04.09.2026
Conf. Univ. Dr. N. Grigorie Lăcrița
„O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine,
un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie și
strămoșii săi
este un popor condamnat la pieire.”
(Nicolae Iorga)
Cuprins:
1. Pierderea instinctului statal
2. Pierderea instinctului uman
3. Responsabilitatea noastră față de înaintași și
față de urmași
4. În loc de concluzie
1. Pierderea instinctului statal
În contextul analizei de față, noțiunea de „instinct
statal”, pe care o putem înțelege și ca „simț de
conservare al statului”, definește
capacitatea unui popor și a elitelor sale de a apăra existența, autoritatea și
continuitatea propriului stat.
Un stat viu trebuie să-și păstreze permanent conștiința identității sale:
să fie național, suveran, independent, unitar și indivizibil, să-și apere
interesele fundamentale și să-și organizeze viața publică în forme democratice
și de drept, potrivit voinței liber exprimate a poporului.
Istoria demonstrează, uneori nemilos, că pierderea acestui instinct
transformă treptat structura statală într-un organism inert, lipsit de
capacitatea de a se apăra și de a se regenera.
Un popor nu poate suporta la nesfârșit povara unei conduceri lipsite de
viziune, responsabilitate și simț al datoriei.
Atunci când elitele încetează să mai slujească interesul
general și se preocupă exclusiv de conservarea propriei puteri, întreaga
comunitate națională intră într-un proces de degradare.
Omenirea a cunoscut numeroase cazuri de civilizații înfloritoare și
puternice care au pierit, uneori într-un interval istoric relativ scurt, lăsând
posterității întrebări și avertismente.
În acele state aflate în declin, la suprafață viața părea normală:
cetățenii își vedeau de treburile lor, soldații își făceau datoria, femeile
creșteau copii, holdele rodeau, negustorii făceau comerț, tinerii iubeau, iar
țăranii lucrau pământul.
Și totuși, fără să fie neapărat nevoie de un cataclism natural, asemenea
societăți au dispărut din istorie.
În timp, urmașii unor state odinioară glorioase și-au pierdut limba,
credința, obiceiurile strămoșești și chiar conștiința propriilor origini, fiind
absorbiți de alte popoare și culturi.
Una dintre cauzele fundamentale ale
acestor prăbușiri a fost atrofierea
instinctului statal.
Iar responsabilitatea cea mai mare revine, aproape întotdeauna, elitelor conducătoare.
Atunci când acestea, într-o înfiorătoare inconștiență și încăpățânare, se
luptă exclusiv pentru putere și îmbogățire materială, când interesul personal
devine mai important decât interesul național, degradarea statului devine
aproape inevitabilă.
Uneori, în goana pentru privilegii și avantaje personale, se poate ajunge
până la abandonarea intereselor fundamentale ale propriului popor și ale
propriei țări.
Simptomele pierderii instinctului statal se manifestă, în principal, prin
patru fenomene distructive:
1. Surzenia
socială– elitele nu mai aud glasul, nevoile și suferințele
poporului.
2. Subordonarea
economică– economia națională își pierde capacitatea de decizie, iar
resursele fundamentale ajung să fie controlate din afara interesului național.
3. Pierderea
autodeterminării– cetățenii și instituțiile statului își diminuează
capacitatea de a decide suveran asupra propriului destin.
4. Destrămarea internă– conducătorii își
abandonează datoria fundamentală de a apăra unitatea poporului și, prin decizii
greșite sau iresponsabile, contribuie la fragmentarea socială, morală și
spirituală a națiunii.
Un stat nu moare într-o singură zi.
El începe să moară atunci când cei care ar trebui să-l apere încetează să
mai creadă în necesitatea existenței și continuității lui.
Dar pierderea instinctului statal nu este singura primejdie care poate
amenința existența unui popor.
Există o pierdere care poate fi și mai profundă, deoarece nu lovește
instituțiile, ci însuși sufletul comunității: pierderea legăturii firești
dintre generații.
2. Pierderea instinctului uman
La fel de gravă este pierderea instinctului uman al continuității între
generații. Ea se manifestă prin îndepărtarea omului de propriile rădăcini, prin
uitarea înaintașilor și prin slăbirea responsabilității față de urmași.
Asistăm astăzi la un proces alarmant în care respectul pentru înaintași
pălește, iar indiferența față de trecut riscă să devină o normă socială.
Pe „omul modern” nu îl mai
interesează, adeseori, rădăcinile sale, ci doar prezentul imediat și goana
oarbă spre bunăstarea materială, uneori indiferent de mijloacele folosite.
Un asemenea mod de viață mutilează rădăcinile istorice și morale ale
individului și, în cele din urmă, ale poporului din care acesta face parte.
Un popor fără memorie istorică este un popor rătăcit.
Cetățenii săi devin vulnerabili: pot fi asimilați cultural, își pot pierde
identitatea sau pot ajunge, spiritual vorbind, niște apatrizi.
Nicolae Iorga a surprins, în numeroase reflecții ale sale, importanța
legăturii dintre națiune, trecut și continuitatea spirituală a unui popor.
Ideea că memoria înaintașilor reprezintă o condiție a supraviețuirii morale
a comunității rămâne de o actualitate profundă.
Așa cum am afirmat într-o reflecție personală:
„Cei care și-au uitat strămoșii nu merită nici să ajungă la ei
în lumea veșniciei și nici respectul urmașilor.”
Cei care aleg calea uitării se descalifică moral în raport cu propria lor
istorie.
Mai mult decât atât, din perspectivă spirituală și creștină, renunțarea la
memoria înaintașilor reprezintă o gravă formă de rătăcire sufletească.
Memoria și exemplul străbunilor trebuie să rămână o torță călăuzitoare
pentru posteritate.
Din păcate, mulți dintre urmașii actuali rătăcesc în întunericul uitării.
Există înaintași iluștri pentru care urmașii reprezintă o mândrie, dar
există și înaintași de seamă care, dacă ar putea privi lumea de astăzi, ar avea
motive de profundă dezamăgire față de comportamentul unor descendenți.
Depinde de opțiunea morală a fiecăruia ce loc alege să ocupe în marele lanț
al generațiilor.
Modul în care ne raportăm astăzi la părinții și bunicii noștri reprezintă
și o lecție pe care o transmitem copiilor și nepoților noștri.
Viața are propriile ei legi morale, pe care generațiile le confirmă mereu:
Cei care își îngroapă bunicii și părinții în uitare riscă să fie, la rândul
lor, uitați de propriii descendenți.
Cei care cultivă memoria înaintașilor transmit urmașilor nu numai nume și
amintiri, ci și sentimentul continuității.
Într-o lume tot mai viciată de mercantilism și individualism, se uită
adeseori că una dintre cele mai mari responsabilități ale omului este aceea de
a fi, concomitent, un demn urmaș și un bun strămoș.
Lanțul generațiilor trebuie să aibă continuitate.
Prin egoism, indiferență și refuzul asumării responsabilității față de
viitor, tot mai mulți oameni riscă să devină „puncte
ultime” ale unor linii de generații care se sting odată cu
dispariția lor.
Fiecare asemenea „punct terminus”
ar trebui să înțeleagă drama profundă a ruperii continuității: nu este vorba
numai despre dispariția unei familii, ci și despre slăbirea treptată a
țesăturii umane din care este alcătuit un popor.
Fiecare familie care își pierde memoria, fiecare generație care refuză să
transmită mai departe valorile primite, fiecare om care nu se mai consideră
responsabil față de cei ce vor veni după el contribuie, într-o măsură mai mare
sau mai mică, la slăbirea continuității colective.
Numai prin asumarea conștientă a descendenței și a responsabilității față
de cei care vor veni după noi, viața individuală capătă o dimensiune care
depășește propria existență.
3. Responsabilitatea noastră față de
înaintași și față de urmași
Omul nu este o existență izolată, apărută întâmplător între două momente
ale timpului.
Fiecare dintre noi reprezintă o verigă într-un lanț neîntrerupt de
generații: venim din trecut, trăim în prezent și avem responsabilități față de
viitor.
Valoarea unui om și, în egală măsură, valoarea unui popor rezidă în
echilibrul dintre recunoștința datorată înaintașilor și responsabilitatea față
de urmași.
Nu putem construi viitorul dacă ne disprețuim trecutul.
Dar nici nu avem dreptul să ne refugiem exclusiv în gloria trecutului,
uitând că generațiile viitoare vor judeca ceea ce le-am lăsat noi moștenire.
Nicolae Iorga avertiza:
„O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile
creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie
și strămoșii săi este un popor condamnat la pieire.”
Marii gânditori au înțeles că existența umană are o dublă direcție:
rădăcinile ne leagă de trecut, iar responsabilitatea ne obligă față de viitor.
Hodding S. Carter spunea:
„Există doar două moșteniri de durată pe care le putem da copiilor
noștri: una este reprezentată de rădăcini, iar cealaltă de aripi.”
Este o imagine deosebit de sugestivă.
Copilului trebuie să-i
dămrădăcini, pentru ca el să știe de unde vine, cine sunt
înaintașii săi, care îi sunt limba, istoria și valorile.
Dar trebuie să-i dăm și aripi,
pentru ca el să poată merge mai departe, să creeze, să se înalțe și să
construiască un viitor mai bun.
Athanase Paul Doumer sublinia rolul fundamental al familiei și al
continuității:
„Prin familie viața individului se eternizează. Precum se
cufundă în trecut prin strămoșii săi, așa ia în stăpânire viitorul prin
descendenții săi.”
Iar Jonas Edward Salk formula, poate, una dintre cele mai importante
obligații morale ale omului:
„Cea mai mare responsabilitate a noastră este aceea de a fi
buni strămoși.”
Această idee ar trebui să ne pună serios pe gânduri.
Nu suntem numai urmașii celor care au trăit înaintea noastră.
Suntem, în același timp, strămoșii virtuali ai celor care vor veni după
noi.
E. Lovinescu a exprimat magistral această condiție a omului:
„Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții; nu
sîntem numai punctul ultim al unei linii de generații ce se pierde în trecut,
ci și punctul de plecare al generațiilor ce vor veni la lumină; nu sîntem numai
strănepoții încărcați de povara veacurilor, ci și strămoșii virtuali ai
strănepoților tîrzii; obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de
trecut.”
Aceasta este, poate, una dintre cele mai profunde definiții ale
responsabilității umane:
Suntem simultan moștenitori și creatori de moștenire.
De aceea, fiecare om ar trebui să-și pună, din când în când, două întrebări
fundamentale:
Ce am primit de la înaintașii mei?
și
Ce voi lăsa urmașilor mei?
Între aceste două întrebări se desfășoară, în fond, întreaga
responsabilitate a unei vieți.
Cei care își uită înaintașii riscă să-și piardă rădăcinile.
Iar cei care nu se gândesc la urmași riscă să lase în urma lor un pustiu
moral și spiritual.
Așa cum am afirmat:
„Cei care își uită înaintașii nu merită să aibă viitor.”
Și:
„Cei care și-au uitat strămoșii sunt condamnați uitării de
urmași.”
Nu trebuie să uităm că modul în care ne raportăm la părinții și la bunicii
noștri reprezintă o lecție pe care o transmitem copiilor și nepoților noștri.
Cei care cultivă memoria înaintașilor îi învață pe urmași să respecte
continuitatea.
Cei care își îngroapă părinții și bunicii în uitare riscă să fie, la rândul
lor, condamnați uitării de urmași.
Într-o lume în care totul pare să se consume cu repeziciune, memoria devine
o formă de rezistență împotriva uitării.
Avertismentul poetic semnat de subsemnatul, adresat celor care își reneagă filiația,
subliniază caracterul implacabil al degradării umane:
„Cei ce uită de bunici
și de părinți,
Sunt fără simțăminte
omenești,
Uitați vor fi de copii
și de nepoți,
Și vor rupe legăturile
strămoșești.”
În contrapondere, tot prin
versurile subsemnatului, dinamica firească a celor care își asumă
dragostea de familie susține însăși curgerea vieții:
„Nici nu trece grija de bunici și de părinți,
Că-ncepe alta pentru
copii și nepoți,
Și uite așa unii-n
alții viețuim,
În unica viață pe
care o trăim.”
Viața și istoria ne oferă mereu aceeași lecție:
„Așa cum îți tratezi înaintașii, așa vei fi tratat de
urmași.”
Cei care nu își cunosc istoria familială și națională sunt mai vulnerabili
în fața vicisitudinilor prezentului.
Omul fără rădăcini poate fi ușor dezorientat, iar poporul care își pierde
memoria devine vulnerabil în fața pierderii propriei identități.
Cât încă mai viețuim, în această trecătoare clipă a veșniciei aici, pe
pământ, este bine ca, din când în când, să-i căutăm în mintea și în sufletul
nostru pe toți cei dragi pe care i-am avut alături în această viață și care
acum sunt veșnicii călători pe cărarea timpului.
Să ne aducem aminte de înaintașii noștri demni și să le aducem un pios
omagiu.
Cu gând curat și adevărat, să mergem, din când în când, și mai ales cu
ocazia marilor sărbători creștine, la mormintele părinților, bunicilor și
strămoșilor noștri.
Să aprindem o lumânare.
Să ne închinăm.
Să le cerem, în smerenie, iertare pentru greșelile pe care poate le-am
făcut față de ei.
Și să le aducem un pios omagiu.
La locurile lor de odihnă, să ne plecăm frunțile cu profund respect și să-L
rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ocrotească veșnicia, să-i odihnească în pace și să
le dăruiască lumina Împărăției Cerurilor.
4. În loc de concluzie
Soarta unui popor nu depinde numai de bogățiile sale, de puterea economică,
de armată sau de instituțiile pe care le construiește.
Un popor trăiește, înainte de toate, prin conștiința continuității sale.
Are nevoie de instinct statalpentru a-și apăra existența în
prezent.
Are nevoie de memorieînaintașilorpentru a-și respecta
înaintașii și trecutul.
Și are nevoie de responsabilitatefață de generațiile viitoarepentru
a le asigura urmașilor un viitor.
Statul ne apără
prezentul.
Înaintașii ne-au dat
trecutul.
Urmașilor trebuie să
le lăsăm viitorul.
Aceasta este marea datorie a fiecărei generații.
Când un popor își pierde instinctul statal, își pune în pericol existența.
Când își uită strămoșii, își pierde rădăcinile.
Când nu se mai preocupă de urmași, își pierde viitorul.
Iar un popor care își pierde, deopotrivă, 1) instinctul statal, 2) memoria
înaintașilor și 3) responsabilitatea față de generațiile viitoare riscă să-și
piardă însăși rațiunea continuității sale istorice.
De aceea, să nu uităm niciodată:Suntem urmașii celor care au fost înaintea
noastră, dar suntem și strămoșii celor care vor veni după noi.
Între aceste două adevăruri se află întreaga noastră responsabilitate de
oameni, de familie și de neam.
Să ne respectăm statul și să-l apărăm.
Să nu ne uităm strămoșii.
Să fim vrednici de urmașii noștri.
Pentru că numai poporul care
1) își apără prezentul,
2) își cinstește trecutul și
3) își pregătește cu responsabilitate viitorul
poate spera să dăinuie.
Un popor fără instinct statal devine vulnerabil.
Un popor fără memorie devine rătăcit.
Un popor fără urmași sau fără responsabilitate față de urmași își pierde
viitorul.
Iar un popor care le pierde pe toate trei riscă, mai devreme sau mai
târziu, să rămână doar o amintire în istorie.
.jfif)
Prezentarea autorului Nicolae Grigorie Lăcrița
Nicolae Grigorie Lăcrița, conferențiar universitar doctor, scriitor și jurnalist, s-a născut la 20 aprilie 1948, în localitatea Lăcrița, județul Dolj, numele său publicistic păstrând până astăzi amprenta puternică și de neșters a locului natal.
Provenit dintr-o familie modestă, în care munca, cinstea, credința și
respectul pentru educație au reprezentat adevărate legi ale vieții, autorul
și-a construit întreaga devenire printr-o voință deosebită, prin muncă
neîntreruptă, prin studiu și printr-o permanentă dorință de autodepășire.
Copilăria petrecută în satul natal a fost una grea, marcată de lipsuri
materiale și de numeroase privațiuni.
A fost „o copilărie fără de copilărie”, dar tocmai această
perioadă avea să-i formeze disciplina, rezistența morală și convingerea că
adevărata și singura bogăție durabilă a omului este cea intelectuală.
Încă din primii ani de școală, educația a presupus pentru viitorul scriitor
eforturi fizice și intelectuale considerabile.
A urmat cursurile primare în satul natal, iar apoi școala elementară în
localitatea învecinată Vlașca, aflată la aproximativ trei kilometri de
domiciliu, distanță pe care o străbătea zilnic pe jos, indiferent de anotimp și
de starea drumului.
Nici hârtoapele, nici bălțile cu nămol, nici troienele de zăpadă nu au
reușit să-i frângă voința de a merge la școală.
La 15 septembrie 1962 părăsește satul natal și vine la Craiova, unde
urmează cursurile Școlii Profesionale Electroputere, în perioada 1962–1966,
obținând calificarea în meseria de sculer-matrițer.
Urmează una dintre cele mai dificile și, totodată, definitorii perioade ale
vieții sale.
După absolvirea școlii profesionale, în perioada 1966–1969, lucrează ca
muncitor la secția Sculărie a Uzinelor Electroputere Craiova.
În paralel cu munca fizică grea, urmează cursurile liceale, într-un efort
care, privit retrospectiv, pare aproape supraomenesc.
Opt ore de muncă zilnică (de la 7:00 la 15:20) erau urmate de 4 ore de
școală (de la 18 la 22).
Într-o perioadă în care se lucra și sâmbăta, programul începea dimineața
devreme, în jurul orei șase, și se încheia târziu în noapte, spre orele 23.
Locuind la marginea Craiovei, în Cartierul Bordei, într-o zonă în care
transportul public era limitat, parcurgea adesea pe jos drumul spre casă, iar
în zilele de iarnă îl aștepta o cameră rece, care trebuia încălzită cu lemne,
în condițiile unor venituri și posibilități materiale reduse.
Cu toate acestea, în fiecare dimineață o lua de la capăt.
Setea de carte s-a dovedit mai puternică decât oboseala fizică.
În timp ce își finaliza pregătirea profesională, susține examenul de
admitere și este primit la cursurile fără frecvență ale Liceului „Nicolae
Bălcescu”, actualul Colegiu Național „Carol I” din Craiova.
Clasele următoare le parcurge la Liceul „Frații Buzești”, iar, din cauza
programului de muncă în trei schimburi, ultimul an de liceu îl urmează la
Liceul „Tudor Arghezi”, instituție ale cărei clase erau adaptate programului
muncitorilor.
Ajunge chiar să lucreze în tura a III-a, între orele 23:00 și 07:00, pentru
ca, după încheierea schimbului, să intre direct la cursuri, între orele 08:00
și 12:00.
În iunie 1969 promovează examenul de Bacalaureat și obține diploma care îi
deschide drumul către studiile universitare.
Această etapă a vieții sale nu reprezintă doar o succesiune de dificultăți
depășite.
Ea constituie una dintre marile școli ale voinței, autodisciplinei și
perseverenței sale.
Aici se află, poate, una dintre cheile înțelegerii personalității de mai
târziu: omul care a învățat foarte devreme că succesul nu este oferit, ci
construit, zi după zi, prin muncă și prin puterea minții.
În perioada 1971–1975 urmează, ca student eminent, cursurile de zi ale
Facultății de Științe Economice din cadrul Universității din Craiova, obținând
licența în specializarea Finanțe.
După absolvire, între anii 1975 și 1978, activează ca economist în mai
multe unități economice de producție, coordonând activități de
financiar-contabilitate, calculația costurilor, prețuri și tarife, precum și domenii
privind organizarea, normarea și retribuirea muncii.
În anul 1976, în perioada în care activa în cadrul Schelei de Extracție
Petrol și Gaze din Craiova, valorificând atât pregătirea tehnică dobândită în
școala profesională și ca muncitor, cât și experiența practică din activitatea
economică și industrială, realizează o noutate tehnică intitulată „Instalație
pentru topirea RAG-ului”, aplicată în industria extractivă de petrol și gaze.
Pentru această contribuție, prin care s-au obținut economii importante de
cheltuieli materiale și de muncă vie, primește „Certificatul de inovator”
nr. 23 din 22 septembrie 1976.
La 15 ianuarie 1979 promovează examenul de admitere la doctorat
în cadrul Academiei de Studii Economice din București.
Teza este orientată către o problemă concretă și importantă a practicii
economice: „Perfecționarea metodologiei de calcul și a sistemului informațional
referitor la amortizarea mijloacelor fixe în industria extractivă de petrol și
gaze”.
În aprilie 1982, sub îndrumarea eminentului profesor universitar doctor
Alexandru Gheorghiu, susține cu succes teza de doctorat și obține titlul de Doctor
în Economie, titlu confirmat prin Ordinul Ministrului Educației și
Învățământului nr. 3.812 din 13 decembrie 1982.
Parcursul profesional continuă în domeniul finanțelor publice.
În perioada 1991–2012 lucrează la Direcția Generală a Finanțelor Publice
Dolj, în activități privind impozitele și taxele, metodologia și asistența
contribuabililor, asumându-și importante responsabilități în interpretarea și
aplicarea corectă a legislației fiscale.
La pensionarea sa, la 20 septembrie 2012, Ministerul Finanțelor Publice îi
acordă „Diploma de excelență” pentru întreaga activitate profesională
desfășurată în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și pentru rezultatele,
devotamentul, cinstea și corectitudinea dovedite de-a lungul timpului.
În anul 2001, în paralel cu activitatea profesională, participă la
concursul academic desfășurat în cadrul Universității „Spiru Haret” București,
Facultatea de Management Financiar-Contabil Craiova, pentru disciplinele
„Finanțe publice și fiscalitate” și „Fiscalitate”.
În urma promovării concursului, obține titlul de Conferențiar
Universitar, confirmat de Consiliul Național de Atestare a Titlurilor,
Diplomelor și Certificatelor Universitare și acordat prin Ordinul Ministrului
Educației și Cercetării nr. 3.950/05.06.2001.
Activitatea sa didactică s-a remarcat prin rigoare științifică, claritatea
explicațiilor și, mai ales, prin apropierea profundă față de studenți.
Dar parcursul lui N. Grigorie Lăcrița nu se limitează la domeniul academic
și profesional.
El se înscrie și în istoria unor importante inițiative profesionale
și civice de după anul 1990.
În martie 1990 participă activ la constituirea Filialei Dolj a Asociației
Generale a Economiștilor din România (AGER), fiind ales în Biroul Executiv și
desemnat delegat la Primul Congres Național de Constituire a AGER de la
București, desfășurat în zilele de 3–4 martie 1990, dobândind oficial calitatea
de Membru Fondator.
Tot în martie 1990 contribuie la constituirea „Asociației Meseriașilor și
Comercianților Particulari din România – Filiala județului Dolj”, sprijinind
apariția primelor structuri ale liberei inițiative.
Un alt moment important îl reprezintă implicarea sa în reînființarea
Camerei de Comerț și Industrie „Oltenia”.
A făcut parte din grupul restrâns de inițiativă, format din cinci persoane,
care a susținut reluarea activității istorice a acestei instituții.
A fost ales membru în Colegiul de Conducere și recunoscut ca Membru
Fondator, activitatea sa fiind consemnată într-un volum istoric editat în
colaborare cu Academia Română.
Pentru aceste merite a primit Diploma Jubiliară, Medalia Jubiliară și
Brevetul de Onoare.
În anii 2005–2006, în calitate de principal referent științific și membru
în comitetul de organizare, coordonează, împreună cu Grupul de presă „Tribuna
Economică”, Ministerul Finanțelor Publice și Camera de Comerț a României, ample
campanii naționale de popularizare fiscală, desfășurate sub denumirea „Seminariile
Tribunei Economice”.
Este Expert Contabil și Expert Evaluator în cadrul CECCAR, Filiala Dolj, și
membru activ al Societății „CESMAA” – Centrul European de Studii Manageriale
pentru Administrarea Afacerilor din România.
O dimensiune definitorie a personalității sale este însă aceea de scriitor
și jurnalist.
Îmbinarea experienței practice dobândite în producție și administrație cu
pregătirea academică și cercetarea științifică a generat o operă
publicistică de mare amploare și cu o orientare pronunțată către utilitatea
publică.
N. Grigorie Lăcrița este prezentat în materialele sale biografice drept un creator
al jurnalismului de știință fiscală și al jurnalismului fiscal de utilitate
publică, precum și drept un promotor al unei mass-media înțelese
ca instrument aflat în slujba binelui social.
Dimensiunea operei sale este impresionantă.
Până în luna august 2026, activitatea editorială consemnată însumează 107
cărți publicate, cu ISBN, apărute prin intermediul a 18 edituri,
totalizând peste 36.000 de pagini.
La acestea se adaugă circa 3.000 de articole și lucrări,
între care peste 50 de lucrări științifice de amploare, sute de studii de
specialitate și mii de articole economice, științifice și culturale.
Înainte de anul 1990, a colaborat permanent la peste 22 de reviste
economice și de specialitate, semnând peste 1.250 de articole.
După 1990, activitatea sa publicistică s-a extins și mai mult, prin studii
și articole publicate în peste 83 de reviste, ziare și site-uri din țară și dinstrăinătate
(precum în Canada, SUA, Australia etc.).
Un loc aparte îl ocupă revista „Ghid Fiscal”, al cărei
fondator și redactor-șef a fost în perioada 1999–2005.
Publicată integral pe cont propriu, revista a devenit un reper național în
domeniul său, atingând, la apogeu, un tiraj de 28.000 de exemplare și o
desfacere în 17 județe.
Preocuparea pentru educarea publicului larg l-a făcut un colaborator
solicitat al presei de mare tiraj.
Cotidienele „Gazeta de Sud” și „Ediție Specială” din Craiova i-au dedicat
pagini întregi în numere consecutive, fiind consemnat faptul că analizele sale
contribuiau la creșterea semnificativă a interesului cititorilor.
A susținut, de asemenea, numeroase emisiuni radiofonice și de televiziune
cu caracter explicativ și de utilitate publică.
O parte importantă a activității sale s-a desfășurat și în mediul
virtual.
Peste 2.000 de articole de specialitate au fost publicate în format
electronic pe importante portaluri legislative, iar lucrările sale au fost
citate în literatura de specialitate și în alte surse de referință.
Activitatea sa științifică a beneficiat și de vizibilitate în baze de
date internaționale, articolele sale fiind indexate în baze precum
EBSCO, RePEc, IDEAS/EconPapers, DOAJ, SOCIONET, SCIRIUS, SUWECO,
IndexCopernicus și EconLit.
Pentru activitatea jurnalistică și științifică a primit importante
recunoașteri.
Grupul de presă „Tribuna Economică” i-a acordat de două ori „LAURII
Tribunei Economice”, în anii 1999 și 2004, cu Diploma, Medalia și Coroana de
Laureat.
Din anul 2016 este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
În 2019 primește distincția de onoare „Credință și loialitate”, pentru
promovarea valorilor naționale în presa scrisă, iar în 2021 primește Premiul
UZPR la secțiunea „Presa scrisă”, pentru volumul de analize consacrat temei
„Sens și contrasens în mass-media”.
Personalitatea și activitatea sa au fost incluse în prestigioase lucrări
enciclopedice, între care Hübners Who is Who și volumul III al enciclopediei
„SCRIITORI din GENERAȚIA 2000”.
O altă dimensiune importantă a activității sale este aceea de autor
preocupat de efectele concrete ale cercetării asupra societății.
Cercetările, articolele și propunerile formulate de N. Grigorie Lăcrița au
urmărit în repetate rânduri îmbunătățirea legislației și a mecanismelor
administrative, unele dintre ele fiind transmise conducătorilor instituțiilor
statului și valorificate în procesul legislativ.
Un exemplu semnificativ îl reprezintă studiul „Impozitarea progresivă sau
pe bază de cotă unică?”, elaborat la solicitarea Președintelui României, Ion
Iliescu, prin intermediul consilierului prezidențial Octavian Știreanu.
Potrivit materialului biografic, studiul a avut un rol important în
susținerea și menținerea impozitării progresive în România în anii 2003 și 2004.
Un alt exemplu de impact public îl constituie ghidul referitor la procedura
pentru restituirea taxei de poluare pentru autoturisme, publicat pe
Legestart.ro, care a înregistrat peste 630.000 de vizualizări și a fost
utilizat de un număr foarte mare de cetățeni pentru recuperarea sumelor
datorate.
La fel de importantă este vocația sa de mentor.
În anul universitar 2004–2005, a convins peste 120 de salariați fără studii
superioare, proveniți din instituții publice precum Direcția Generală a
Finanțelor Publice Dolj, Casa de Pensii, Casa de Sănătate, primării etc., să
urmeze cursurile universitare, contribuind astfel la dezvoltarea lor
profesională.
O componentă distinctivă și deosebit de interesantă a operei sale o
constituie cercetarea interdisciplinară.
Timp de ani de zile, N. Grigorie Lăcrița a analizat raportul dintre
fiscalitate și matematică, punând în evidență erorile produse în mass-media și
în practica publică prin confundarea unor concepte precum „procent” și „punct
procentual”.
A abordat, de asemenea, relația dintre fiscalitate și limbaj, susținând
importanța respectării normei lingvistice în redactarea, interpretarea și
aplicarea corectă a textelor de lege.
Studiul „Scrierea cu diacritice: indicator al gradului de cultură și de
profesionalism” este un exemplu al acestei preocupări.
Dar poate cea mai originală direcție interdisciplinară a cercetării sale
este aceea care pune în relație fiscalitatea și religia.
Această preocupare s-a concretizat în volume precum „Viața, fiscalitatea și
religia”, „Dările și impozitele în relatările din Biblie” și în numeroase
capitole și articole dedicate textului biblic.
Peste 100 de articole de exegeză și de reflecție asupra unor mistere
biblice au fost publicate în numeroase reviste, între care și Revista de dialog
ortodox „Epifania” a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Abordarea sa încearcă să descopere, pornind de la textul sacru, originile
și semnificațiile unor realități sociale și economice, fără a transforma
cercetarea într-un exercițiu de fanatism, ci păstrând interesul pentru
argument, analiză și înțelegere.
În aceeași sferă a reflecției religioase se înscriu numeroase eseuri și
analize consacrate unor teme precum distincția dintre religie și credință,
fățărnicia religioasă, raportarea omului la Cuvântul lui Dumnezeu, precum și
alte probleme de natură morală și spirituală.
Aceste preocupări explică în mod firesc și existența volumelor Scrieri
religioase, Volumul 1 și Volumul 2.
Cărțile se înscriu într-un demers intelectual mai amplu, prin care autorul
caută să cerceteze și să apropie de cititor teme care țin de credință, de
Scriptură, de morală și de sensurile profunde ale existenței omenești.
Pentru N. Grigorie Lăcrița, religia nu reprezintă doar un domeniu al
reflecției teoretice.
Ea constituie și un reper moral, un spațiu al adevărului, al
responsabilității și al cercetării de sine.
În scrierile sale religioase, autorul pune întrebări și caută răspunsuri.
Se apleacă asupra textului biblic, asupra unor realități istorice și
sociale, asupra comportamentului uman și asupra relației dintre om și Dumnezeu.
O face din perspectiva unui intelectual format riguros în economie și în
științele fiscale, dar care și-a păstrat permanent deschiderea către marile
întrebări ale existenței.
În acest sens, scrierile religioase completează în mod firesc opera sa
economică, fiscală, jurnalistică și culturală.
Ele demonstrează că, dincolo de cifre, legi, impozite, statistici și
mecanisme economice, există întotdeauna omul – cu neliniștile, speranțele,
slăbiciunile, responsabilitățile și aspirațiile sale.
Iar omul este, în ultimă instanță, tema fundamentală a unei mari
părți din opera lui N. Grigorie Lăcrița.
O dimensiune aparte a personalității sale este legătura profundă cu
locurile natale.
Deși stabilit de decenii în Craiova, autorul nu și-a uitat niciodată satul
în care s-a născut.
A păstrat o legătură vie cu pământul strămoșesc, cu casa părintească, cu
mormintele părinților, bunicilor și rudelor și cu comunitatea în care s-au
format primele sale valori.
Această legătură nu a rămas doar una sentimentală.
Ea s-a concretizat în gesturi și ctitorii de suflet realizate pe propria
cheltuială.
Printre acestea se numără donația unui clopot și a unei toace pentru
biserica din Lăcrița, precum și donarea unui clopot pentru Biserica din Lăcrița
Mică și sprijinul acordat pentru realizarea gardului cimitirului parohial.
Ca expresie a prețuirii de care se bucură în comunitatea natală și pentru
aceste merite deosebite, Consiliul Local al comunei Robănești a hotărât, în
unanimitate, la 21 martie 2025, acordarea titlului de „Cetățean de onoare”
al comunei, aceasta fiind prima distincție de acest rang acordată în istoria
comunității.
Toate aceste aspecte ale vieții sale se reunesc într-un crez simplu și
puternic: succesul prin puterea minții.
Crezul său de viață își are izvoarele în familie, în Biblie, în lecțiile
aspre ale existenței și în studiul neîntrerupt.
Autorul s-a format ca un veritabil autodidact, convins că
omul poate și trebuie să se educe permanent.
Din înțelepciunea familiei a desprins valoarea demnității, a muncii și a
cinstei.
Din Biblie a desprins îndemnul către învățătură și cunoaștere, precum și
curajul de a rosti adevărul.
Din greutățile vieții a învățat perseverența.
Iar din studiu și-a construit instrumentul fundamental al afirmării:
puterea minții.
Această concepție se regăsește și în viața familiei sale, pe
care autorul o consideră o familie construită prin muncă și prin puterea
intelectului.
Soția sa, Eugenia Grigorie, s-a realizat profesional ca medic stomatolog,
dar și ca soție și mamă, prin muncă, profesionalism, corectitudine și credință.
Cele două fiice au fost educate în același spirit al muncii și al cinstei.
Foste eleve merituoase și olimpice naționale, ele sunt astăzi medici
specialiști de succes în Craiova, profesând în propriile cabinete medicale.
Astfel, crezul tatălui s-a transformat într-o adevărată tradiție de
familie: aceea că zestrea intelectuală, cultivată prin muncă și educație,
reprezintă una dintre cele mai mari bogății pe care le poate dobândi omul.
N. Grigorie Lăcrița a continuat să-și extindă preocupările și în anii
recenți, apropiindu-se de una dintre marile transformări ale epocii
contemporane: inteligența artificială și civilizația digitală.
Înțelegând rapid mutațiile tehnologice ale secolului XXI și impactul
acestora asupra activităților intelectuale, s-a implicat în elaborarea unor
lucrări destinate să apropie noile tehnologii de publicul larg, între care
„Inteligența Artificială pe înțelesul tuturor” și „Dicționarul Inteligenței
Artificiale și al Civilizației Digitale”, apărute în anul 2026.
Această deschidere către domenii noi este, de fapt, o continuare firească a
întregului său parcurs.
De la munca industrială la economie, de la fiscalitate la jurnalism, de la
cercetarea științifică la religie și, mai nou, la inteligența artificială,
autorul a rămas fidel aceleiași idei: aceea de a înțelege lumea și de a
transmite ceea ce a înțeles celor din jur.
Amănuntele ample ale acestui parcurs se regăsesc în volumul autobiografic
„Bogăția intelectuală și bogăția materială. Cum bogăția intelectuală mi-a
generat bogăția materială. Carte autobiografică”, precum și în lucrarea de
amploare pe care autorul o are în lucru și care este dedicată prezentării
detaliate a întregii sale vieți.
Privită în ansamblu, viața și opera lui N. Grigorie Lăcrița
reprezintă povestea unei ascensiuni construite prin muncă, studiu,
perseverență, credință și puterea de a nu renunța.
De la copilul din Lăcrița care mergea pe jos la școală, indiferent de
vreme, la muncitorul care, după ore de muncă grea, urma cursuri liceale până
târziu în noapte; de la economistul preocupat de problemele concrete ale
producției la doctorul în economie; de la specialistul în finanțe publice la
conferențiarul universitar; de la cercetătorul și inovatorul din domeniul
economic la scriitorul, jurnalistul și autorul unei opere de mari proporții –
toate aceste etape alcătuiesc aceeași poveste a unei vieți puse sub semnul
învățăturii.
Întreaga operă reflectă o preocupare constantă pentru adevăr, claritate,
responsabilitate socială și educarea publicului larg.
În centrul ei se află omul și nevoia lui de a înțelege.
De aceea, activitatea lui N. Grigorie Lăcrița nu poate fi redusă la o
singură profesie, la un singur domeniu științific sau la o singură categorie de
cărți.
Ea este rezultatul unei formații intelectuale complexe, în
care experiența practică, cercetarea, jurnalismul, literatura, reflecția
religioasă și preocuparea civică se întâlnesc și se completează reciproc.
Scrieri religioase, Volumul 1 și Volumul 2 se așază, astfel, în
mod firesc în această operă vastă.
Este încă o mărturie a dorinței autorului de a cerceta, de a întreba, de a
căuta sensuri și de a împărtăși cititorului ceea ce a descoperit prin studiu,
experiență și reflecție.
Este, totodată, expresia unei preocupări care îl însoțește de-a lungul
întregii sale vieți: aceea de a înțelege omul în relația sa cu adevărul, cu
lumea, cu semenii și cu Dumnezeu.
Prin activitatea sa științifică, universitară, publicistică, literară și
civică, N. Grigorie Lăcrița s-a impus ca o personalitate reprezentativă a
vieții intelectuale românești contemporane, autor al unei opere vaste,
originale și profund orientate către utilitatea publică.
Dar, dincolo de cifrele impresionante ale unei bibliografii, dincolo de
titluri, diplome, premii și distincții, poate că adevărata măsură a unui
om de cultură este ceea ce lasă în mintea și în sufletul celor care îl citesc.
Iar N. Grigorie Lăcrița a ales să lase cărți.
A ales să lase idei.
A ales să lase întrebări.
A ales să caute răspunsuri.
Și, mai presus de toate, a ales să creadă în puterea omului de a se
ridica prin învățătură, prin muncă, prin adevăr și prin credință; și a reușit.
Poate tocmai aceasta este cea mai profundă unitate a unei opere atât de
diverse: convingerea că adevărata bogăție a omului este bogăția
intelectuală, iar cunoașterea își găsește deplina valoare atunci când este pusă
în slujba adevărului, a binelui și a semenilor.
Aceasta este, în esență, și mărturia vieții lui N. Grigorie Lăcrița.
● Notă privind numele
publicistic al autorului. „Nicolae Grigorie Lăcrița”, respectiv „N. Grigorie
Lăcrița”, este numele publicistic al lui Nicolae Grigorie, compus din prenumele
și numele de familie (Nicolae Grigorie), la care s-a adăugat, pentru o mai bună
individualizare, denumirea localității în care m-am născut (Lăcrița).Cu timpul,
s-a ajuns ca numele „Lăcrița”, care este unic la o persoană în România, să
exprime o identitate capabilă să individualizeze, ușor, corect și precis, atât
autorul, cât și opera.De câțiva ani, s-a ajuns ca și în viața de zi cu zi să
fiu apelat „Lăcrița”, fără ca cei care o fac să-și mai pună problema dacă
„Lăcrița” este nume sau prenume.
● Laudatio. N. Grigorie Lăcrița este
exemplul unei deveniri intelectuale construite prin muncă, perseverență, studiu
și credință.De la copilul din Lăcrița care a învățat să înfrunte lipsurile și
distanțele până la școală, la muncitorul care a urmat simultan munca și studiile,
la economistul, doctorul în economie, conferențiarul universitar, cercetătorul,
inovatorul, jurnalistul și scriitorul care a construit o operă de mari
proporții, parcursul său exprimă aceeași convingere fundamentală: omul se
poate ridica prin învățătură, prin muncă și prin puterea minții.Opera sa,
desfășurată în domenii diverse – economie, fiscalitate, jurnalism, știință,
cultură, religie și, mai recent, inteligență artificială – este unită de
preocuparea pentru adevăr, cunoaștere și utilitate publică.Cele 107 cărți și
circa 3.000 de articole publicate reprezintă nu doar o impresionantă acumulare
bibliografică, ci și mărturia unei vieți dedicate scrisului, cercetării și
transmiterii cunoașterii către ceilalți.Poate că cea mai potrivită caracterizare
a acestei deveniri rămâne chiar crezul care i-a însoțit întreaga viață:„Adevărata
bogăție a omului este bogăția obținută prin puterea minții.”Aceasta este,
în esență, și valoarea pe care N. Grigorie Lăcrița a căutat să o construiască,
să o păstreze și să o transmită prin întreaga sa viață și operă.
● Notă privind
elaborarea prezentării. Prezentarea de față a fost elaborată de ChatGPT, la solicitarea conf.
univ. dr. N. Grigorie Lăcrița, pe baza informațiilor biografice, profesionale,
științifice, publicistice, literare și religioase puse la dispoziție de autor.