de Gheorghe Pârja
Înainte de vernisajul expoziției de pictură, a
artistului plastic Nicolae Suciu, am poposit în atelierul dumisale din
Ferneziu, pentru o firească privire documentară. Acolo am descoperit două lumi.
Una, afară, primenită de toamnă, iar cealaltă, în atelier, care mă privea ca un
ochi nevăzut, multiplicat în zeci de tablouri, fiecare cu un destin aparte.
Fără exagerare, am avut sentimentul că am ajuns într-un sanctuar al culorilor.
Zic asta, deoarece eu am văzut nu doar culorile liniștii, ci și pe cele
lăuntrice. Deși ne cunoaștem de vreo patru decenii, tăcerea vorbită din acel
loc atins de sfințenia luminii mi-a deslușit, prin mărturisire, multe
întâmplări din devenirea artistică și didactică a lui Nicolae Suciu.
S-a format în mediul academic – universitar al
Iașului, unde reverberează și astăzi numele unor mari pictori, maeștri ai
culorilor. A stat sub aura maestrului și profesorului Dan Hatmanu. Ajunge la
Baia Mare prin repartiție, în mediul industrial, la întreprinderea Faimar,
atelierul de creație. Se impune în peisajul plastic băimărean. Devine cadru
didactic universitar în Baia Mare, unde a dovedit însușiri profesionale de
excepție. Portretul pictorului și universitarului Nicolae Suciu este amplu
comentat și ilustrat în elegantul album „Oameni de patrimoniu. Nicolae
Suciu-65”, editat de Institutul Național de Inventică, Iași.
Acolo, în sanctuarul culorilor, sub irizările zilei
de toamnă, am căutat să descifrez simbolistica picturii artistului care mi-a
deschis ușa atelierului. Că doar mă aflam în preajma vernisajului unei
expoziții. Văd că albastrul la Nicolae Suciu este însăși puritatea lumii. Este
albastrul caselor noastre din memorie, al cerului nostru. Se apropie de privire
un tablou care înfățișează ultimele case albastre din Firiza. Binecuvântarea
culorilor a venit din partea mamei lui, care îl ținea pe pruncul Nicolae
aproape de războiul de țesut, unde se desprinde miracolul îmbinării firelor
colorate, până când țesătura devine covor. Că omul, când începe să se apropie
de păsări și flori, când culoarea garoafei luminează orizontul de aproape și
fântâna sufletului, atunci începe marea poveste a picturii.
În sanctuarul culorilor luminează icoana unui Crist
răstignit. Crucea este luminată, iar mâna omului dintr-un tablou e numai spirit
și spiritul e numai cântec. Stăpânul culorilor își aduce aminte de un episod cu
marele artist Mihai Olos, care, intrând în atelierul lui, a exclamat: „Bravo,
măi Nicolae, se vede că ai cântat când ai pictat tabloul acesta!” După lectura
cu privirea a unor tablouri cu flori, m-am gândit că și florile lui Luchian
trebuie privite cu alți ochi. În alt peisaj miroase a două primăveri, în altul
a trei toamne. Da, nu mă impresionează toamna de dincolo de geamul atelierului,
ci rămân supus toamnei din tablouri.
Gândesc de unul singur: dacă paradisul a existat, nu
a putut exista decât pe pământ, și există și acum în splendoarea culorilor lui
Nicolae Suciu. Am în față o pictură cu însușiri plurale, așa că fiecare
privitor este liber de a-și alege ce-i place. De altfel, autorul și-a pus
expoziția sub un titlu sonor: „Pictura – între rigoare și libertate.” În cazul
de față, rigoarea este pusă sub semnul credinței: Nimic fără Dumnezeu!, iar
libertatea de creație, cred eu, este o singurătate socială, un fel de a vedea
copacii cu ochii vecinului, ori, cum spunea poetul Nichita Stănescu, libertatea
este măturătoarea de aer sub aripile păsărilor migratoare.
Dar creatorul nu poate fi niciodată singur din
pricina luminii culorilor, în cazul de față. Ca orice artist inspirat, Nicolae
Suciu știe că arta este lucrarea sufletului, că un pictor ca el nu poate intra
pe făgașul ideilor reci. Mi-am adus aminte de Nichita, care în urmă cu 40 de
ani se stingea din viață. În Casa memoriei de la Desești stă și astăzi un
splendid portret al Poetului semnat de Nicolae Suciu.
