Dihania

O zi specială pentru mine azi. De când mă știu îmi este frică de injecții. Frică uriașă de leșin. Nici la televizor nu mă pot uita la o injecție.

Mi-a venit și mie rândul să umblu de mână cu bătrânețea, să mă ducă mândra prin toate cotloanele ei. Ceva boli specifice mă atacă la baionetă și am încăput pe mâna medicilor și medicamentelor.

Azi a trebuit să merg, conform programului, să fac injecții pentru analize.

Normal că am leșinat.

Normal că au ținut câțiva de mine, mi-au dat cu apă rece la cap și mai apoi să beau.

În cele din urmă mașina m-a adus acasă unde am „picat”. M-am trezit pe la ora 16, nu bine refăcut, dar cineva m-a trezit.

Moțiunea!

Nu știam dacă a trecut, dacă am scăpat de criminal, de idiot, de vampir și, Doamne, mai am de scris de-astea până să umplu foaia.

Nu știam ce s-a întâmplat cu dihania.

Am început să-l întreb pe „mareanogoagăle”, apoi pe prieteni și am aflat. Nu știam dacă să sar în sus de bucurie, pentru că am sărit de atâtea ori și, ca alții, m-am lovit la cap. De atâtea ori ne-am lovit la cap când am sărit în sus de bucurie încât s-a speriat și mătreața.

Eu nu mai sar!

De-acolo, de la loviturile la cap cu săritul am aflat că bucuria doare, dar de ce bucurie?

Când am avut noi bucurii?

O viață-ntreagă am muncit ca să mă belească tâlharii în ultimul hal. Pe decizia mea de pensionare, la vechime scrie: 59 de ani, 6 luni și 15 zile. (Cu cine fac pariu dacă-i adevărat?)

Pe-ai lor, ai tâlharilor, îi pensionează la 45 de ani, îi fac speciali și ne sug sângele.

Mizeriile tot mizerii rămân și pe cât de frică-mi era dacă dihania rămânea, pe atât de frică îmi este acum pentru că știu: câinele nu pleacă de la abator, politicianul de la os, dracu se unește tot timpul cu diavolul și ne-am putea procopsi cu aceeași coaliție odioasă pe cap, de ce nu, chiar cu dihania.

Nu așa a fost rândul trecut când s-a amânat venirea laptelui și a mierii peste noi?

Echipa (fostă la conducere) s-a reunificat s-o alunge pe cea veche pentru rezultate nesatisfăcătoare. S-a reorganizat și aceeași, a devenit echipa nouă, aceeași deci, care, uite că iar s-a decis s-o pună de-o răzmeriță. Nu, n-am sărit în sus de bucurie că javra a dispărut.

N-a dispărut!

Omul care pute de cum deschizi televizorul nu va dispărea. Se au la mână sau „agenturili” străine nu-i lasă să părăsească cavoul.

Da țara noastră a ajuns un cavou urât mirositor, un cavou de suprafață care pute de se feresc străinii de noi ca de ciumați.

O țară pe cât de frumoasă, pe atât de săracă, sărăcită de dihăniile pe care le-am ales să ne conducă, pentru că avem o baftă la ales cum nimeni pe lume n-are.

Deci dihania n-a plecat decât o țâră, s-a dus să facă pipi și va reveni cu forțe noi, cu taxe noi, cu biruri noi, c-așa-i dihania scârboasă.

Dihorul criminal care distruge, omoară mult mai mult decât poate mânca este cu șoldurile-n mâini și meditează:

Ce statuie să mai dărâm?

Puiu RĂDUCAN 05052026-B. Olănești, ziua în care am fi trebuit să ne bucurăm.