autoexilul german?

- Cu lupa, cu luneta... mai ales că acolo am pus, pentru prima dată și ochelari. Ca pictor este este un inconvenient radical. Cînd desenezi prin ochelari cu totul este curgerea sufletului tău în privire, în mîna desenatoare, decât cu ochiul natural. Se modifică toate, slăbirea vederii este mai tulburătoare decât   căderea dinților pentru artist. Nevinovații ochelari răsucesc prin dioptrii, răstoarnă, sparg, revoluționează, baricadează întreaga infrastructură a desenului. Prin lupă văd lumea din exil, monumentală și statică, în rama căreia nu se întîmplă mari evenimente, cu toată mișcarea profundă browniană din lăuntrul cadrelor, un spațiu metafizic, interesant tocmai de aceea. Pierderea acuității privirii îl stârnește pe artist precum pierderea inimii celei din dreapta: precum pierderea coastei din dreapta – pe care, însă, o mai păstrează prin miracol.
  - Știu că l-ai cunoscut pe Beuys. În revista „Cronica” din Iași, în urmă cu mulți ani, chiar spuneai despre acest artist german cum a tăiat un modul din acel nod gordian care este sculptura ta, probabil macheta Orașului Universal. Cine-și mai amintete, în Dusseldorf, de el ?

- Domnule Jurcă, s-a socotit că despre Joseph Beuys apăreau în întreaga lume  în medie 12 cărți pe zi. Este o celebritate fără precedent în istorie. Acum, desigur, pentru că e și mort, numărul lor se împuținează, căci nu mai sunt multe lucruri noi de știut despre el. Și eu aș putea face o carte, ceea ce n-ar fi exclus, doar că la adînci bătrîneți. O conlucrare de vis. Beuys rămîne o amintire frumoasă și la Dusseldorf și în lume. A fost un copil minunat și, cum afirmam alte dăți, am văzut în preajma lui îngeri, îngerii lui păzitori, nu unul, vreo trei. Așa cum am văzut, în jurul frunții și în jurul mâinilor Prea- Sfințitului Episcop Justinian Maramureșanul, nimb luminos, galben Toți pictorii care înfățișează capul lui Iisus Christos în nimb nu l-au văzut bine, căci trebuia să fi văzut nimbul și în jurul mâinilor, probabil și al picioarelor.

   - Sunt mai bine de 10 ani de cînd trăiești departe de țară. Ce te (mai) cheamă spre Baia Mare ?

   - Nu trăiesc chiar așa departe de țară cum s-ar crede, dacă n-ar fi staurile pe autostrăzi și mai ales cele și mai stupide – „ pe la răscruci și vămi” – austriacă, ungară și românească – distanța ar fi o părere. În douăsprezece ore am ajuns la înmormântarea prietenului nostru Iosif Hamza, în cinci ore ajung din atelierul meu la Paris. Nu mai sunt distanțe, dacă n-ar fi penibilul acestor opreliști – opriri, aș putea lucra o săptămână în atelierul din Baia Mare și cealaltă în cel din         Hassmersheim.” Nebunia granițelor” – așa o veștejea Edward Kienholtz – nu mai are poezia lui Blaga.

- La expoziția ta din februarie a.c.( 2000, n.a.) a fost atâta lume cum n-am mai văzut decât la meciurile de fotbal. Ești mulțumit de expoziția deschisă la Baia Mare de Raoul Șorban ?

- Unu sper: că nu a fost aceeași lume, ci una de elită culturală,căci în BaiaMare constat cu mândrie că există.Doi:expoziția a fost deschisă de mai mulți și după admirabila cuvântare a domnului Șorban, au vorbit minunat și alți prieteni ai mei: Ion Mureșan, Ion Bogdan, Gheorghe Pârja, Mitruț din Rus și, nu în ultimul rând, prefectul județului, Gheorghe Mihai Bârlea, care a dezvăluit surprinzătoare și profund înțelesuri ale lucrului meu de artist.Trei: meritul cel mai mare în organizarea expoziției îl are Fundația „Archeus”, președintele ei, sculptorul Ioan Marchiș. Patru: toate vernisajele mele au întrunit lume multă.

             Cinci sunt fericit.    

               - Ce se mai aude de Tripodul de aur ? Un proiect utopic la prima citire ?

               - Lui Cristo i-au trebuit 17 ani să i se permită a transforma pentru câteva zile

           Reistagul în operă de artă. Da, a fost un proiect posibil care se pare că a devenit utopie, datorită dezmățului arhitectural al Berlinului reunificat: postmodernismul  și graba au dat frâu liber idiotismului arhitectonic și urbanistic.

             - Ce este tripodul de aur, în fapt ? o idee sau o schiță de artă?         - În faza în care ai văzut-o în expoziție,e o idee. Parte materializată în picturi și sculpturi.Tripodul nu este o utopie arhitectonică, ci o operă posibilă, ca și Orașul Universal.Chiar dacă folosesc în plan și chiar în spațiu figuri aparent imposibile. Am trmis unui aurar din Baia Mare câteva proiecte de bijuterii: coliere, brățări etc., cu figuri imposibile în spațiu, dar realizabile în plan.

           L-au zăpăcit foarte tare, pentru că nu și-a dat seama la un moment dat ce este posibil și ce este imposibil în ele. Eu doream să-l conving să conlucrăm, dar el zice că l-am învins. Chiorii, adică oamenii cu un singur ochi, nu văd în spațiu, pentru că doar existența celor doi ochi, prin poziția lor diferită, alcătuiește imaginea volumetrică.Ei, bine anomalii de perspectivă au și mulți dintre privitorii      cu doi ochi la lucrările mele, că nu îl pun la contribuție și pe cel de al treilea ochi.

           Tripodul de aur este un pod de trecere, de fapt, un templu, o catedrală ce unește trei maluri de râuri, prin trei picioare pământene, și pe acestea cu cerul, căci cel de-al patrulea picior stă totdeauna în cer. E semnul crucii, treimea degetelor înălțate la frunte. El poate fi concomitent și pod de trecere și catedrală și oraș.

           Desigur, arhitecții și urbaniștii Berlinului, înglodați în contingent, nu pot să aibă asemenea perspective. Au făcut în matahală un Berlin de beton, de metal și de sticlă mai urât decât orice oraș din lume, decât orice cătun. Mi-aduc aminte, cu umor, că unul dintre președinții Germaniei, Roman Herțog , făcea o vizită în Japonia și a pus să-i arate, simulat la computer, Berlinul, pe când se construia, împăratului Japoniei – lui care stă într-o căsuță cu poartă în față, ca orice țăran maramureșean. Dar împăratul nu are voie să vadă imagini mișcate, așa că președintele, care ar fi putut fi informat de un bun protocol, a trebuit să se mulțumească a-i arăta câteva fotografii mediocre.

             - Ce a spus împăratul ?

             - Nu eram de față.

Autor: Ștefan JURCĂ

 

  (Dialog preluat din revista de cultură Familia nr. 6, iunie 2000)

IN MEMORIAM PROF. UNIV. DR. ILIE GHERHEȘ

 

Interviu aniversar cu lector univ. dr. Ilie Gherheș, la împlinirea vârstei de 60 de ani

                                            de Mircea Crisan

Reporter: Pe scurt, traseul profesional?

Ilie Gherheș: Sunt născut în Petrova, la 1 ianuarie 1962 și am absolvit Școala Generală din sat, unde am avut noroc de profesori buni și foarte buni. Din clasa a V-a, am fost selectat de către domnul profesor Ion Petrovai pentru cenaclul școlii. Îi mulțumesc. Aici m-am format ca elev, alături de Domnia Sa, am colindat județul la ședințele de cenaclu, la olimpiada de limba și literatura română, iar la terminarea clasei a VI-a am beneficiat de o tabără gratuită de literatură la Bistrița-Costești, județul Suceava.

 Rep.: Ce l-a determinat pe copilul Ilie Gherheș să își dorească să ajungă istoric?

Ilie Gherheș: În contextul frământărilor alegerii liceului la care să susțin examen, în anul 1977, îi mărturiseam domnului profesor Ion Petrovai că mi-aș dori să existe, în țara noastră, un liceu la care să se studieze preponderent istoria și literatura. Exact în acel an, s-a înființat specializarea filologie-istorie, iar eu am susținut examen la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației, unde am intrat al unsprezecelea, obținând, însă, notă mai mare la matematică, lucru pentru care îi mulțumesc și azi fostului meu diriginte, profesor Ioan Bușescu!

În liceu am fost de-a dreptul norocos să-mi fie profesoară de limba și literatura română domnișoara Maria Șiman, căsătorită Vlasin, un dascăl din galeria de sărbătoare a neamului.

Am avut, apoi, norocul să fiu selectat în cercul de istorie al elevilor din orașul Sighet, coordonat de către domnul profesor Gheorghe Todinca, un mare istoric, un dascăl minunat, carismatic, care ne-a cucerit, făcându-ne să ne îndrăgostim de istorie, în general, și de cea a Maramureșului, în special.

Momentul decisiv a fost, însă, atunci când, secretar UTC fiind ales pe liceu, de câteva ori pe săptămână ne plimbam după-mesele cu domnul director adjunct Grigore Balea și, când eu l-am întrebat de ce m-a propus pe mine în acea „demnitate”, Domnia Sa mi-a răspuns, în stilul său caracteristic, esopic, că „decât să fie unul de-al lor, mai bine să fie unul de-al nostru!”. Mărturisesc, astăzi, că n-am înțeles nimic atunci, dar m-am simțit foarte onorat și hotărât să nu-i ies din cuvânt, să nu-l dezamăgesc. Rețin, în context, o întâmplare nostimă, când mama mea a venit la liceu, iar domnul director a ieșit până în stradă, peste drum, să o cunoască. Evident că mie mi-a venit să intru în pământ de rușine, iar biata mama a rezolvat magistral situația, salutându-l firesc cu „Sărut mâna, domnule director!”. Acest lucru m-a copleșit și mai mult; mama fiind o simplă țărancă din Petrova, pe care n-o învățaseră nimeni regulile de comportare, la acest nivel.

Au urmat adevărate lecții de învățământ peripatetic, socratic, în care magistrul și învățăcelul său se plimbau prin agora orașului nostru delicat, iar domnul profesor Grigore Balea îmi povestea o altă istorie, emoționantă și conspirativă, iar într-o vreme, speriat, l-am întrebat de ce o face? De unde și până unde are atâta încredere în mine? Domnia Sa mi-a răspuns că „Dumneata trebuie să știi, trebuie să știe unul ca dumneata, unul de-al nostru…nu-i așa?!”… Și dintr-odată tresărea și își revenea parcă dintr-o stare de transă, de consacrare, dintr-un ritual și mă conjura: „Vai de mine și de mine, măi copile, să nu spui nimănui ce am discutat noi, că m-ai distrus. Vezi, vezi dragule, că eu am copii de crescut!” Mă simțeam deosebit de special, parcă asupra mea se re­vărsa din aura Domniei Sale, dumnealui fiind foarte înalt, dar în același timp eu nu pricepeam prea mult la ce-mi vor folosi acele adevăruri istorice, nemaiauzite de la nimeni, cu valoare de zăcământ național. Totodată, mi se părea că dobândisem deja un fel de suveranitate asupra istoriei, ca și cunoaștere. Așa simțeam eu atunci. Mă consideram un privilegiat. Așadar, există o așa-numită ereditate de spirit, o știm asta încă de la Platon, iar istoria se dovedește a fi un nobil exercițiu de sinceritate.

Rep.: Dacă ar fi să sintetizați în câteva cuvinte istoria Maramureșului, cum le-ați spune tinerilor de ce noi, maramureșenii, suntem „altfel”?

Ilie Gherheș: Am absolvit Facultatea de Istorie - Filosofie a Universității din București în anul 1991. Aici am înțeles, din cursurile profesorilor mei, precum și din lecturi proprii, că istoria Maramureșului se bucura de un regim privilegiat în cadrul istoriografiei românești, că este un fel de prințesă a acesteia. Studiind apoi aprofundat istoria, am putut să mă conving singur că Maramureșul nu a jucat niciodată un rol de enzimă istorică, că el a fost partea care a contat,  atunci când s-a implicat. Pot afirma cu tărie că maramureșenii au fost prezenți istoric în toate evenimentele importante ale zonei, indiferent de epocă, de stăpânire, de regim; după cum și  astăzi constituim un pol de atracție etnică, identitară, inconfundabil ș.a.m.d. Mai mult decât atât, orice  maramureșean este mândru de originea sa, de statutul său, indiferent de etnie, ceea ce contează, ceea este cât se poate de firesc.

Pe de altă parte, se știe că forma cea mai sigură a continuității o reprezintă cultivarea conștiinței de neam, căci neamul este instituția cea mai sigură, perenă. Combustia etnicității o reflectă etnografia, care este izvorul istoric cel mai rafinat; aici nu poți fi enzimă istorică, aici ești ori țesătură ori alesătură, adică simbol, blazon identitar.

Rep.: Pe care dintre personajele istorice din Maramureș îl apreciați cel mai mult și de ce?

Ilie Gherheș: Mi-e greu să fac o astfel de alegere! Totuși aș merge pe exemplul martiric al profesorului Ioan Bilțiu-Dăncuș, care a luptat pentru înfăptuirea României Mari, a fost la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918, a luptat ca voluntar, pentru eliberarea Maramureșului, în ianuarie 1919, căzând prizonier la secui, fiind eliberat de către trupele române, a fost în redacția ziarului „Sfatul”, a contribuit la consolidarea Maramureșului românesc din perioada interbelică, a fost oprimat și arestat în vremea regimului horthyst, a fost liderul incontestabil al confruntării cu comandanții Armatei Roșii din Sighet și regimul lui Ivan Odoviciuc ș.a. Acest mare român nu s-a plâns niciodată, deși era să moară de mai multe ori pentru țară și a sfârșit într-o închisoare comunistă,  în penitenciarul de la Satu Mare. Ghidat fiind, prin telefon, de către fie-iertatul dr. Mihai Dăncuș, m-am dus să-i descopăr mormântul, într-un cimitir din Satu Mare, convingându-mă că a fost îngropat în partea cu săracii acelui cimitir ș.a.

Rep.: Ați lucrat de-a lungul timpului cu foarte mulți oameni, din diverse categorii sociale, de la academicieni, până la oameni simpli. Cine v-a influențat și v-a impresionat cel mai mult?

Ilie Gherheș: Am un altar al recunoștinței la care mă închin cu tot eul meu, ori de câte ori îmi aduc aminte. Le port un respect deosebit unor oameni care mi-au primenit parcursul profesional, printr-un zâmbet de încurajare, printr-o apreciere, între care domnilor academicieni Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Emil Burzo și regretatului Alexandru Surdu, apoi domnilor profesori universitari Ioan Scurtu, Ioan Agrigoroaiei, Gheorghe Buzatu, Mihai Drecin, Ioan Drăgan, precum și domnilor profesori dr. Teodor Ardelean, dr. Mihai Dăncuș, Gheorghe Todinca, Ioan Țelman ș.a. O reverență sinceră îi aduc P.S. Iustin Sigheteanul, episcopul nostru, sub a cărui ocrotire duhovnicească mă simt, cu îndatorare ș.a.

Rep: Care vă sunt cele mai mari realizări profesionale, de care acum, privind în urmă, sunteți cel mai mândru?

Ilie Gherheș: La cei 60 de ani împliniți, sunt în continuare cel mai mândru de faptul că am intrat la Facultatea de Istorie - Filosofie a Universității din București, pe locul opt, din 25 disponibile. Sunt la fel de fericit să îmi amintesc că, atunci când am picat pentru a treia oară, am luat a doua notă pe Universitatea București, deci și între cei intrați, la disciplina Filozofie, care a fost 9.33, la examenul din anul 1985. Apoi, am fost deosebit de bucuros să finalizez teza de doctorat cu subiectul încredințat mie de către marele profesor Grigore Balea.

Cu ocazia mesei festive de după acest moment apoteotic, unul dintre membrii comisiei a ținut să vină lângă mine, întrebându-mă dacă am vreo legătură cu fostul copil de trupă Vasile Gherheș, prietenul cel mai bun al Domniei Sale, din armată. I-am răspuns că da, că a fost fratele tatălui meu, iar dumnealui mi-a spus că și-a dorit, cu tot dinadinsul, ca eu să finalizez acea teză de doctorat, fără să-mi spună, dar oarecum ocrotindu-mă. Îi sunt recunoscător și acum.

                                                  *****

Cărți:

- Maramureș - (a)casa sufletului meu (2020);

- Istoricul martir Dr. Alexandru Filipașcu - un aristocrat al propriului destin (2019);

- Dr. Vasile Chindriș - sub cupola idealului național (2019);

- Maramureș - pecete de românitate (1 Decembrie 1918 - 30 august 1940), 2018;

- Maramureșenii și Marea Unire din 1 Decembrie 1918, trei ediții (2018 și 2017);

- Fisculaș - amprente monografice (Baia Sprie, Cavnic, Dumbrăvița, Șișești), 2012;

- Bistra, Crasna şi Valea Vişeului - de la istoria unor locuri, la rămânerea în Istorie, în Comuna Bistra, Maramureş - Monografie, coautor (2011);

- Maramureşul între dictatul de la Viena şi conferinţa de pace de la Paris (30 august 1940 - 10 februarie 1947), 2002;

Ultima mea realizare a fost cea de anul trecut când, după 11 ani, ca președinte al Comisiei Județene de Heraldică, Genealogie și Sigilografie Maramureș am avut o satisfacție profesională deosebită; împreună cu colegii mei din comisie, toți cu studii doctorale, poate cea mai calificată comisie de specialitate din țara noastră. Cu sprijinul și înțelegerea președintelui Consiliului Județean Maramureș, domnul Ionel Bogdan, am reușit să cinstim aniversarea a 100 de ani de heraldică națională românească, prin achiziționarea a 60 de plachete aniversare (în condițiile în care toată țara, fără noi, a comandat doar 21 de astfel de plachete), am editat o broșură cu stemele aprobate ale celor 43 de localități maramureșene (noi preluând situația cu doar trei steme), precum și o diplomă acordată domnilor primari binemeritați. Am fost de-a dreptul fericit profesional atunci când am văzut bucuria domnilor primari de a-și vedea stema localității într-un catalog de specialitate, mândria domniilor lor de a-și prezenta insignele sau drapelele personalizate, acolo unde este cazul. A fost ca un fel de adunare a nobililor de pe vremuri. În context, doresc să mulțumesc Gazetei de Maramureș pentru elaborarea catalogului „Heraldica - sângele albastru al Istoriei”, precum și doamnelor Aurica Todoran - secretar general al județului, Adriana Petruț - director economic al Consiliului Județean și Laura Danci - șef serviciu, pentru contribuții neprețuite.

Rep. În ce proiecte sunteți implicat în momentul de față și ce vă doriți în viitor?

Ilie Gherheș: Împlinind 60 de ani, simt un sentiment de neliniște, de presiune din partea cărților nescrise. În general, m-am ferit să fiu dator, dar acum mă simt amenințat, parcă, somat. Anul acesta sper să termin si să pot publica un volum de studii pe teme de etnografie, cu amprenta sufletului meu de maramureșean autentic.

De asemenea, îmi doresc din tot sufletul să finalizez cartea despre orașul în care trăiesc, pe care am numit-o „Baia Mare - orașul celor două inimi”, o monografie sentimentală prin legendele de pe malul Săsarului, din Rivulus Dominarum.

Din punct de vedere profesional, mi-aș dori să nu muzeificăm Maramureșul, după cum nici să nu-l lăsăm pradă kitschizării și chinezăriilor, pentru că astăzi nu cred să poți găsi o casă în Maramureșul rural în care să nu întâlnești cel puțin un obiect „Made în China”. Acest adevăr este de două ori periculos: o dată pentru că influențează și modifică modul de gândire și de viață al gazdei, precum și lumea rurală, în general, pentru că fluidizează și banalizează granița dintre rural și urban, cu consecințe imprevizibile pentru viitorul Maramureșului.

(Interviu dat săptămânalului „GAZETA DE MARAMUREȘ” din 17.01.2025)

Interviu de suflet pentru o revista din Serbia - Gheorghe RĂDUCAN (Puiu), România

Născut la 28 iulie 1951, în localitatea Țepești, comuna Tetoiu, județul Vâlcea, Răducan Gheorghe  (Puiu)  și-a început educația în satul natal, continuând cu Școala Profesională la Craiova, „Grup Școlar Energetic”. A absolvit liceul la seral în cadrul Liceului  „Traian” din Drobeta Turnu Severin și „Vasile Roaită” din Râmnicu Vâlcea, urmând apoi cursurile Școlii de Maiștri la „Liceul Energetic” din Râmnicu Vâlcea. Ulterior, a absolvit Facultatea de Mecanică și Tehnologie din cadrul Universității de Stat din Pitești, împreună cu Modulul Pedagogic postuniversitar, iar în plus, a finalizat cursurile Academiei Britanice de Jurnalism.

Cariera sa profesională însumează peste 44 de ani de activitate în domeniul producerii de energie electrică, participând la punerea în funcțiune a patru hidrocentrale: Râmnicu Vâlcea, Dăiești, Strejești din județul Olt și Brădișor. Ultimul loc de muncă a fost la hidrocentrala Brădișor, pe Valea Lotrului, de unde s-a pensionat.

Este căsătorit și are doi copii, Alina Maria, medic radiolog la Spitalul Județean Arad, și Ionuț Daniel, medic internist și decan al Facultății de Farmacie din cadrul UVG Arad, fiind și bunicul unei fetițe, Elisa Maria.

Pe lângă activitatea profesională, s-a remarcat în literatură, publicând peste 102 cărți, incluzând 28 de volume de poezie, 52 de lucrări de proză și 22 de antologii. Este în curs de apariție lucrarea monumentală intitulată „Istorie și Credință”, care însumează peste 1400 de pagini și include prefețe semnate de personalități academice și ecleziastice.

A obținut numeroase premii naționale și internaționale, printre care Premiul „Mihail Eminescu” la Festivalul Internațional de Poezie Mehedinți, ediția XIX din 2010, Trofeul „Luceafărul” pentru promovarea scrisului românesc la Drobeta Turnu Severin în 2015, Medalia „Liviu Rebreanu” la Festivalul Internațional Liviu Rebreanu din Bistrița în 2017 și Trofeul „Pamfil Șeicaru” la Festivalul Internațional de Poezie Mehedinți, ediția XXIII din 2014.

Este membru al mai multor organizații culturale și profesionale, printre care Forumul Cultural al Râmnicului, Asociația Generală a Inginerilor din România, filiala Râmnicu Vâlcea, Asociația Scriitorilor Danubieni, Asociația Culturală „Anton Pann”, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Asociația Cultural Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina, Serbia, Academia Olimpica Română, filiala Vâlcea, Academia Australiano-Română și Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni.

De-a lungul carierei, a fost redactor la „RTV Unirea” din Austria și președinte al filialei UAP Băile Olănești. A realizat 67 de interviuri cu personalități marcante din cultura românească, publicate ulterior în două volume. Activitatea sa reflectă o viață dedicată artei, literaturii și culturii, îmbogățind astfel patrimoniul spiritual și cultural românesc.

ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:

1.       Care sunt cele mai puternice amintiri din copilăria dumneavoastră? Cum v-a influențat locul natal traseul literar și pasiunea pentru scris?

Păstrez multe amintiri din copilărie. Deși este cu mult timp în urmă, îmi țin minte părinții, bunicii, rudele, prietenii cu care am copilărit. Nu pot să uit pe cei care m-au învățat carte. Chiar azi am fost la cimitir unde i-am găsit triști în sufletul meu. Pasiunea pentru scris? Cred ca a venit din imensitatea cărților citite. N-aș putea spune că cineva anume m-a îndemnat să scriu, că datorez cuiva acest lucru. Am publicat peste 105 cărți unde nume sonore, chiar academicieni (inclusiv d-nul acad. Ioan Aurel Pop) și-au spus păreri despre scrierile mele.

2.       Ați parcurs un traseu educațional divers, de la școala profesională până la studii universitare și postuniversitare. Cum au modelat aceste experiențe personalitatea și cariera dumneavoastră literară?

Cred că au avut un rol major. Școala, noile cunoștințe (destul de valoroase), mi-au transmis o ambiție uriașă, de asemeni, pătrunderea în rândul oamenilor valoroși mi-a mărit exigența la ceea ce fac.

3.       Ați avut o carieră remarcabilă în domeniul energetic, care se întinde pe mai bine de patru decenii. Cum ați reușit să echilibrați activitatea profesională cu vocația de scriitor și să rămâneți dedicat literaturii?

Domeniul în care am activat peste 44 de ani, producerea de energie electrică în hidrocentrale, a avut un rol deosebit în întreaga mea viață. În primul rând meseria m-a învățat să respect reguli. Regulile curentului electric sunt dure. Se spune că electricianul odată greșește pentru că nu mai are când a doua oară. Nu oricine poate lucra în acest sistem atât de dur. Foarte des eram testați medical, profesional și psihologic. Nu treceai examenele, pierdeai locul de muncă.

4.       Vă amintiți momentul în care ați scris primul poem sau prima lucrare literară? Care a fost debutul dumneavoastră oficial în literatură și ce v-a motivat să publicați?

Prima carte publicată a fost cu peste 25 de ani în urmă, o carte de versuri apărută la editura Daria, Craiova. A doua… tot de versuri și tot cam pe-atunci, la aceeași editură. Având familie (atunci), când făceam cumpărături din piață, din magazine și nu era nimeni acasă, lăsam un bilet unde scriam în versuri tot ce făceam, pe unde umblam, ce cumpăram. Toate astea repetându-se, în cele din urmă am zis să încerc să scriu undeva. Așa se face că am cumpărat un registru, îl am și acum, unde am început să scriu. Îngroșându-se paginile scrise, le-am arătat unor oameni minunați, cum ar fi d-nul prof. Costea Marinoiu și prof. univ dr. Alexandru Popescu Mihăești, plecați între timp la Domnul, dar și alții. Am avut o critică bună, dar și una nenorocită care însă nu m-a doborât. Am muncit și atât..

5.       Ați publicat peste 105 cărți, incluzând poezie, proză și antologii. Ce vă inspiră să scrieți atât de mult și cum vă mențineți energia creativă?

Mai ales acum în această perioadă de  „inutil” (ne)special, pensionar deci, totul pentru mine este scrisul. La volan, pe stradă, în casă, în somn… scriu. Mă inspir de oriunde și orice. Am în manuscris peste 30 lucrări.

6.       „Istorie și Credință” este o lucrare monumentală în curs de apariție. Ce v-a inspirat să creați o astfel de operă complexă și ce sperați să transmită cititorilor?

Această carte NU a apărut. Am peste 20 de ani de când mă tot documentez. Mi se interzice de către biserică apariția ei. Conține un scurt istoric a peste 120 mânăstiri, schituri, biserici, toată biserica românească din Serbia, 70-80% din Basarabia și viața a 10 sfinți. În carte „își dau cu părerea” oameni deosebiți: 3 academicieni; domnii Păun, Cimpoi și D.R. Popescu,  ÎPS Gherasim arhiepiscopul Rîmnicului, cel plecat la Domnul, părintele stareț al mânăstirii Cozia (fostul – a fost înlocuit ca mulți alții valoroși de către noua „orânduire”, cea care nu-mi permite apariția acestei uriașe lucrări de peste 1200 pagini A4. Colindând în țară și străinătate, am cunoscut peste 75 de stareți și starețe de mânăstiri care m-au ajutat în documentare și au dorit apariția acestei lucrări. Am zis să-l duc pe Dumnezeu în casa omului cu această carte.

7.       Ați fost recompensat cu premii literare prestigioase, atât în țară, cât și internațional. Există un premiu sau o distincție care are o semnificație deosebită pentru dumneavoastră?

Am o colecție sănătoasă de premii, cupe, medalii, diplome și n-aș putea să evidențiez… Le iubesc pe toate și le păstrez în casă într-un loc anume unde le privesc tot timpul. Să zic medalia „Virtutea Literară”?...

8.       Colaborați activ cu românii din Serbia, prin Asociația Cultural Artistică „Tibiscus” și CPE „Libertatea”. Cum vedeți aceste legături culturale și ce impact au avut asupra activității dumneavoastră literare?

Cunosc și am mulți prieteni în Serbia unde am participat de vreo 20-25 de ani la diverse acțiuni culturale. De i-aș enumera am mare teamă să nu uit vreunul. Am avut lansări de carte la Panciova, la Uzdin și recent am donat un mare volum de cărți noului Centru Cultural Românesc din Valea Timocului. Le-am dăruit prietenului Mihailo Vasilievici și acum sunt în rafturile acestui centru unde românii de-acolo vin să-nvețe să citească și să scrie românește.

9.       Ați realizat interviuri cu personalități marcante ale culturii românești, publicate ulterior în două volume. Care este interviul care v-a rămas cel mai aproape de suflet și de ce?

Mereu spun și am spus că eu n-am prieteni puțini și buni, am mulți și valoroși. M-am intersectat cu mari personalități din țară și străinătate și n-aș vrea să marginalizez pe cineva. Sunt mândru de ceea ce am realizat și de prietenii mei. Acum la început de an, pe 15 ianuarie sunt invitat de Academia de la Chișinău, Centrul Internațional Academic Eminescu la sărbătoarea Eminescu.

10.     Sunteți membru al mai multor organizații culturale și profesionale. Cum contribuie aceste colaborări la promovarea literaturii și la dezvoltarea carierei dumneavoastră?

Da, sunt membru al mai multor asociații și societăți culturale. De oriunde merg sau fac parte, încerc să mă ridic la pretențiile impuse de acele organizații. Mă simt mândru de acest lucru și le datorez enorm în evoluția mea scriitoricească acestora.

11.     Familia joacă un rol important în viața dumneavoastră. Cum v-au sprijinit cei dragi în demersurile literare? Ați dedicat unele dintre creațiile dumneavoastră acestora?

Ceva tristețe pe-aici. Pentru că am făcut doi copii medici, am fost părăsit de toți, de copii și soție. Deci n-am avut ajutor din acest punct de vedere. Totuși, scriind romanul „Femeia diavolului”, am simțit că din spinarea sufletului am dat jos un mare, mare bolovan. Scrierile, colectivele literare, oamenii valoroși m-au scos din dureri sufletești și m-au pus pe un nou drum.

12.     Ce proiecte literare aveți în plan pentru viitor? Intenționați să explorați și alte genuri sau teme literare?

Am și câteva manuscrise cu schițe… de teatru, cuplete gen Stela Popescu-Arșinel, amâdoi plecați la Domnul. Mai am multe, multe manuscrise. Gata de tipar sunt câteva cărți: Romanul „Amantele de verde”, două volume de poezii, două de proză scurtă.

13.     Cu ocazia aniversării a 80 de ani de activitate neîntreruptă a CPE „Libertatea”, ce mesaj sau urare doriți să transmiteți acestei instituții și comunității pe care o reprezintă?

Mă bucur că sunt invitat la această mare sărbătoare românească. Îmi amintesc că în urmă cu cca 20 de ani am avut lansare de carte la Panciova și dumneavoastră, doamnă Maria Stratulat, mi-ați luat un interviu pentru televiziunea de la Novi Sad.

14.     În încheiere, ce mesaj doriți să adresați cititorilor dumneavoastră și tuturor celor care iubesc literatura românească?

Sanătate multă, mari realizări, dispară răutatea, ura, boala, să fie pace!

 

Interviu realizat de Maria Stratulat cu Puiu Răducan

Fotografia zilei - Interviu

 

In memoriam Neagu Djuvara. SINUCIDEREA EUROPENILOR

"Din păcate, Europa de mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram ca cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supravietui pentru câteva generații în "rezervații"... Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !"

TOT INTERVIUL

V.M.: Prin urmare se schimbă în bine mersul istoriei ?

Neagu Djuvara: Dacă modelul este Imperiul Roman spre sfârșit, când nu existau

războaie decât la periferie, într-adevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă

îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare

definitiv civilizația occidentală. Încet, dar sigur.

V.M.: Care sunt simptomele ?

Neagu Djuvara: Simptomele le simțim deja demult, printr-o dezordine morală

care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă

astăzi nu are absolut nici un ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să

dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva. Tineretul, care în general trebuie

considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greșite, așa cum a fost cu

comunismul, astăzi nu mai are nici un ideal...

Al doilea simptom nevăzut până acum: bizareria cu marea cotitură în artă

și gândire (care în general se petrece cu zeci sau sute de ani după ce a căzut un

imperiu) în civilizația occidentală a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea

imperialismului american. De exemplu, în sculptură, Brâncuşi al nostru rupe

complet tradiţia care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzică, unde

dodecafonia, școala de la Viena şi Bela Bartok, toate sunt complet în ruptură cu

marea muzică de la Monteverdi și până la Debussy. În toate domeniile artei şi

gândirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul că

începem un nou Ev Mediu.

Asta înseamnă că hegemonia americană , care asigura un fel de pace

mondială, nu va dura cinci secole precum imperiul roman, ci probabil doar o sută

de ani. Gândiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie

îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii,

nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un "atac" al lumii a

treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de

prolifici, vin să-l umple.

V.M.: Și idealul Uniunii Europene ?

Neagu Djuvara: Tinerii nu prea știu ce este idealul european. Tinerii nu întrevăd

ce poate să fie o Europă Unită. Nici eu nu o văd unită deloc, nu o văd cu un

guvern și un președinte. Mai cu seamă dacă intră şi Turcia, atunci Europa

avortează.

V.M.: Sunteți foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizația europeană care a

dominat lumea vreme de câteva secole ?

Neagu Djuvara: Tocmai de aceea este menită să dispară. Asta este o lege

universală. Când ai avut atâta splendoare de creativitate în știință și artă, precum

și putere economică și politică ca să te întinzi pe întregul glob terestru, trebuie să

plătești prin dispariție.

V.M.: Va dispărea și România, împreună cu civilizația europeană ?

Neagu Djuvara: Bine înteles. Dacă noi am intrat atât de târziu într-o horă care se

strică, ne stricăm impreună cu ea. Asta e clar.

V.M.: Trebuia să nu intrăm în hora asta? Avem vreo şansa de scăpare ?

Neagu Djuvara: Nu, nici una. Dimpotrivă. Puţinul de creativitate care ne rămâne

îl vom dezvolta tot în sânul Europei. De cele mai multe ori, încă din trecut,

talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decât în străinătate. Este

ca un fel de blestem asupra acestei ţări. Începând de la Cantemir, pîna la Eliade

şi Cioran, toţi s-au remarcat în străinătate.

V.M.: În astfel de condiţii, de ce să mai rămână tinerii români în ţară ?

Neagu Djuvara: Tocmai, nu numai ca îi sfătuiesc să stea aici, dar îi rog pe cei

care sunt stabiliţi deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru

a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.

V.M.: De ce s-ar întoarce într-o barcă a cărei scufundare tocmai ați descris-o ?

Neagu Djuvara: Dar barca noastră nu se duce mai la fund decât restul Europei,

aşa că mai bine să se scufunde cu barca noastră decât cu cea germană sau

franceză...

V.M.: Ce ați făcut pe 1 Decembrie, de ziua națională a României ?

Neagu Djuvara: Am dat interviuri zicând un lucru care supără pe mai toată

lumea: că nu sunt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sărbătoare națională.

În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o

sărbătoare naţională. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua

independenţei ţării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că

10 Mai a coincis cu venirea prinţului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din

1990 să se teamă, înteleg. Dar, pe de altă parte, 1 Decembrie nu este data

României mari. Este data cînd două provincii, Transilvania şi Banat , au cerut să

intre în Regatul României. Cu doua zile înainte ceruse Bucovina . Cu şase zile

înainte ceruse Basarabia. Şi toate patru au fost acceptate de şeful statului, adică

de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data când s-a născut România

Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie !

Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare

națională e bine sa fie ținută intr-un anotimp cu soare, în care vremea să te

îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă. Ce te faci la 1 Decembrie,

când se văd aburii vorbitorilor ieșind din gură și când bieții ostași îngheață ?

V.M.: V-ați întors în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Ați

scris că în primele zile petrecute la București v-ați tot întrebat: "Ce cauți aici,

Neagule ?". Ați aflat răspunsul la întrebare ?

Neagu Djuvara (râde limpede și cu poftă): Culmea este că risc să îmi pun

întrebarea și după 19 ani. Din când în când îmi pun încă întrebarea asta și

astăzi. Dar constatând cu câtă căldură sunt primit de tineret, consider că nu

m-am întors degeaba în țară.

Când am întocmit această mică lucrare făcută în grabă și sub îndemnul

altora, căci nu am avut personal intenția să scriu "Scurtă istorie a românilor

povestită celor tineri", ea s-a vândut în 39.000 de exemplare. Iar când m-am oprit

la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: "Mă iertați că mă adresez

Dumneavoastră, dar doream să vă mulțumesc. Am o fiică la liceu care avea o

totală inapetență pentru istorie; i-am cumpărat cartea Dumneavoastră și de

atunci e pasionată de istorie". Acestea sunt lucruri care mă bucură și îmi dau

seama că, totuși, nu am venit degeaba în România.

V.M.: Sunteți patriot ?

Neagu Djuvara: Patriot ? Ascultă (pufnește furios). Nu merit să-mi fie pusă o

asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot ? Soția mea, care e

franțuzoaică, când a văzut ce fac în România a spus: "Trebuie să ai patriotismul

bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo".

V.M.: De 19 ani tot suportați. Mai suportați mult ?

Neagu Djuvara: Păi da. Voi suporta până la moarte, asta e clar. Vreau să fiu

înmormântat aici. Dar mi-aș dori să mor pe un vapor. Când nu voi mai putea să

scriu am să încerc să-mi găsesc un loc pe un vas cu pânze care face înconjurul

lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm cu poveștile

acelea cu înmormântări complicate, cu alaiuri și cu discursuri.

Din păcate (și în context expresia este cu adevărat potrivită), Europa de

mâine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă

crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este

deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din

Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă

de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmașii nostri vor putea,

probabil, supraviețui pentru câteva generații în "rezervații"...

Iar noi, europenii de rând, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de

toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încât ne

merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor !

Mulțumiri Gazetei de Nord-Vest Satu Mare

 

Mulțumesc cotidianului Gazeta de Nord-Vest,Mulțumesc Geta Georgeta Igaz Govor pentru interviul publicat.

Acolo unde se celebrează arta cuvântului, o întâlnim adesea şi pe Dana Criste, la evenimente ce găzduiesc lansări de cărţi sau întâlniri literare ale confraţilor de condei. S-a născut în orașul Negrești Oaș, din părinții dascăli, Țânțaș Petru și Maria, fiind cunoscută ca poetă sub pseudonimul literar Dana Zen. Este Membru în Asociația Scriitorilor de Nord-Vest și Membru al Uniunii Ziariștilor Profesionişti din România. Marea ei pasiune este poezia, ceea ce face din invitata mea de azi un delicat mânuitor al metaforei. Din cupa ei îşi hrăneşte sufletul zi de zi, căutând în permanenţă calea către ea. “Eu nu scriu rime fără rost / Scriu despre mine…de ce-a fost / De viaţa mea…de viaţa ta, / Poate m-aude, cineva!” Pesemne, chemarea ei s-a auzit, pentru că azi suntem aici să o ascultăm! Lectură plăcută, dragi cititori!

- Când şi cum ai început să scrii? Care este povestea de ieri a poetei de azi?

- Am crescut într-o familie de dascăli, unde cărțile și lectura erau prezente precum hrana cea de toate zilele. Am început să scriu încă din liceu, la îndemnul profesorului meu de limba și literatura română, care a văzut în mine un licăr de speranță. Apoi viața m-a purtat pe alte valuri. Am început să public în anul 2015, după întoarcerea în țară. Am luat legătura cu lumea culturală din oraș şi am început să frecventez cele două cenacluri literare , “Cronograf” și “Afirmarea”.

- Cum se naşte o poezie de-a ta? Unde înmugureşte primul licăr, în minte sau în suflet?

- Poezia mea înmugurește în suflet. Scriu cu o emoție personală dintre cele mai intense. Nu știu cât de mult ,,trăiesc prin cuvinte”, dar e sigur că există cuvinte care-mi schimbă o zi, care mă întunecă sau care mă luminează, după care urmează mintea. Aș consemna scrisul ca realizare doar după ani de studiu, profunzime, înțelepciune și consecvență, după o reală evoluție interioară. Cuvântul cheie este: colaborare suflet-minte.

- Eşti poetă consacrată, autoare a mai multor volume de versuri. Ce ne poţi spune despre ele?

- Volumele de poezie au apărut după cum am simțit, începând cu anul 2015, când m-am întors în țară după ani de străinătate. Astfel a apărut primul meu volum de poeme ,,Aproape de liniștea simțirii” editura Cervantes București, publicat în anul 2015, după care au urmat : ,,Desculță prin iubire” editura Eco Print Satu Mare, 2016; ,,O altă scufundare” editura Pleiade Satu Mare, 2017; ,,Răsărit în ochiul nopții” editura Ecou Transilvan Cluj Napoca, 2018 și ,,Ferestre cu flori de gheață” editura eCreator Baia Mare, 2022.

- Recent ai lansat volumul ” Doar cărţile”, într-o frumoasă atmosferă de sărbătoare, la Biblioteca Judeţeană Satu Mare. Este vorba de o abordare complet diferită faţă de tot ceea ce ai creat până acum. Despre ce ne “vorbeşte” el?

- Volumul ,,Doar cărțile” apărut la editura eCreator Baia Mare în anul 2023 reprezintă referințe critice, note de lectură, o zăbavă analitică pe care mi-am permis-o în urma lecturării acestor cărți. O lectură benefică făcută și cu ,,ochiul sufletului” sensibil la frumos, nu doar cu ,,bisturiul sterilizat” al criticului de specialitate. A scrie despre ceilalți cu sufletul deschis, a evidenția calități sau defecte nu e deloc ușor. A scrie în manieră critică implică mult efort intelectual, un exercițiu de gândire chibzuit, raționamente lucide. Dacă se poate vorbi de plăcerea cititului, există desigur și o plăcere a scrisului. Iar comentarea unei cărți este, în primul rând, un exercițiu necesar propriului drum literar.

- Ai o comunicare excepţională cu iubitorii de carte din mediul online. Prin ce alte căi îţi promovezi poezia?

- Mediul online este cel mai la îndemână, este locul unde oamenii își împărtășesc sentimente, stări, experiențe de viață. O altă manieră prin care îmi promovez poezia sunt antologiile, precum: ,,Vis de toamnă”, Apollon București; ,,Poemele Unirii”, Poesis Satu Mare; ,,Vara speranței”, eCreator Baia Mare ; ,,Iarna emoțiilor”, eCreator Baia Mare; ,,Primăvara din suflet” e Creator Baia Mare; ,,Septentrion” – Antologia Cenaclului “Cronograf” Satu Mare, ,,Vara din suflet” – eCreator Baia Mare etc.

De asemenea, am publicat în importante reviste de cultură, cum ar fi: Revista “Poesis” Satu Mare, Revista “Cronograf” Satu Mare, Revista “eCreator” Maramureș, Revista “Apollon” București, “Mărturii Culturale” Satu Mare, “Cetatea culturală” Cluj Napoca, “Destine literare”- Canada, Revista “Cervantes”- București etc. Am avut apariţii cu eseuri de critică literară în : Gazeta de Nord-Vest Satu Mare (pagina de cultură), Actualitatea literară, Revista Nouă, nr.1 2023 Câmpina, Revista eCreator Maramureș, Ziarul Necenzurat Maramureș RO, Ziarul Știrile Maramureș RO, Revista Urmuz, Câmpina, blogul Moara lui Gelu, etc. E greu să te promovezi singur. Aici cred că ar trebui făcut ceva.

- Ai vreun autor preferat, în scrierile căruia te regăseşti?

- Dintre autorii preferați doresc să-l amintesc, în mod special, pe Lucian Blaga, pe care am început să-l admir încă de pe vremea liceului. Tudor Arghezi este de asemenea unul dintre preferații mei. Imi place foarte mult Marin Sorescu, Nina Cassian, Emil Brumaru și mulți alții. Lista ar fi prea lungă.

Pregăteşti ceva nou pentru iubitorii de lectură? Pe viitor pregătesc un volum de eseuri ,,Șaptezeci și șapte șoapte” care sper să apară în 2024 și care cuprinde 77 eseuri, un număr deloc întâmplător ales aici . Dar lucrez și la un volum de poezie, care va cuprinde 101 poeme.

- Te rog, în final, să transmiţi un gând cititorilor acestei pagini!

- Vă doresc o viață luminată, plină de cărți bune. Și să nu uităm, ne putem mântui doar prin credința în frumos, în bunătate, în dăruire!

- Mulţumesc! Ea este Dana Criste! Până data viitoare, nu uita, drag cititor, să fii creativ şi autentic!

Georgeta I. Govor

INTERVIU… CU ARDEI IUTI… spre Franta … la Aeroportul International Baia Mare, Maramures

 

Intr-o zi de octombrie a anului  2023, chiar in Ziua Internationala a Persoanelor Varstnice m-am hotarat sa merg in Franta  la  familia fetei mele cu avionul din Baia Mare de la Aeroportul International spre Aeroportul Beauvais. Acest avion a avut ceva intarziere, el venea tot din Beauvais si se intorcea la Baia Mare.

Toate bune si frumoase pana intr-un anumit moment. Eram obisnuita cu astfel de calatorii ca fiind cele mai sigure si rapide, asa ca am inceput sa asteptam inregistrarea biletelor si a bagajelor de mana si cel de cala fiind impreuna cu fiica mea.

Cand merg undeva cu avionul timpul ma preseaza si se mai incurca articolele ce vor calatori spre «strainezia » adica cele din bagajul de mana cu cele din bagajul de cala. Cam acest lucru s-a intamplat si cu lucrurile mele, tot mutandu-le si aranjandu-le s au dus si ele dintr-o parte in alta incat nu prea mai stiam care pe unde sunt.

Hei rup, hei rup ! gata bagajele si inainte spre Aeroportul Baia Mare !

In gandul meu :

Ce bine ca exista si-n Baia Mare un aeroport care era planificat a fiinta de mai multa vreme !

Mai stam vreo jumatate de ora pana la plecare… dar … cu povestile, trece repede.

Dupa alta jumatate de ora mergem la controlul biletelor de calatorie, a bagajelor si apoi a buletinelor, trecem pasajul de detectare a metalelor. Dupa ultimul control sunt oprita si chemata intr-o camera alaturata spunandu-mi-se de catre o dna. sau dsoara ce era de serviciu ca e un control aleatoriu si mi se spune cu o mare severitate sa nu ating bagajul meu.

Apoi mi se scaneaza mainile sa n-am cumva urme de explozibil, ceva substante interzise etc  (in gandul meu : Acum cand sunt atatea arme de distrugere in masa, ce as putea avea eu ? ma gandeam sa zic ca am praf de pusca, dar nu era cazul de glume)

Ma conform ordinelor si incep sa ma simt ca la TV la acele emisiuni unde se arata cum sunt descoperiti in marile aeroporturi internationale traficantii de droguri, narcotice ascunse pe fundul geamantanelor sau in stomac, tot felul de situatii din Africa, America de Sud sau Mexic.

Eu, care nici macar nu stiu cum arata substantele interzise doar din filme, eram… totusi…. « en gard » … si cam… speriata. In prima instanta, banuiam ca ceva substante din medicamentele pe care le transportam ar avea vreo legatura, in gandul meu, nu era nimic, puteau sa mi le retina, aveam altele in Franta.

Fiica mea ma astepta afara, iar eu nu stiam cat timp voi sta la « interviu », am  aflat ulterior ca am zabovit vreo douazeci de minute.

Si acum interviul, am pus obiectul delict pe masa si dna. a deschis fermuarul de la geanta !

Ce sa vezi, chiar deasupra se ratacise o punguta cu ardei iuti ; erau niste ardei iuti, de aceia bulgaresti lungi, da si mici, mici foarte iuti crescuti in ghiveci pe care voiam sa-i pun in borcan pe iarna abia la sosire ca sa avem la condimentarea unor ciorbe sau sosuri ; adevarul e ca se ratacisera pe acolo !

Ii spun ce am de gand sa fac cu ele !

Aud : Cum le puneti ?

Taiate rondele si jumatate otet de mere, jumatate apa !

Asa le pune si bunica !

 S-a mai muiat intre noi « convorbirea »

Ati mai fost oprita la granita ?

Ma grabesc sa raspund aducerilor aminte :

Da, pe la granita ungara, imediat dupa asa zisa revolutie, mi-au oprit palinca, le-am dat-o bucuroasa si mi-au dat voie sa plec !

In gandul meu : in momentul acela si mereu stiam ce am voie si ce nu am voie sa duc cu mine in bagaj : n-am luat nici macar  tacamuri de plastic, foarfece, deodorante etc… dar ma gandeam ca… totusi se strecurase ceva cu substantele din medicamente…

Dar aici ce aveti ?

Ceva mancare, dau s-o scot, oua fierte, sanviciuri, un mare gogosar ; se uita si nu comenteaza !

Ce substante ati folosit in ultimul timp pentru corp, maini…. Urmeaza o enumerare din care nu inteleg mare lucru… cred ca sunt intrebarile standard… Nu prea stiam substantele care se gasesc in detergent si am recunoscut doar servetelele umede de desinfectare.

Cat stati in Franta? Cand va intoarceti?

Doua, trei saptamani, mai putin de o luna, tot aici la voi voi veni !

Vazand ca nu ma mai intreaba nimic , intreb eu :

Cunoasteti o fosta eleva de-a mea frumoasa Madalina S. lucreaza pe aici pe la birouri ?

Nu !

 Se scrie in continuu procesul verbal !

Mi-a rasarit in minte ca o scanteie de lumina  filmul romanesc « Nea Marin, miliardar » care se plimba dintr-o camera de hotel in alta cu prazul dupa el, praz la care n-ar fi renuntat pentru nimic in lume ! La fel si eu cu ardeii iuti !

In gandul meu :

Ardeleanul e cu slana, ceapa, ouale si… prazul ! sau ardeiul iute…

Am cam rarit-o cu intrebarile, vad ca nu zice nimic de medicamente (aveam si de la doctor reteta)

Zic : Acum, la pensie, mai sunt si jurnalista, pot sa va arat si legitimatia ?

Nu e nevoie !

Cred ca i-am dat putin de gandit cu acest aspect!

N-am semnat nimic si am iesit la…. Libertate!

Totusi am invatat ceva din aceasta experienta : se poate transporta “ceva” cu avionul avand forma unor ardei iuti sau forma de oua si ca :

« Romanii este destepti ! », cum zice poetul…..  si « vigilenti ! »

 Prof. OLIMPIA MURESAN, Ulmeni, Maramures

 

Cum vede școala un profesor care nu dă meditații: ”Nu poți preda eficient, dacă te gândești ce mănânci mâine!”

 

Meditațiile reprezintă calea prin care părinții compensează ceea ce copiii lor nu fac suficient de bine la școală. Dar nu întotdeauna cadrele didactice sunt de vină pentru calitatea slabă a educației.

Nu poți pretinde competență și performanță de la oameni pentru care fiecare zi este o luptă pentru supraviețuire. Dacă trebuie să am trei job-uri sau trebuie să dau meditații ca să îmi pot crește proprii copii, atunci automat nu voi face ore bune la școală, a explicat, într-un interviu acordat PRESShub, Anda Irina Sturza, profesoara la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București.

Anda Irina Sturza este profesoară de Filosofie și Logică, iar elevii săi au mereu rezultate bune la examenele de final de ciclu școlar. De asemenea, a înființat în cadul colegiului un club de lectură, prin care încearcă să insufle copiilor pofta de a citi. În plus, este unul dintre puținele cadre didactice care refuză să ofere meditații. Deși, a menționat pentru PRESShub, înțelege de ce există acestea.

Cele mai importante declarații ale Andei Irina Sturza:

• În secolul acesta, în București profesorii încă se plâng pentru că nu le pot oferi propriilor copii lucruri de bază, sau că fac 3-4 joburi ca să poată avea venituri decente.
• Dacă sistemul de învățământ ar fi ceea ce trebuie să fie, atunci nu ar mai fi nevoie de meditații.
• Ca să fac bine o oră de curs, uneori petrec două ore ca să citesc sau ca să mă documentez sau ca să mă gândesc cum ar merge mai bine abordată lecția la clasa respectivă. Și am 17 clase uneori.
• Nimeni nu ar trebui să aibă nevoie de meditații, asta dacă am avea un învățământ de calitate, pe care autoritățile politice l-ar susține în mod real, nu de fațadă, așa cum o fac acum.
• Clubul de lectură este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care elevii mei și cu mine le facem împreună.
• Vă pot da exemple concrete de oameni foarte competenți și dedicați și integri, care au părăsit sistemul din cauza salariului.

***

INTERVIUL

PRESShub: Ați intrat în sistemul de învățământ în 2010, ca profesor de filosofie. Sunteți mulțumită de salariul pe care îl aveți în prezent, având în vedere  cei 13 ani de experiență la catedră?

Anda Irina Sturza: Nu, nu sunt deloc mulțumită de salariul pe care îl am în prezent. Cu sporul de doctorat și cu dirigenția abia ajungea, anul trecut, la 3.800 de lei. Acum lucrez cu jumătate de normă, dar chiar dacă aș lucra cu normă întreagă nu cred că aș avea 4.000 lei. Nu poți plăti toate utilitățile și crește un copil, nu poți cumpăra cărți, etc. Dacă ești mamă singură și profesoară, cu așa ceva nu poți trăi! Dacă ambii părinți sunt profesori și au doi copii, îmi este greu să îmi imaginez cum se descurcă.

Cel mai ieftin afterschool este 1.300 lei. În trecut, ca debutantă, aveam 600 lei pe normă întreagă. După 13 ani, nu văd vreo îmbunătățire semnificativă, gândiți-vă și la cât s-a scumpit totul. Era 2010, anul în care se tăiase 25% dintr-un salariu deja foarte mic.

În secolul acesta, în București profesorii încă se plâng pentru că nu le pot oferi propriilor copii lucruri de bază, sau că fac 3-4 joburi ca să poată avea venituri decente. Salarizarea proastă reprezintă unul dintre motivele pentru care cadrele didactice ies astăzi la proteste. V-ați gândit vreodată să renunțați la această profesie din cauza salarizării?

M-am gândit să renunț, da. Nu am făcut-o, deoarece am avut situația familială și financiară de așa natură încât mi-am permis să fac ceea ce îmi place, fără a mă uita la cât câștig.

Dar majoritatea colegilor mei de generație au exclus din start posibilitatea de a profesa în învățământ, tocmai datorită salarizării. Cunosc, de asemenea, cel puțin 15 oameni foarte competenți și cu vocație de profesor, care au renunțat la învățământ după un an sau doi, din același motiv.

PRESShub: Sunteți împotriva meditațiilor în afara școlii, motiv pentru care nu dați meditații nici la filosofie și nici la logică, materiile pe care le predați. De ce nu au nevoie elevii de meditații la materiile dumneavoastră?

Anda Irina Sturza: E adevărat că eu personal nu dau meditații, dar nu sunt neapărat împotriva meditațiilor. Dacă ai PFA și activitatea este impozitată corect, dacă există pe piață o cerere și tu vii cu o ofertă, totul fiind perfect legal, nu văd care este problema.

Dacă sistemul de învățământ ar fi ceea ce trebuie să fie, atunci nu ar mai fi nevoie de meditații.

Mi-aș dori să fie așa, dar realitatea este alta. Părinții recurg la meditații pentru a compensa ceea ce mulți copii nu fac suficient de bine la școală. Iar dacă nu fac suficient de bine la școală motivul este, în opinia mea, subfinanțarea sistemului.

Nu poți pretinde competență și performanță de la oameni pentru care fiecare zi este o luptă pentru supraviețuire. Dacă trebuie să am trei job-uri sau trebuie să dau meditații ca să îmi pot crește copiii, atunci automat nu voi face ore bune la școală, pentru că nu voi avea timp să citesc, să particip la cursuri, să am timp de gândire. Toată creativitatea mi se va îneca în depresie și demotivare.

Dacă întrebarea este referitoare la elevii mei, eu fac pregătire pentru Bacalaureat doar la școală. Am mulți elevi care au susținut Logica la Bacalaureat, obținând peste 9.50 fără a face meditații. Mai demult lucram și în altă școală: și acolo, fără meditații, doar cu această pregătire de la școală, o elevă a obținut 10 la Logică la Bac. Dar eu îmi permit să fac ore bune și ore de pregătire pentru Bac neremunerate, pentru că nu trebuie să mă lupt ca să supraviețuiesc.

Ca să fac bine o oră de curs, uneori petrec două ore ca să citesc sau ca să mă documentez sau ca să mă gândesc cum ar merge mai bine abordată lecția la clasa respectivă. Și am 17 clase uneori.

Și abordarea, dacă vrei să fii bun, poate să difere, de la clasă la clasă. Faptul că eu pot fi 100% investită intelectual în învățământ și dedicată elevilor mei  este în întregime meritul familiei mele, care mă susține financiar: întâi au fost părinții, acum este soțul.

Nu am eu vreun merit personal în asta și nu sunt cu nimic mai presus de colegii mei care se luptă să crească 1-2 copii din 4.000 de lei și de aceea ajung să facă unele compromisuri, să nu mai fie la fel de investiți în ceea ce fac și la fel de odihniți, calmi și dedicați școlii. Pur și simplu nu mai au timp.

Cred că am deviat un pic de la întrebare, dar am simțit nevoia să o fac, pentru că problema nu cred că trebuie pusă astfel: de ce au unii nevoie de meditații și alții nu au.

Nimeni nu ar trebui să aibă nevoie de meditații, asta dacă am avea un învățământ de calitate, pe care autoritățile politice l-ar susține în mod real, nu de fațadă, așa cum o fac acum.

Este de fațadă pentru că nu este finanțat. Calitatea orelor înseamnă timp investit, iar ca să investești timp îți trebuie bani.

PRESShub: Meseria de profesor poate fi epuizantă, atât din punct de vedere psihic cât și fizic. Cât de des ați simțit această epuizare de-alungul anilor de predare și cât de bine reușește un profesor să împace timpul acordat școlii cu cel acordat vieții private?

Anda Irina Sturza: Am simțit această epuizare mai ales după ce am devenit mamă. Fetița mea avea doi ani și încă se trezea noaptea, iar eu ajungeam la orele de la 7.30 dimineața deja epuizată. Mi se părea că nu reușesc să împac cele două roluri: că mereu sacrificam din timpul copilei mele ca să mă ocup de școală, iar treaba de la școală niciodată nu se termina.

Aceasta până când am hotărât să pun prioritățile pe primul loc și să îmi stabilesc niște reguli și niște limite ferme. Cred că se pot delimita și împăca bine viața privată cu cea profesională, dar este nevoie de autodisciplină.

De exemplu, încerc să nu răspund la niciun mesaj după ora 6 seara, nu răspund mesajelor elevilor sau părinților primite în weekend, nu îmi iau angajamente pe care știu că e probabil să nu le pot respecta etc. Nu îmi iese chiar de fiecare dată, dar mă străduiesc.

PRESShub: Care considerați că sunt sunt cele mai importante trei măsuri pe care guvernul ar trebui să le implementeze pentru a crește calitatea sistemului educațional?

Anda Irina Sturza: O primă măsură importantă și, de fapt, singura ce poate aduce o schimbare reală, este finanțarea corectă a sistemului. Adică, mai concret, dublarea salariului și investițiile financiare în școli. Măcar dublarea salariului! Probabil multă lume va da ochii peste cap citind asta, dar nu poți să pretinzi calitate dacă nu plătești.

Starea lamentabilă în care se află învățământul acum este direct proporțională cu subfinanțarea acestuia. Subfinanțarea hrănește la rândul ei incompetența și corupția.

Vă pot da exemple concrete de oameni foarte competenți și dedicați și integri, care au părăsit sistemul din cauza salariului. Ei pleacă, rămân însă alții, mai puțin competenți și mai puțin dedicați, care nu au capacitatea de a se reprofila pe altceva și atunci se mulțumesc cu „merge și așa”. Vă pot garanta că absolvenții de facultate nici măcar în glumă nu mai iau în calcul ideea de a deveni profesor.

Este criză de profesori de fizică și de învățători, la nivel național, pentru că oamenii nu își mai doresc să trăiască pe salarii mizerabile.

Nici măcar nu mă pot gândi la alte două măsuri, dacă această primă măsură nu este implementată. Pentru că tot ceea ce se face de la Revoluție încoace este o încercare de a reforma învățământul, dar care nu rămâne decât la nivelul formei.

Fondul este ignorat cu totul, deși este extrem de simplu: nu poți avea oameni motivați și competenți și integri dacă nu îi plătești. Nu se trăiește cu „vocație” și nici cu idealism. Ce să mai vorbim, apoi, despre starea școlilor? Școli în care nu se investește nimic niciodată, în care copiii încă merg la toaleta din curte?!

 

Autor: Ionela Doboș

Sursa: PRESShub