Iubesc Minaur!

Iubesc Minaur de vreo 52-53 de ani. Da, știu, am îmbătrânit și eu și mi se pare normal. Mă ducea tata la meci pe terenul de asfalt din zoba vechii săli și mă ținea în brațe, că la mai toate meciurile era plin. Acolo l-am văzut și pe marele Gațu aruncat peste gard (la propriu, nu glumesc). Mi-a zis tata că Gațu este cel mai tare și mai tare și aproape tot meciul m-am uitat după el. Apoi, încet-încet am trecut în Sala Dacia, care poartă acum numele antrenorului emerit Lascar Pană și am crescut cu super-trupa construită de domnia sa. Am simțit din plin vuietul tribunelor, m-am bucurat din plin de spectacolul oferit și nu mă miră deloc când oamenii spun că iubesc Minaur. Deloc!

Am vrut să mă apuc de handbal după ce i-am văzut pe Maricel Voinea și pe Iosif Boroș, pentru că oamenii ăștia chiar avea magie în ei, apoi am crescut cu alții și cu alții. Am trăit emoții, frici, am transpirat, n-am enervat, am răcnit, am mai aruncat și-o sudalmă, dar de fiecare dată am ajuns să mă bucur de handbal.

Mai apoi, am lucrat în presă, chiar la sport, și am ajuns mult mai aproape de sportivi, de antrenori, de conducătorii de club. L-am cunoscut foarte bine pe dl Lascăr Pană, am vorbit cred că mii de ore la telefon și în particular cu domnia sa. Și mai știu că handbalul a mers mai departe și după ce domnia sa n-a mai fost. S-au îngrijit alții să meargă mai departe, chiar dacă a fost și-un hiatus nenorocit. De ceva vreme, aproape șapte ani, sunt undeva în zonă, cantitate neglijabilă ce-i drept, dar dragostea mea față de Minaur a rămas aceeași ca și în copilărie. Ba o să fie "mult" Minaur și în viitoarea mea carte, sper să mă mai țină pământul ăsta puțin.

Avem o săptămână grea și lungă, în care se cuantifică anul de muncă. Mai avem niște meciuri și sunt convins că o să ne vedem la sală. De ce?

Pentru că iubim Minaur!

Mircea GRUMAZ