Întoarcere la obârşii - Fiii satului Mireşu Mare. 3 septembrie 2017. Galerie foto Gelu Dragoş

Cum s-ar putea explica bunăstarea Occidentului

Despre asta nu putem să vorbim? Nu trebuie? Despre cât de mult se explică bunăstarea de astăzi a Vestului, a Occidentului, prin colonialismul pe care l-a practicat sute de ani?

Nimeni nu vorbește despre asta, cu toate că toată lumea poate și trebuie să accepte că „bunii” occidentali nu au mers în Africa, Asia sau America tocmai ca samariteni sau civilizatori. Nu, au mers pentru cucerire și jaf! Nu-i frumos să spunem asta? Totuși… Și au adus acasă „plus-valoare”, cum ar spune economiștii azi, au adus acasă profit pur, care se regăsește și astăzi. Pentru că au construit astfel palate uriașe, catedrale, clădiri impozante, au pus pe picioare industrii și porturi, șantiere și câte și mai câte. Au prosperat. Da, încă de pe atunci.

Nu s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Încă nu se lăsau alungați și găseau motivații (ce-i drept moderne) pentru colonialismul lor în anii ‘70 ai secolului trecut. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial nici nu-și puteau închipui să renunțe la colonii, oricât de democrați ar fi fost. De fapt, nu au plecat niciodată de bună voie! Churchill nu putea să conceapă ca Marea Britanie să piardă India, „perla Coroanei”. India nu era numită așa pentru că era un tărâm frumos. Nu!

Dar să nu vorbim despre asta! Să spunem doar că sunt deștepți și civilizați astăzi și au sistemul acesta minunat care funcționează perfect la ei, și doar la noi refuză, numit capitalism.

Au adus acasă aur, diamante, comori, în adevăratul sens al cuvântului. Dar asta nu are nicio importanță. Nu explică nimic astăzi. E istorie. Iar istoria o putem folosi pentru a explica sărăcia noastră, nu și bogăția occidentalilor.

„Dezvoltarea Marii Britanii, finanțată de jafurile sale din India”

Alții mai îndrăzneți, mult mai îndrăzneți, nu sunt atât de impresionați de dezvoltarea și civilizația occidentalilor de astăzi și le explică prin trecut, prin istorie.

„Dezvoltarea Marii Britanii de 200 de ani a fost finanțată de jafurile sale în India”, spune indianul Shashi Tharoor, în 2015, la Uniunea Oxford, o declarație realistă pentru concetățenii indieni, dar la fel de binevenită pentru toți cei care invidiază realizările sistemul capitalist din fostele țări colonialiste ale Vestului.

„Cota Indiei în economia mondială, atunci când Marea Britanie a ajuns pe malurile sale, a fost de 23%. În momentul în care britanicii plecau a coborât până undeva mai jos de 4%. De ce? Pur și simplu pentru că India a fost guvernată în beneficiul Marii Britanii”, spunea Shashi Tharoor. „India a ajuns de la a avea 27% din întregul comerț mondial la a avea mai puțin de 2%”.

Alături de Tharoor, deputat, ministru, scriitor și fost sub-secretar general al ONU, însuși primul-ministrul al Indiei, Narendra Modi, cerea despăgubiri Marii Britanii pentru exploatarea din perioada colonială.

Primul-ministru a apreciat inițiativa deputatului din opoziție care a cerut fostei metropole, Marea Britanie, să plătească despăgubiri pentru cei 200 de ani de dominație colonială în „Perla coroanei”.

Narendra Modi a declarat că discursul lui Shashi Tharoor la Uniunea Oxford „a reflectat sentimentele patriotice ale indienilor”.

„Ascensiunea Marii Britanii timp de 200 de ani a fost plătită prin exploatarea pe care a practicat-o în India. În fapt, revoluția industială din Marea Britanie s-a bazat pe premisele dezindustrializării Indiei”.

„La sfârșitul secolului XIX, realitatea este că India era cea mai bună vacă de muls a Marii Britanii, cel mai mare cumpărător de bunuri din Marea Britanie și o sursă de salarii mari pentru angajații britanici din serviciile publice. Pur și simplu, am plătit pentru propria noastră exploatare. Și, așa cum a fost punctat, marile familii britanice din perioada victoriană și-au făcut averea dintr-o economie sclavagistă”.

„Cât timp au stat britanicii în India între 17 și 29 de milioane de indieni au murit de foame”.

„Violența și rasismul au fost o realitate în timpul colonialismului și nu e de mirare că soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic, pentru că nici Dumnezeu nu avea încredere în englezi pe întuneric”.

„Una din șapte parți ale întregii forțe care au luptat în Primul Război Mondial a fost indiană, 54.000 de indieni și-au pierdut viața în război, 75.000 au fost răniți și alți 4.000 au fost dați dispăruți sau au ajuns prizonieri”.

„S-a subliniat dezumanizarea africanilor și caraibienilor, marea suferință psihologică produsă, ștergerea tradițiilor sociale, a drepturilor de proprietate, a structurilor de autoritate ale acestor societăți, totul în beneficiciul colonialismului britanic. Iar realitatea este că multe dintre problemele de astăzi din aceste țări, inclusiv persistența sau chiar crearea tensiunilor rasiale, entice și religioase au fost rezultatul direct al experienței coloniale. Prin urmare, există o datorie morală care ar trebui plătită”.

„S-a vorbit despre democrație și domnia legii, lăsați-mă să vă spun, cu cel mai mare respect posibil: nu poți să oprimi, omori, torturezi și exploatezi oamenii pentru 200 de ani iar la sfârșit să sărbătorești că sunt democrați” – Shashi Tharoor.

„Minunății” din Belgia cu o explicație… „neplăcută”

Leopold al II-lea a stăpânit Congo în timpul domniei sale ca monarh constituțional al Belgiei. A stăpânit țara în nume personal, pe persoană fizică, cum s-ar spune. Cum era la modă în acea perioadă, după mai multe tentative de a cuceri colonii în Asia și Africa, a pus mâna pe Congo. Apoi a sclavizat un întreg popor transformând întreaga țară într-o plantație de sclavi, sclavi personali. Dar, cu un simț rafinat al capitalismului versatil, și-a deghizat întreaga lucrare în una „filantropică” și „științifică” sub patronajul Societății Africane Internaționale. A folosit munca sclavilor pentru a beneficia de resursele congolezilor. Pentru congolezi, opera ”mărețului rege” a însemnat lagăre de muncă, mutilări, tortură, execuțiii, toate instrumentate de armata sa regală.

Când veți vedea în Bruxelles „minunile arhitectonice” ale orașului este poate indicat să vă gândiți la acest lucru: în timpul regelui Leopold s-au construit nenumărate clădiri, proiecte urbane și lucrări publice, în cea mai mare parte prin intermediul profiturilor realizate de pe urma exploatării resurselor naturale din Congo. Aceste mari proiecte i-au adus regelui supranumele de „Regele Constructor”. Cele mai multe dintre aceste clădiri și construcții se află în Bruxelles, dar și în orașele Ostend și Antwerp, și includ Hipodromul Wellington, Galeriile Regale, Muzeul Regal al Africii Centrale, ca și parcul care îl înconjoară din Tervuren, parcul Cinquantenaire, cu al său triumfător arc, parcul Duden din Bruxelles, ca și Gara Centrală din Antwepen, construită între 1895 și 1905. În afara acestor lucrări publice, regele a comandat cu banii din Africa numeroase construcții private în țară și în afara Belgiei. A extins Palatul Regal din Laeken, a construit Serele Regale, ca și Turnul Japonez și Pavilionul Chinez din apropierea palatului. În munții Ardeni, pe domeniul său de 6.700 de hectare, a construit mai multe palate, precum Ardenne, Ciergnon, Fenffe, Villers-sur-Lesse și Ferage.

Aaa, trebuie să precizăm totuși… În urma acestei exploatări au murit peste 10 milioane de africani, dar nu o să găsiți prea multă informație despre asta. Despre „minunățiile” acestea cu care se mândreăte Belgia și astăzi o să găsiți destulă…

Bineînțeles, Marea Britanie și Belgia sunt doar două exemple și astea tratate superficial mai sus…

Adevărata natură a colonialismului

Cât din ceea ce au, din bunăstarea celor care ne dau nouă lecți astăzi despre cum trebuie să fim, cum să ne organizăm viața, în ce să credem pentru a deveni ca ei se datorează jafului și crimei din trecut? Oare cât? În ce măsură?

Putem să ne gândim pornind de la această imagine, care înfățișează adevărata natură a colonialismului mai bine decât orice. Un bărbat matur care stă în cârca unei biete femei, uscățive și plăpânde. Fără nicio remușcare, fără nicio reținere, precum ar fi fost cel mai natural lucru din lume. Și era… Se întâmpla la începutul secolului trecut, în 1903, nu atât de demult. Vestul prospera pe atunci. Prosperă și astăzi. Azi poate femeia uscățivă sunt românii, est-europenii, africanii, asiaticii, cei care fac ultimele munci, muncile murdare în Occident pentru cei mai puțini bani. Și sunt plătiți din profitul pur pe care companiile occidentale îl extrag de acasă de la ei, unde dețin serviciile, băncile, industriile, pământurile. Precum în trecut… S-ar putea să nu se schimbat atât de multe de atunci. Nu știu… Zic și eu… Oricum, nu suntem noi în măsură să judecăm Occidentul, doar Occidentul poate să ne judece pe noi! Și nu putem aduce astfel de presupuneri pentru a explica dezvoltarea și prosperitatea sa. Nu, istoria nu a avut niciun rol în preaplinul Occidentului, ea poate explica doar sărăcia noastră.

În această imagine este colonialismul în acțiune. Un comercinat englez purtat în spate de o femeie sikkimesă, în vestul provinciei Bengal din India. 1903. Despre ce „mentalitate” e vorba aici, la ce se gândește englezul, care cântărește de două ori mai mult decât femeia care îl poartă în spate? La superioritatea și civilizația sa? Dar oare cât de multe s-au schimbat de atunci?

Dar, nu!, bunăstarea de astăzi a occidentalilor nu se explică și prin jaful de secole de pe patru continente! Nu, deloc! Doar prin ceea ce ei sunt astăzi și ce au reușit să facă de câteva decenii încoace, de când „democrația funcțională”?

Autor: Cristian Patrascu

Sursa: Anonimus.ro

1 septembrie – 124 ani de la înfiinţarea Jandarmeriei Rurale

 Înfiinţarea unei instituţii stabile, autoritare şi eficiente pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice, pentru respectarea legilor în mediul rural, după modelul statelor avansate ale timpului, a constituit o preocupare de seamă a conducerii politice şi militare a României către sfârşitul secolului al XIX-lea, îndeosebi după Războiul de Independenţă.

    În anul 1885, prefectul Poliţiei Bucureştilor a iniţiat un proiect de lege pentru organizarea Jandarmeriei în întreaga ţară, iniţiativă nefinalizată. Doi ani mai târziu, în 1887, I. C. Brătianu în expunerea de motive la Legea comunală, sublinia că: „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum”, a cărei activitate se dovedise nesatisfăcătoare.

    Această lege a fost adoptată la 7 mai 1887 şi prevedea organizarea, printr-o lege specială, a Jandarmeriei Rurale, însă lipsa resurselor financiare a întârziat înfăptuirea ei.

 După noi şi insistente demersuri, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, reuşeşte să elaboreze şi să prezinte Parlamentului, în ianuarie - februarie 1893, proiectul Legii asupra Gendarmeriei Rurale, care este adoptată şi promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893.

Publicată în Monitorul Oficial din 1 septembrie 1893, în articolul 1 legea statua: „Se instituie pentru toată întinderea Regatului un corp de Gendarmerie Rurală menit a veghea în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi la executarea legilor”. Lua astfel naştere o instituţie nouă, capabilă să asigure ordinea de drept şi tihna cetăţenilor în mediul rural, acolo unde trăia şi muncea aproape 80% din populaţia României.

Prin atuurile ei, această instituţie se deosebea radical de Poliţia rurală, care funcţionase până atunci prin: structură militară cu valorile ei cantitative şi calitative, pregătire superioară profesională şi juridică, articulaţie teritorială cu multiple valenţe operaţionale etc.

Inspirată din legislaţia şi modelele unor ţări cu solide regimuri constituţionale ca: Franţa, Italia, Belgia, Legea asupra Jandarmeriei Rurale a reprezentat un moment de referinţă, un reper istoric în dezvoltarea şi modernizarea Jandarmeriei Naţionale, în deplină concordanţă cu dezvoltarea şi modernizarea organelor statului român.

Înfiinţarea Jandarmeriei Rurale s-a dovedit, într-un interval scurt de timp, deosebit de utilă şi benefică pentru securitatea statului. Caracterul ei militar i-a oferit o unanimă recunoaştere, stimă şi apreciere.

Apariţia în satul românesc a jandarmilor – bărbaţi anume selecţionaţi după severe criterii de cultură generală, de sănătate şi înfăţişare, cu o bună instruire militară, cu o temeinică pregătire profesională şi un ridicat simţ al datoriei, onoarei şi demnităţii, al respectării cu sfinţenie a legilor, cu o ţinută ireproşabilă – a constituit o adevărată revelaţie. Jandarmul din mediul rural completa în mod fericit articulaţia autorităţilor locale. Prin statutul său, prin modestie, cumpătare, cinste şi seriozitate reuşea să îmblânzească asprimea funcţiilor şi să se bucure de consideraţia populaţiei. Aşa cum se prevedea în unul din regulamentele vremii: … Jandarmul se străduieşte să nu producă spaimă decât duşmanilor bunei rânduieli, iar pentru cetăţenii buni şi liniştiţi el este protector binevoitor. Deşi atribuţiile jandarmilor în mediul rural erau grele, complexe şi nu de puţine ori dureroase, nu le lipseau sentimentele umanitare, proprii militarilor de elită.

Instituţia Jandarmeriei Rurale, de la înfiinţarea sa în 1893 şi până la desfiinţare în 1949, a cunoscut o serie de transformări şi modernizări în funcţie de evoluţia şi cerinţele statului român. Jandarmul şi-a perfecţionat pregătirea, dotarea, modalităţile de acţiune, dar a rămas constant, din generaţie în generaţie, acel militar integru, dăruit armei şi misiunilor, drept, sever, ferm, plin de omenie şi solicitudine, iubit şi apreciat.

Corp militar de elită, Jandarmeria Rurală a fost prezentă în toate marile evenimente sociale, economice, politice şi militare din România. Ea şi-a adus onorabila contribuţie la luptele duse de poporul român în Războiul pentru cucerirea Independenţei de stat, în Campania Balcanică din 1913, în Primul şi al Doilea Război Mondial.

Demonstrând pe toată durata existenţei sale un profund ataşament faţă de valorile fundamentale ale naţiunii române, Jandarmeria Rurală, ca de altfel întreaga Jandarmerie Română, a reuşit să dovedească un binemeritat loc în conştiinţa poporului român.

                                                Jandarmeria Maramures

Prăjitură cu nuci, fără lapte şi ouă

Ingrediente:

 – 2 căni de făină,

– 1/2 cană de zahăr,

– un plic de zahăr vanilat,

– 1/2 cană de ulei,

– 1-2 căni de apă rece,

– o cană de nuci mărunţite (nu tocate),

– o linguriţă de oţet,

– 3 linguri de cacao,

– un plic de praf de copt.

– De asupra se poate pune zahăr praf, sau glazură de cacao, dar nu în mod obligatoriu.

Mod de preparare:

 Se amestecă făina, zahărul, zahărul vanilat, cacaoa, nucile şi praful de copt. La acest amestec se mai adaugă oţetul, uleiul şi apa, în ordinea enumerată, amestecând în continuu, până când se obţine un aluat de o consistenţă păstoasă, asemenea aluatului de pişcot. Compoziţia, dacă doriţi, se poate îmbogăţi şi cu câteva boabe de stafide. Se toarnă într-o tavă căptuşită cu hârtie de copt, sau unsă cu margarină şi presărată cu făină şi se pune în cuptorul preîncălzit. La o temperatură medie, spre mare se coace timp de 30-35 de minute, verificând cu scobitoarea. După ce se răceşte se poate orna cu zahăr pudră, sau cu glazură de cacao, însă, dacă doriţi să preparaţi un desert complet vegan, nu înveliţi prăjitura cu ciocolată, sau cu glazură preparată cu lapte sau unt.

                                                                                                   A.A.D.

Tabăra naţională Archeus-Ocoliş 2017

 Luni, 4 septembrie 2017, ora 14,00 la casa sculptorului Ioan Marchiş din satul Ocoliş, comuna Groşi, va fi deschisă Tabăra naţională de literatură şi arte plastice Archeus, ediţia a XII-a, manifestare culturală organizată de Fundaţia Archeus (preşedinte Ioan Marchiş), în colaborare cu Direcţia judeţeană pentru cultură Maramureş şi Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Maramureş. Manifestarea este realizată cu sprijinul Consiliului Judeţean Maramureş, al Municipiului Baia Mare şi al Comunei Groşi. Participă scriitori şi artişti plastici – care timp de două săptămâni vor fi împreună la cenaclu-spectacol-expoziţie, în Ocoliş-Groşi-Baia Mare-Izvoare. Dintre invitaţi: prozatorul Ioan Groşan, poetul Ion Mureşan, criticul literar Al. Cistelecan, artiştii plastici Cantemir Hauşi, Ion Pop Prilog şi Dorel Petreuş, alături de mulţi scriitori şi artişti plastici invitaţi din Maramureş.

Autor: Graiul Maramureşului