Povestire dramatică despre Vasile Voiculescu
Vasile
Voiculescu nu a fost numai poetul îngerilor, al Bibliei și al marilor neliniști
sufletești. A fost și medicul care, înainte de a întreba omul cât poate plăti,
îl întreba unde îl doare.
Pentru mulți
dintre cei care îi treceau pragul, doctorul devenise „fără de arginți”,
asemenea sfinților doctori fără plată. Într-o epocă în care boala putea însemna
sărăcie, el vedea mai întâi omul.
Născut la
Pârscov, în 1884, Voiculescu a îmbinat medicina cu literatura, iar poezia sa a
rămas profund legată de credința creștină. Volumul „Poeme cu îngeri”, publicat
în 1927, este una dintre expresiile majore ale acestei orientări spirituale.
Dar timpul avea să se schimbe.
*
Într-o seară de iarnă,
Bucureștiul părea închis într-o tăcere grea.
Voiculescu stătea la masa lui de
lucru. Pe masă se aflau Biblia, câteva foi și un creion. Nu mai era tânăr. Mâinile
medicului, care odinioară alinaseră atâtea dureri, tremurau ușor. Mâinile
poetului, însă, încă mai căutau cuvinte.
— Doamne, dacă omul își pierde
libertatea, îi mai rămâne rugăciunea?
Se opri. Apoi
scrise. Pentru el, poezia nu era ornament. Era rugăciune.
De aceea,
participarea sa la întâlnirile Rugului Aprins, organizate în jurul Mănăstirii
Antim, avea să devină importantă în ultimii ani ai vieții sale. Acolo se
întâlneau intelectuali și oameni ai Bisericii preocupați de spiritualitate și
de rugăciunea inimii.
Dar într-un
stat care pretindea că materialismul trebuie să înlocuiască religia, asemenea
întâlniri puteau deveni, în ochii aparatului represiv, motiv de urmărire.
*
În noaptea de 4 august 1958, ușa
s-a deschis brutal.
— Vasile Voiculescu?
Poetul ridică privirea.
— Da.
— Sunteți arestat.
Pentru o clipă, camera amuți. MPe
masă rămăseseră Biblia și manuscrisul. Soția lui nu mai era acolo să-l apere.
Murise cu ani înainte, iar moartea ei îl apropiase și mai mult de singurătate
și de rugăciune. Voiculescu privi manuscrisul. Nu luă nimic. Unul dintre
anchetatori se uită peste masă.
— Ce sunt toate acestea?
— Cărți.
— Religioase?
— Unele.
— Și oamenii cu care vă
întâlneați?
Poetul tăcu.
— Ce organizație era?
Voiculescu ridică ochii.
— Eu am întâlnit oameni. Am
vorbit despre Dumnezeu, despre literatură, despre suflet.
Anchetatorul zâmbi rece.
— Pentru noi este suficient.
*
La Tribunalul
Militar București, în toamna anului 1958, se desfășura procesul cunoscut drept
procesul Rugului Aprins.
Documentele
Memorialului Sighet consemnează că Voiculescu a fost condamnat la 8 noiembrie
1958, pentru „uneltire contra ordinii statului”, la cinci ani de închisoare. A
fost închis la Jilava și Aiud. În 1962 a fost eliberat, iar în 1968 procesul a
fost rejudecat și a urmat reabilitarea sa.
Pentru
povestirea noastră, sala de judecată devine locul unei confruntări simbolice.
Judecătorul:
— Sunteți acuzat că ați
participat la activități dușmănoase.
Voiculescu:
— Am scris poezii.
— Poezii religioase?
— Da.
— Și credeți în Dumnezeu?
Poetul ridică
fruntea.
— Am crezut înainte de a exista
dumneavoastră și voi crede și după ce nu veți mai exista.
În sală se făcu
liniște.
— Nu vă este teamă?
— Mi-e teamă de suferință. Dar nu
de adevăr.
Apoi sentința
fu citită.
Cinci ani. Pentru
un om ajuns la vârsta de șaptezeci și patru de ani, cu trupul fragil și
sufletul obosit, închisoarea nu mai era doar o pedeapsă. Era o coborâre în
infernul fizic al unei lumi fără lumină.
*
Jilava. Umezeală. Foame. Pereți
reci. Oameni bolnavi. Voiculescu stătea într-un colț. Un deținut îl recunoscu.
— Sunteți poetul Vasile
Voiculescu?
— Sunt.
— Doctorul?
— Am fost.
— Mai puteți scrie?
Poetul zâmbi.
— Dacă nu am hârtie, voi scrie în
memorie.
— Și dacă vă iau și memoria?
— Atunci voi scrie în inimă.
În noaptea aceea, un deținut îi
ceru să spună o poezie. Voiculescu începu să vorbească despre îngeri. Nu mai
avea carte. Nu mai avea bibliotecă. Nu mai avea libertate. Dar îngerii lui nu
puteau fi arestați.
*
În literatura
lui Voiculescu, îngerul nu este numai o figură decorativă. El este semnul unei
lumi transcendente, o punte între om și Dumnezeu. Critica literară a remarcat
tocmai această dominantă religioasă a volumului „Poeme cu îngeri” și a liricii
sale.
Printre
poeziile religioase importante se află „În grădina Ghetsemani”, „Magii”, „Pe
cruce”, „Îngerul nădejdii” și alte texte în care apar teme biblice precum
Nașterea, patimile și moartea Mântuitorului. Dar în închisoare aceste teme capătă o altă
temperatură sufletească. Ghetsimani nu mai era doar locul biblic al rugăciunii
lui Hristos. Era și celula. Crucea nu mai era numai Golgota. Era și patul de
fier al deținutului. Iar îngerul nu mai era doar o prezență poetică. Era Nădejdea.
*
La Aiud, într-o
dimineață cenușie, Voiculescu era slăbit. Un tânăr deținut se apropie.
— Domnule doctor, mă doare.
Voiculescu îl privi.
— Unde?
— Peste tot.
Doctorul îi
puse mâna pe frunte. Era același gest pe care îl făcuse de mii de ori în
libertate. Nu mai avea medicamente. Nu avea stetoscop. Nu avea cabinet. Avea
doar mâna.
— O să treacă, îi spuse.
— De unde știți?
Voiculescu zâmbi.
— Nu știu. Dar un doctor trebuie
să lase omului și puțină speranță.
Tânărul îl privi.
— Dumneavoastră mai aveți
speranță?
Voiculescu întoarse ochii spre
fereastra îngustă.
— Eu am credință.
*
În acea noapte,
poetul își închipui că celula se luminează. Nu se deschisese ușa. Nimeni nu
venise. Lumina era numai în imaginația lui. Și atunci văzu un înger.
— Ai venit?
Îngerul nu răspunse.
— De ce m-au închis?
Tăcere.
— Pentru că am vorbit despre
Dumnezeu?
Tăcere.
— Pentru că am scris?
Tăcere.
— Pentru că nu am putut să-mi
ucid credința?
Îngerul se
apropie. Atunci poetul înțelese că nu toate întrebările au nevoie de răspuns. Unele
au nevoie de răbdare.
*
În libertate,
Voiculescu scrisese despre Hristos și despre suferință. În detenție, suferința
devenise realitatea trupului. Aceasta este una dintre marile tensiuni dramatice
ale destinului său: omul care meditase literar la suferință ajunge să o
cunoască nemijlocit.
În 1962, după
aproape patru ani de detenție, a fost eliberat. Dar libertatea venise târziu și
cu un preț greu. Voiculescu a murit la București, la 26 aprilie 1963.
Rejudecarea procesului din 1968 a dus la reabilitarea sa.
*
În camera lui, după eliberare,
poetul era bolnav. Pe masă se afla o lumânare. Lângă ea, o carte. Voiculescu
închise ochii. Își aminti de cabinetul medical. De oamenii săraci. De mâna lui
întinsă peste fruntea unui bolnav. De sălile de închisoare. De judecata care îl
trimisese după gratii. De Aiud. De frig. De rugăciune. Și mai ales de poezie. În
ultima clipă nu mai era nici condamnat, nici deținut, nici medic. Era numai
omul. Un om în fața eternității.Iar în sufletul lui răsună, ca o rugăciune,
sensul întregii sale opere: Doamne, nu lăsa întunericul să fie ultimul cuvânt
al omului. Lumina se stinse încet. Dar poezia rămase.
Al.Florin
Țene
Bibliografie
orientativă
1.
Vasile Voiculescu, Poeme cu îngeri, 1927.
2.
Vasile Voiculescu, Pârgă, 1921.
3.
Vasile Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare,
ediție postumă, 1964.
4.
Vasile Voiculescu, Povestiri, ediții postume.
5.
Memorialul Victimelor Comunismului și al
Rezistenței, „Vasile Voiculescu”.
6.
Ion Buzași, studii despre poezia religioasă românească și Vasile
Voiculescu.
7.
Studii și documente privind Rugul Aprins și represiunea comunistă.
