Se afișează postările cu eticheta mama Ana Dragoş. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mama Ana Dragoş. Afișați toate postările

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Nimic nu va fi ca înainte! Mi-a murit mama Ana!




Născută în 11 decembrie 1932, CRISTIAN ANA, fiica cea mai mare dintre cele 3 fiice ale morarului Cristian Laurenţiu din Lucăceşti, Pribileşti, raionul Şomcuta Mare, pe 17 septembrie 1952 s-a căsătorit cu Dragoş Aurel, fiul cel mai mic a lui Dragoş Gheorghe, originar din Gârdani. Au avut împreună, cu bune şi rele, doi fii: Ioan, n. în 13 septembrie 1955 şi Gelu, n. în 22 februarie 1967 şi 65 de ani de căsătorie!
Ieri şi astăzi am stat la căpătâiul dumneaei mai toţi membrii familiei: fii, nurori, nepoţi şi cu toată strădania medicilor de la secţia Interne, Spitalul Judeţean "Constantin Opriş" Baia Mare cărora le mulţumim pentru profesionalism şi devotament, inima ei octogenară a încetat să mai bată! Nu a dorit să intre în Anul Nou 2018 bolnavă, deşi noi, aşa grav bolnavă cum a fost de vreo trei ani încoace, o doream vie, o doream acasă lângă noi! Câtă durere este în sufletul nostru! Pentru mine mama a fost prima fiinţă dragă de pe pământ şi cel mai bun sfătuitor până săptămâna trecută când mai putea să vorbească lucid cu mine şi apropiaţii dânsei! De aceea este şi va rămâne UNICĂ în inima mea, a familiei noastre, în inimile celor care au cunoscut-o!
Rugăm pe bunul Dumnezeu să-ţi dea odihna veşnică şi lumina fără sfârşit!!!

                                                                     Familia  DRAGOŞ




O, mama...

O, mama, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutura salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngâna glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi o dată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.


                                                    Mihai EMINESCU