Unul dintre avantajele organizării societale cu baza în lege este predictibilitatea. În limba română, predictibilitate înseamnă că în linii mari știi pe ce poți conta în viață într-un un orizont de timp rezonabil.
Predictibilitatea e cuvîntul acela după rostirea căruia la conferințele de biznis cu costume bărbătești mutate inexplicabil și diöpiesuri nasoale pe duidui mature se lasă niște minisecunde de liniște pline cu sentimentele amestecate ale onoratei adunări ce simte că a sosit Momentul să se ridice în lacrimi din scaune.
Potrivit mitologiei de resort, predictibilitatea ar fi singura, unica, exclusiva solicitare a angelicului mediul de afaceri de la demonicul mediu politic și administrativ. Ăsta e un adevăr care durează pînă la prima arzătoare (și perpetuă) dorință, firească, a aceluiași mediu, de lipeală discretă la un cît de mic “contract cu statul”.
Dar pretenția pentru predictibilitate, deci pentru stabilitate legislativă, e cît se poate de justificată. În patria noastră însă, la această pretenție se califică doar angajatorul, nu și angajatul și în niciun caz pensionarul.
Legislația salarizării/pensiilor tinde către același statut, destin și consistență cu ale pancartelor din campaniile electorale: după zglobia lor afișare, se aruncă la gunoi.
Singura problemă ar fi că această duhoare a reformei neîncetate (o altă poreclă a revoluției continue) spulberă ceea ce se cheamă, doar aparent prețios, autoritatea legii. Și te poți opri întrebîndu-te ca boul cine mă mai apară atunci cînd nici legea nu mă mai apară.
În principiu, nefiind bou sau vacă, nu-ți răspunzi. De frică.
Autor: Sorin Faur
