Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari în Anul Centenarului! (O recenzie a vremurilor, dură, tranșantă, dar necesară, semnată de unicul Al. Florin Țene)

 
Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit“ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii „deschderea“ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidenţă“ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căpraru, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Dragoş, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

În spiritul realismului-socialist au apărut: „Calea Griviţei” (poem) de Cicerone Teodorescu, „Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, „Steaguri“ de M. Beniuc, „Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, apărute în 1951, „În satul lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oţel şi pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfăşurarea” de Marin Preda, cărţi apărute în 1952, „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din uliţa noastră” de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc „Mărul de lângă drum” şi „Partidul m-a-nvăţat”, Cicerone Teodorescu „Făurari de frumuseţe”, Mihu Dragomir „Războiul”, în 1955; Marin Preda „Moromeţii”, T. Arghezi „1907”,Titus Popovici „Străinul“, Maria Banuş „Ţie-ţi vorbesc, America”, Veronica Porumbacu „Generaţia mea”, în 1956 ; Tudor Arghezi „Cântare omului”, N. Labiş „Primele iubiri”, în 1957; Eugen Barbu „Groapa”, A.E. Baconski „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei „Pasărea albastră”, Ion Marin Sadoveanu „Ion Sîntu”, Ion Vitner „Firul Ariadnei”, în 1958: Miron Radu Paraschivescu „Laude şi alte poeme”, Marin Preda „Îndrăzneala” şi D.R. Popescu „Fuga” iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărţile: „Laudă lucrurilor” de G. Călinescu, „Capul Bunei Speranţe” de Augustin Buzura, „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972, „Coborând spre nord-vest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creaţa literară contemporană” şi o serie de altele în „Gazeta Literară” şi „Contemporanul” unde a publicat articolul „Realism-realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ştefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

*

În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi: „Clerambard” (1950), „Capul celorlalţi” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie şi publică „Poezie neîntreruptă“ (1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 „Structura cuvintelor complexe” şi volumul de poezi „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG) Hrmann Kasack publica „Oraşul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viaţă dezvăluită” (Memorii).

De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi niciun scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori (trimise pe adresa redacţiei de corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor.Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe…

N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman „Sclavii pământului” şi mulţi alţii.

Din cauza acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului român.

Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism cu elemente ale prezentului.

*

Ştiu, am fost păţit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de aceşti „corifei” şi de acoliţii lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt şi voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menţionat aici, şi de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru şi pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut şi mai actual autorul romanţelor, iar de autorul Istoriei literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), puţin mai ştiu. Aşa că dragi A mici vă avertiz cu cele spuse de Immanuel Kant: „Nu-mi daţi sfaturi. Ştiu să greşesc şi singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierţi“

Vă întreb „corifei”, veniţi din regimul trecut, dacă aţi slujit cu credinţă sistemul comunist-criminal, acum de ce nu vă implicaţi cu aceeaşi ardoare la salvarea democraţiei din ţara noastră pe care o invocaţi cu multă demagogie în situaţiile festiviste organizate de USR şi de unele partide?

*

În condiţiile actuale când integrarea europeană şi tendinţa de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naţionale.Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam.Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moştenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci şi existenţa unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăşi faptul că oamenii-toţi oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alţii-au decis în repetate rânduri să renunţe la o anumită caracteristică a propriei culturi şi să o înlocuiască cu ceva aparţinând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alţii funcţiona mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare celor romane. Am dat acest exemplu,pentru a înţelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri ştiinţifice, mai bune , mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menţine vie fiinţa naţională.

Un rol important în acest sens îl are şcoala.Tineretul trebuie educat în spirit mesianic.De expansiune şi promovare a culturii şi ştiinţei româneşti,numai aşa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele şi de cultură.Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea lll-eminesciană; Eu?îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp şi spaţiu.Vom pierde şi ce avem.

Mă întrebaţi, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulţimea de credicioşi, călăuziţi de sentimente religioase, criteriu care şterge graniţile pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înţelepciunea lui Iisus.O parte din aceşti intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucreză şi pun cu trudă „cărămidă” peste „cărămidă” , construind edificiul culturii noastre, şi…din când, în când se mai „înţeapă”unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural-ştiinţifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulţumire îl face pe creator să descopere floarea rugini,cum spuneam într-o poezie în tinereţe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia ţâşneşte OPERA  sau IDEEA GENIALĂ.

Intelectualii din ţara noastră, cretorii de frumos şi de cultură ,e necesar să înţeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradiţiilor ,a culturii noastre.De-alungul anilor culturile renunţă la ceea ce nu mai funcţionează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură.Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte,internetul din America.Ceea ce vor adepţii conservatorismului, pe care-i numim naţionalişti,pare să fie cu totul alceva. Ei doreasc să păstreze culturile în stare pură,asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradiţiile şi culturile ţărilor vecine. Se influenţează una pe alta, cum s-a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meşterul Manole,cu influenţă din sudul Dunării), cu cântecele bănăţene care au melosul sârbesc,etc.Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi şi ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în vieţile lor.Aşa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, s-au în Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărţi, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău,Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab.

Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au îmbogăţit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizaţii ale zonei noastre. Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plăteşte cuvântul frumos cizelat şi câtă durere întunecată ascunde suprafaţa lui strălucitoare.

Tinerilor le-aş recomanda să se ghideze după apoftema lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun-prin partea sa cea rea. La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care doreşte să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum . Este un proverb românesc: Ursul merge, câini latră. Să se teame de insultele învăluite în elogii.Mai trebuie să cunoască faptul că ştiinţa ne-o dă contactul cu lucrurile, înţelepciunea ne-o dă detaşarea faţă de acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu regimul comunist ateu şi criminal este…

Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist şi au susţinut propaganda comunistă-criminală să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de”nimeni în drum” cum spunea ţăranul celor care-şi pierdeau vremea în birt. (sfârșit)

VEȘTI BUNE... Într-o lume cu ,,susu-n jos!"...

Dragi prieteni, am început o nouă lună (noiembrie, 2020) - DĂM STARTUL UNUI NOU PROIECT LITERAR, din colecția ,,AZI PENTRU MÂINE". Este vorba despre un proiect literar ce se vrea finalizat până în pragul Sărbătorilor de iarnă... Să ne fie cadoul de Moș Crăciun... în condiții de pandemie! Ups! Am zis... am zis! Și-acum, detalii...1). Numele proiectului (titlul):

ANTOLOGIE. RECENZII DE CĂRȚI - PERSONALITĂȚI ALE LITERATURII CONTEMPORANE. SINCERUS VERBA

1). A lua în serios LIMBA ROMÂNĂ

2). Condiții - autori participanți la proiect: doar cei la care le-am făcut RECENZII DE CARTE;

3). Autorii participanți - vor fi incluși în ordine alfabetică, pentru a înlătura orice motiv de invidie sau alte asemenea;

4). Demarăm proiectul (pilot!) cu un număr de 25 de autori recenzați - ordinea va fi ,,primul confirmat - primul participant în primul volum", (wow!). Deci, primele 25 de confirmări, în primul volum.

5). Nu facem estimare în ceea ce privește prețul / volum, dar aș dori (totuși), cu aproximație, să știu fiecare de câte volume ar fi interesant. Eu zic minim 3, că tot e modă!

6). Volumul va fi trimis prin curier, fiecare participant având posibilitatea de a opta pentru o variantă în acest sens, suportând cheltuielile;

6). Condițiile în care vrem să apară vor fi de excepție, lucru pentru care garantez personal;

RUGĂMINTE: aștept confirmare vol. 1 până în data de 15 noiembrie.

Termen:

- vol. 1 - 15 noiembrie 2020.

- vol. 2 - 20 noiembrie 2020.

ATENȚIE: vrem să fie cadoul de Moș Crăciun, așa că nu ne putem permite niciun fel de amânare, tergiversare... fapt ce ar avea consecințe nedorite (nemeritate).

Dacă veți fi interesați de întreaga colecție (estimez 3 volume), chiar dacă nu sunteți inclus în celelalte volume, am vrea să știm din timp.

CU PREȚUIRE SI RESPECT PROFUND... coord. proiect: VASILE BELE, cel care VĂ MULȚUMEȘTE, cu anticipație! DOAMNE AJUTĂ!

P.S. Volumul de antologie va beneficia și de o surpriză din partea coordonatorilor de proiect - prof. GELU DRAGOȘ, poet popular NELU DANCI și subsemnatul... deocamdată atât!

”Sfârșitul Europei” preconizat încă din 1958. Așteptându-i pe barbari!

 Europa retrăiește ”tendințe și crize”, din care renaște de fiecare dată, tonifiată și totuși schimbată, fără să mai fie totuși la fel. Oswald Spengler prezicea încă din 1930 ”declinul occidentului”, dar nu a Europei. Albert Camus încă din 1958 prevedea sfârșitul Europei. Experiența sa de scriitor francez născut și educat în Algeria l-a făcut să înțeleagă mai bine spiritul deconstructuvist, care a cuprins Europa în anii celui de-al doilea război mondial, dar și gulagul stalinist. Inițial, membru al partidului comunist algerian, din convingere naivă într-o posibilă lume mai bună, Albert Camus a fost exclus pentru că nu se cadra pe linia tiranică a Kremlinului și nu dorea ca Algeria să fie transformată într-o țară socialistă în urma unui război de independență împotriva metropolei franceze. Autorul romanelor ”Străinul”, ”Ciuma”, Căderea și ”Primul om” a realizat criza Europei în fața barbariei epocii: nazismul, stalinismul și…imigrația. E un paradox al marelui scriitor francez. Încă din 1958, proapătul laureat al Premului Nobel pentru Literatură, Albert Camus era convins că imigrația va duce la prăbușirea Europei iudeo-creștine și greco-romane. El vedea pierderea Algeriei de către Franța în urma unui război terorist feroce și extrem de sângeros din partea ambelor tabere, care se hrăneau reciproc prin crime, ca o retragere a civilizației occidentale din Africa de nord. El nu s-a lăsat păcălit de ”socialismul” mișcării arabe de independență FLN din Algeria, care folosea terorismul sângeros împotriva civililor francezi, femei, copii și bătrâni, ca o metodă de luptă împotriva metropolei pentru instaurarea unui stat independent comunist Algeria, cu susținerea Moscovei.

 

În realitate, mișcarea ”socialistă” algeriană finanțată generos de URSS era doar o parte din vârful aisbergului acțiunii pan-arabe islamiste cu sediul în Egipt. Pentru aceste păreri expuse în articolele vremii, Albert Camus a fost atacat atât de partidul comunist francez și intelecutalii plătiți de sovietici, ca Jean Paul Sartre, dar și condamnat la moarte de mișcările de gherilă islamiste pan-arabe. Retragerea francezilor din Algeria e interpretată ca o fugă de răspundere a Europei din Africa, la renunțarea unei lumi democratice a păcii și dialogului. Albert Camus, care cunoștea foarte bine din interior aparatul de propagandă comunist ca fost membru al partidului plătit de Moscova a perceput pentru prima dată alianța dintre islamiști și comunismul ateu în lupta împotriva Occidentului și Europei democrate în general. În 1958, în plină criză a creației personale, Albert Camus se reîntoarce la regia de teatru punând în scenă la un teatru parizian finanțat de ministrul culturii Andre Malraux, o piesă după romanul ”Demonii” de Dostoievski, care deconspiră dezumanizarea unei societăți fără Dumnezeu și care refuză transcendentul, unde crima și teroarea este permisă pentru că nu are cezură, măcar ipotetic. Cine metafizic să o mai condamne? Svidrigailov este personajul central, care, dacă este ateu și refuză divinitatea, atunci îi este permis orice: mai ales crima ca mod de existență în societate. Era un atac la stalinismul și islamismul care și-au dat mâna în Algeria pentru distrugerea Europei. ”Așteptându-i pe barbari” nu este numai un roman contemporan de succes al scriitorului sud-african JM Coetzee și recent ecranizat în care joacă Johnny Depp, ci și o profeție a lui Albert Camus din 1958, care într-o scrisoare către poetul Rene Char prevede sfârșitul Europei printr-o invazie demografică. Totul este legat de căderea Algeriei în ecuația unui imperiu islamic pe care politicienii epocii nu o percepeau fiind infectați de socialismul marxist. ”Pe termen lung, toate continentele (galben, negru și gri) se vor revărsa peste vechea Europă. Sunt sute și sute de milioane. Le e foame și nu le e frică de moarte. Noi nu mai știm nici să murim nici să ucidem. Ar trebui să predică, dar Europa nu mai crede în nimic. Nu ne mai rămâne decât să așteptăm anul o mie sau un miracol”. La peste un an de la aceste rânduri scrise, Albert Camus moare într-un accident de mașină spre Paris, pe 4 ianuarie 1960. Acest ”testament” al lui Albert Camus este cutremurător, ”o Europă care nu mai crede în nimic” este condamnată la moarte, mai întâi spirituală și apoi fizică. După 1960, peste 1.200.000 francezi nativi (pieds noirs) din Algeria fug în Franța. Politicienii care nu mai cred în nimic, nu mai jură pe nimic și refuză transcendența sunt mesagerii unei morți anunțate: Europa.

 

Ionuț Țene

Alexandru Racu: „Trăiam de mult în logica lui scapă cine poate. Acum facem și noi ce am învățat.”

 În ultima vreme am tot auzit povești horror din spitalele românești. Nu, nu sunt cu șpăgi, nozocomiale sau covid. Sunt cu subfinanțare și privatizare. Nu se întâmplă în spitalele din provincie. Se întâmplă în spitalele din București. Și nu li s-a întâmplat unor amărășteni, ci unor oameni din clasa de mijloc.

Primul caz: Operație de urgență făcută anul ăsta, în wekendul lung de Rusalii. Anestezistul era plecat în vacanță. Pur și simplu. Rezultatul: operație pe viu. Pe viu! Eu înțeleg că oamenii ăștia trebuie să plece și ei în vacanță. Totuși, nu pot să nu mă gândesc la faptul că la corporația unde lucram până în vară, angajații se lingeau deseori pe bot de sărbătorile legale – e drept, primeau la schimb alte zile libere, dar d-alea, home alone, nu cu prietenii și familia în vacanță – ca să stea să vorbească la telefon cu oameni care treceau prin experiențe infinit mai puțin traumatice decât o operație pe viu. Aia se poate, legea permite, sindicate nici nu există, în timp ce statul român nu are îndeajuns de mulți anesteziști nici măcar în spitalele din capitală.Al doilea caz: operație foarte rară care trebuie făcută cât mai curând, altfel pacienta va paraliza. La Parhon, era un singur doctor care făcea acest tip de operație. Era. Căci între timp s-a mutat la Medlife. Rezultatul? În cazul de față nu e operație pe viu, ci doar pe 5000 de euro, la privat, unde s-a mutat chirurgul. Ai, rămâi apt de muncă pentru ca astfel să poți să tot plătești. Nu ai, rămâi paralizat.

În acest context, ne mai mirăm că oamenii nu iau în serios grija nețărmuită a autorităților care vor să-i protejeze cu orice preț, chiar și cu prețul falimentului personal, de un virus de care sau cu care a murit până acum 0,025% din populația României, știut fiind – în ciuda tuturor campaniilor guvernamentale idioate care încep cu te protejezi “pe tine” și se încheie cel mult și cu “pe cei dragi” – că e un virus în fața căruia nu toți sunt egali – nici din punctul de vedere al șanselor de a muri, nici din punctul de vedere al accesului la tratament, odată ce te-ai îmbolnăvit – la fel cum nu suntem egali nici în fața sălii de operație, chiar dacă asistăm la o egalizare sinistră în jos ce cuprinde tot mai multă lume în ciuda pateticelor discursuri clasiste și meritocratice.Altfel spus, trăiam de mult în logica lui scapă cine poate. Acum facem și noi ce am învățat. Că dacă guvernul te-a lăsat să mori sau să te chinui chiar și în vremurile bune – cel puțin prin comparație cu cele de acum – doar n-o fi să crezi că o să te scape de un virus de care n-au reușit să scape nici țări în care dreptul la sănătate chiar înseamnă ceva, iar asta doar în virtutea faptului că ești și tu solidar cu masca pe față.

Autor: Alexandru Racu

,,SUI GENERIS!" - GRIGORAȘ CIOCAN!

(autor Vasile BELE)

 

,,Doi bătrâni într-o căsuță,

Dintr-un sat îndepărtat,

Stăteau singuri pe-o băncuță

Și vorbeau de-a lor băiat.

 

Că-i plecat de mult de-acasă,

La fel, și fata-i plecată,

Nu mai stau cu toți la masă,

Cum erau, ei, altădată.

 

《-Am să le scriu o scrisoare,

Tu, bolnavă! Îți e rău

Și vedem atuncea, care,

Va veni la patul tău?》.

 

Bătrânul s-a pus la masă

Și le-a scris la fiecare:

《-Veniți, dragi copii, acasă,

C-avem mare supărare.

 

Mama voastră-i bolnăvioară,

Nu mai poate nici umbla,

Stă în pat de-alaltăseară,

Treb(ui)e dusă, undeva!》.

 

Fiecare s-a scuzat,

Că nu pot, ba au și treabă,

Vor veni de altădat',

《Tati, du-o, tu, degrabă!》.

 

Dup-un timp, el a scris iară:

《-Veniți, barem acu' acasă,

Tăiem porcul, și spre seară,

Să fim cu toții la masă.

 

Mama voastră este bine,

Așteaptă cu nerăbdare,

Dacă îți veni de mâine,

Bucuri-ar fi mai mare!》.

 

Și-au venit! N-au stat pe gând,

La băut și la mâncat:

《-Voi, acum, nu aveți rând,

Porcul nostru a plecat.

 

L-am vândut, să fac un ban,

Voi, nu ați putut veni!

Mama voastră de un an,

Se tot gândește la copiii! 》",

pag. 69-70, (DOI BĂTRÂNI... din vol. CĂLĂTOR ÎN ȚARA SFÂNTĂ)

*********

La vremea ce-o trăim! La asta mă gândesc, dacă tot ești curios! De parcă nu aș avea la ce să mă opresc în/cu gândurile mele. Și cu toate astea, mă gândesc și la lumea ce-o trăim (inevitabil, doar fac parte din ea, ca trăitor!), dar am treburi mult mai frumoase (ba, pot zice... mult mai serioase!), la care să mă opresc. Așa stând lucrurile, azi, de exemplu, (să nu fac cu ,,nervii"!), m-am oprit asupra celui mai proaspăt volum de versuri, ce l-am primit în dar (cu ceva vreme în urmă), de la Domnia sa, autorul, cu dedicație și iscălitură.

Este vorba despre volumul CĂLĂTOR ÎN ȚARA SFÂNTĂ, apărut (în plin context epidemiologic!) la Editura Armonii culturale, Adjud, ISBN 978-606-746-665-2, pag. 90, ce aparține poetului, vrednicului de laudă, GRIGORAȘ CIOCAN, din mândra Țară a Lăpușului. Volumul, în sine, beneficiază de un CUVÂNT AL AUTORULUI, pag. 5-6, dar și de o prefață de carte, numită metaforic UN IUBITOR DE DUMNEZEU, FAMILIE ȘI ȚARĂ, dăruită de către pr. dr. FLORIN STAN - Protopop Ortodox al Lăpușului, pag. 7-11, din care spicuiesc următoarele: ,,Pentru majoritatea semenilor noștri de astăzi, care pleacă la muncă în străinătate, călătoria în țarile occidentale este o ocazie de a câștiga prin muncă, bunuri materiale. De un itinerariu diferit a avut parte și bunul nostru credincios GRIGORAȘ CIOCAN. În urmă cu mai bine de 20 de ani a călătorit în Orient pentru a munci, pentru a prospera material. Astfel, a ajuns în Israel, în Țara Sfântă. În scurt timp, însă, munca și călătoria s-au transformat pentru domnul Grigoraș într-un pelerinaj, într-o călătorie verticală spre cer", pag. 7.

Un volum de o sensibilitate aparte ce cuprinde emoțiile, trăirile poetului, în timp ce era plecat la muncă. Eu, personal, m-am mai bucurat de astfel de daruri literare, și când mi-a permis vremea și vremurile, am notat câte ceva despre aceste apariții editoriale. Merită! Poetul Grigoraș CIOCAN - este un OM simplu, de o modestie și sinceritate bisericească. Simplitatea și modestia se confirmă în toate poeziile scrise.

Celelalte volume - DIN DOR DE AMINTIRI (volum colectiv) și DOR DE ZAREA ALBASTRĂ (volum de autor, întâiul!), apărute la Editura Armonii culturale, Adjud, confirmă același lucru - eleganța și spiritualitatea omului-țăranului, plin de autenticitate și cu har. Permiteți-mi, să fiu sincer, și să vă mărturisesc faptul că de la început nu mă așteptăm la o poezie sofisticată sau complexă. Nu! I-am simțit din prima clipă sentimentele pe care le-ar putea transmite prin poeziile sale (fără să fi citit vreuna!)... și așa a fost.

Dar poetul Grigoraș CIOCAN este în toată simplitatea lui, un om-autor-poet complex, care-și expune mai mult decât superb aceste sentimente, le dă rimă, le dă o muzicalitate aparte, (dar aici mai trebuie muncit un pic, de dragul unui produs finit, poezie prin excelență!), le dă rost și sens. Poeziile din acest volum își au propria poveste spirituală, așa cum fiecare poveste poate să fie o frumoasă poezie, sau fiecare poezie poate fi o minunată și incitantă poveste, depinde doar de autor.

Deocamdată, pentru că Grigoraș CIOCAN, nu are decât poezii - povestim despre POETUL GRIGORAȘ CIOCAN, unul din rândul celor de seamă ce îl are minunata Țara Lăpușului. Dar, fiind un poet bun, până la a deveni prozator, scriitor, nu e decât un pas - simplu. Ii recomand, ca aceste poezii să încerce să le pună într-o proză scurtă, adică să le ,,facă povești", să le facă povestioare. Ar fi un lucru minunat - har, este! Talent și talant, este! Așa că, în curând, dacă-mi ascultă sfatul, vom vorbi despre prozatorul sau scriitorul Grigoraș CIOCAN, nu doar de poetul în sine. Ar merita și acest exercițiu! De ce nu?

Citindu-i poeziile, parcă am în fața mea imaginea superbă a unei binecuvântate biserici (oricare, ar fi ea!), și în fața sfintelor icoane, cu împreunarea celor două mâini, văd un credincios, un creștin, rugându-se lui Dumnezeu și mulțumindu-I pentru toate cele dăruite - o familie frumoase, două ființe-daruri ale lui Dumnezeu (copiii, un băiat FLORIN, 《pentru a duce numele, sângele și dița genetică mai departe》, și o fată ANAMARIA), rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu, în cele mai sincere, curate și simple cuvinte pentru sănătatea, bucuria, fericirea tuturor celor din jur, uneori pomeniți după numele fiecăruia, alteori doar cu gândul - dar, destul pentru a fi înțelese, auzite și împlinite, căci Bunul și Dreptul Dumnezeu le știe pe toate. GRIGORAȘ CIOCAN - este un om religios, credincios, bisericos aducând slavă lui Dumnezeu, Tatăl, și Maicii Născătoare.

Părintele Protopop surprinde extraordinar de punctual, în prefața dumisale motivele tematice desprinse din volum. ,,... putem spune că prezentul volum de poezii are și o a doua parte. Parte în care tematica religioasă și de călătorie se împletește sau chiar se schimbă cu cea a familiei. Plecarea în străinătate produce bucurie autorului prin faptul că are șansa să descopere locuri fermecătoare și cu puternice semnificații pentru viața duhovnicească a domnului Grigoraș, dar în egală măsură, călătoria este și un moment al despărțirii de cei dragi, de părinți, de soție, de copii", pag. 8-9, și atunci intervine DORUL, ba și durerea - ca temă în universalitatea literară.

Alăturat acestor două mari elemente/motive tematice, aș aminti, sau nota, adăugând acestui volum, drept gen literar, forma unui jurnal - călătorind în Țara Sfântă - Ierusalim, Bethleem, Marea Moartă, râul Iordan, Grădina Ghetsimani, Golgota, Sfântul Mormânt, muntele Măslinilor,... fiecare din acestea prezente, în întâiul poem, ȚARA SFÂNTĂ, pag. 13- 15. Apoi, ce se mai poate desprinde din poezii? Fiecare poezie poate fi o rugă, o umilă rugăciune: a se vedea RUGĂCIUNE CĂTRE TINE, DOAMNE, (pag. 16-17), MAICĂ SFÂNTĂ, (pag. 18), MĂ ROG LUI DUMNEZEU, (pag. 19), sau RUGĂCIUNE LÂNGĂ IORDAN, (pag. 25). Cu toată bucuria, cu toată împlinirea produsă de întâlnirea cu aceste locuri sfinte, cu toată trăirea spirituală, tot din volum aflăm, ce înseamnă un Crăciun, (ÎN SEARA DE CRĂCIUN, pag. 35), o seară de Crăciun, departe e casă, fără familie, departe de familie:

,,În această seară sfântă,

La fiecare copilaș,

Li se dă după colindă,

Mere, nuci și colăcași.

 

Bucuroși le bagă-n straiță

Și-apoi, iar prin sat, în jos,

Până către dimineață,

Colindul lor sună frumos".

Poeziile, mai noi, mai vechi (anii 1994, 1995, 1997, 1998, 1999, 2008 - din Calahorra, Spania, sau 2020 - acasă, la Tg. Lăpuș, ÎN NOAPTEA ÎNVIERII), cuprind mesaje esențiale, frământări interioare, întrebări pertinente, sau dorințe de îndeplinit - ,,DACĂ A FI SĂ MOR ODATĂ", pag. 63, sau minunatele pilde biblice, în versuri, toate dac parte din inventarul de suflet, și de aur, al poetului - PILDA CREDINCIOSULUI, pag. 66-68.

Născut și crescut în binecuvântata zonă a Lăpușului, o perpetuă și neștirbită frumusețe spirituală, o zonă sensibilă și deschisă spre modernitate în plină tranziție folclorică, dar și buni păstrători si obiceiurilor și datinilor strămoșești, o zonă despre care s-a scris mult (sau foarte mult!), multe (sau foarte multe!) lucruri minunate, luând în calcul lada de zestre a acestui dumnezeiesc ținut - spun, următorul lucru - încă bogăția literară nu s-a terminat, dar prin originalitatea și înalta spiritualitate oferită prin acest dar literar, poetul, omul de cultură, credinciosul, promotorul tradițiilor și al spiritualității lăpușene GRIGORAȘ CIOCAN stă la loc de frunte...

Și autorul! Și volumul, inedit! Inedit prin conținut! Inedit prin mesajul care este transmis! Inedit prin trăirea emoțională de înaltă frecvență! Iubind întregul ținut în care își are rădăcina, poetul nu se poate desprinde (garantat, nu se va desprinde niciodată!), lăsând mărturia viețuirii sale, cele scrise, care se adaugă zestrei spirituale a acestei cetăți de suflet. Poetul Nichita Stănescu, întrebat fiind, ce înseamnă poezia din punctul său de vedere, spune că ,,poezia este stare de spirit, o prietenie durabilă", lucru dovedit, (a câta oară, oare?), inclusiv de poetul Grigoraș CIOCAN.

Despre autor și poezie, (autori și poezii) pot curge vorbe, acestea, sunt convins că nu se vor finaliza degrabă. Câți cititori, atâtea păreri, sau vorba latinului ,,QUOT SCRIPSI, TOT SENTENTIAE", (atâtea păreri, câte capete!).

FELICIT autorul! FELICIT apariția editorială! Așteptăm alte vești din Țara Lăpusului! Aici și acum (lat. HIC ET NUNC!) este vremea lui GRIGORAȘ CIOCAN, dar și vremea volumului CĂLĂTOR ÎN ȚARA SFÂNTĂ.

 

Chiuzbaia, 29 octombrie 2020 (V.B.)

  

Armele – între fascinaţie şi responsabilitate

 
Pentru că începând cu luna septembrie s-a dat startul perioadei de vânătoare la mai multe specii din România, poliţiştii de prevenire împreună cu cei de la Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Maramureş consideră oportun să reamintească deţinătorilor de arme, şi nu doar a celor de vânătoare, câteva dintre măsurile pe care trebuie să le respecte pentru a evita producerea unor accidente nefericite, a autoaccidentărilor şi pentru a nu fi pasibili de pedeapsă, din cauza nerespectării regimului armelor şi muniţiilor.

Astfel în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 31 din Legea nr.295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor și art. 15 din HG 11/2018 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004, referitor la regimul dreptului de port și folosire a armelor letale, precum şi a celor neletale supuse autorizării,  poliţiştii fac următoarele precizări:

 Titularul dreptului de a purta şi folosi arme letale are obligaţia de a păstra arma şi muniţia înscrisă în permisul de armă în condiţii de securitate, astfel încât să nu permită accesul la acestea al persoanelor neautorizate.

• Păstrarea armelor şi muniţiilor supuse autorizării la domiciliul sau reşedinţa deţinătorului înscrise în permisul de armă se face în locuri special destinate, respectiv în dulapuri sau casete metalice special amenajate, fixate în perete sau în pardoseală, încuiate şi asigurate, exceptând armele de apărare şi pază, care se pot regăsi asupra titularului.
• Dulapurile sau, după caz, casetele trebuie să fie prevăzute cu compartimente diferite care să fie asigurate fiecare cu câte un sistem de închidere, pentru păstrarea muniţiei separat de arme.
• Armele letale, cu excepţia celor cu destinaţia apărare şi pază, se păstrează neîncărcate cu muniţie.
• Armele supuse autorizării pot fi purtate numai de către titularul permisului, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
• să fie asigurate şi să nu fie armate;
• să nu prezinte defecţiuni, cu excepţia situaţiei în care sunt transportate la armurier;
• să stea în permanenţă introduse în toc şi ascunse vederii, cu excepţia situaţiilor în care persoana este autorizată, potrivit legii, să o utilizeze;
• să se afle în permanenţă numai asupra sa şi să nu fie înmânată, sub nici o formă, altor persoane, cu excepţia armurierilor, intermediarilor, organelor de poliţie competente, precum şi personalului abilitat prin lege să păstreze şi să asigure securitatea temporară a armelor, la intrarea în instituţiile publice, în mijloacele de transport naval sau aerian, precum şi în alte locuri unde portul armei este interzis prin lege;
• deţinătorul să nu se afle sub influenţa băuturilor alcoolice, produselor sau substanţelor stupefiante, a medicamentelor cu efecte similare acestora ori în stare avansată de oboseală sau să nu sufere de afecţiuni temporare, de natură să genereze o stare de pericol, în condiţiile în care poartă arma asupra sa.
• Titularii dreptului de a purta şi folosi armele de apărare şi pază pot face uz de armă numai în poligoanele autorizate în condiţiile prezentei legi sau în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate.
• Folosirea armelor de apărare şi pază în poligoanele autorizate se poate face numai în condiţiile stabilite prin regulamentele de ordine interioară ale acestora.
• Deţinătorii armelor letale sau neletale sunt obligaţi să anunţe de îndată, dar nu mai târziu de 24 de ore, cel mai apropiat organ de poliţie despre dispariţia, pierderea sau furtul acestor arme.

 Din cele mai vechi timpuri oamenii au manifestat un interes deosebit pentru arme. Acestea le-a conferit siguranţă în acele vremuri şi era vital să ştie să-şi confecţioneze o armă bună, precum şi să deţină arta mânuirii acesteia.

În zilele noastre armele sunt deţinute mai puţin pentru protejarea vieţii şi mai mult din alte considerente: din pasiune, din dorinţa de a colecţiona, de a practica vânătoarea, etc.

Indiferent de motivul pentru care deţinem arme, trebuie să manifestăm responsabilitate, pentru că armele au legătură directă cu viaţa. Iar cum dreptul la viaţă este primul drept fundamental al oricărui om, suprimarea acesteia atrage pedepse cu ani grei de închisoare.

Astfel este important ca orice deţinător de arme să cunoască toate prevederile legale cu privire la regimul armelor şi muniţiilor.

Sursa: MaraMedia

Bunul meu prieten Aurel Pop a plecat într-o lume mai bună...

     Motto:

Iubite prieten, ai decis

- silit de nemiloasa boală –

să părăsești această lume

cu-alesu-ți spirit cât o școală.

 

De-aceea zic că-ntr-o revistă

a omeniei necurmată,

vei fi ce-ai fost întreaga viață:

Un om cu inima curată!

 

            Pe poetul și omul de cultură Aurel Pop l-am cunoscut cu ani și ani în urmă, prin intermediul lui Ion Burnar, un alt mult prea devreme dispărut de pe aceste meleaguri și din spiritualitatea românească. Tot atunci am aflat că Aurel este maramureșean get-beget prin naștere și sătmărean de elită prin „adopție”, adică ceea ce numele îmi sugerase din capul locului.

            Iar relația dintre noi, grație formidabilului sincronism al firilor noastre (ne respectam cu afecțiune și ne stimulam în discuții, totdeauna rodnice și civilizate, până la aprige dispute pe diverse teme culturale și extraculturale), nu a fost una rece sau politicos-bățoasă, ci s-a concretizat în lungi convorbiri telefonice (l-am sunat inclusiv în săptămâna decesului său, despre care am fost înștiințat de...internet), dar mai ales prin includerea mea printre colaboratorii revistelor înființate și conduse de acest minunat om – la început Citadela, apoi Mărturii culturale.

            Sigur că da, știam de la neprețuitul meu prieten că are o afecțiune pulmonară (în ultimul timp, la telefon se poticnea din pricina unei tuse îndărătnice și seci), însă tot el – cu admirabilă încredere în Creator, în forțele proprii (strunite de un psihic puternic) și în priceperea medicilor – îmi spunea că se simte mult mai bine după externare, cu toate că, din cauza pandemiei, fusese purtat pe drumuri mai multe zile și că n-ar mai risca să solicite o nouă spitalizare, chiar în varianta înrăutățirii stării sale de sănătate, asta deoarece simțise pe propria piele, bașca cele văzute și auzite în desele peregrinări prin stabilimentele sistemului de (ne)sănătate publică, cât de rău este privită de către politruci și – pe baza ordinelor/dispozițiilor date de ăștia – de personalul sanitar, tagma tot mai numeroasă a cetățenilor care nu au șansa (sic!) globalisto-demonocratică de-a fi infectați cu Covid-19.

            Pe urmă, printr-o firească legătură logică, mi-a spus următoarele: „Să nu-ți închipui că numai învățământul sau sănătatea sunt politizate și că noi, oamenii de cultură, am scăpat de acest blestem după Decembriadă. Să-ți dau un exemplu elocvent în acest sens. La invitația unor instituții de resort, care – se subînțelege – au suportat toate cheltuielile cu deplasarea, șederea și conferențierea despre cultura română populară și cea școlită, am efectuat mai multe vizite în diverse țări europene și aproape pretutindeni în Statele Unite. Ei bine, cine crezi că, de regulă, mă întâmpina și mă supraveghea/spiona din partea ambasadelor sau consulatelor noastre? Ofițerii de securitate, ce acuma sunt porecliți sereiști. Îmi aduc aminte că, luat cândva în primire de o femeie, am îndrăznit s-o întreb ce grad are. S-a uitat lung la mine, însă n-a binevoit nici să răspundă la întrebare și nici să spună că n-ar face parte din această tenebroasă instituție”...

            Iar eu, prietene Aurel, îmi reamintesc cu lux de amănunte ultima noastră întâlnire de-acu vreo 7-8 ani. M-am dus la Satu Mare ca să întâmpin o cunoștință ce venise din Australia (pentru rude și pentru mine), te-am sunat, ai venit de îndată cu reconfortanta ta căldură sufletească, am pălăvrăgit mai multe ore și, la urmă, considerându-te gazdă, nu ne-ai îngăduit să contribuim și noi cu ceva la plata consumației.

            Dumnezeu să te odihnească și să te răsplătească după marea Lui milă și după multa ta bunătate!

 

            Sighetu Marmației,                                                        George  PETROVAI

                31 oct. 2020

Fotografia zilei - Actriţa Cristinela Olăreanu

 

Ionel Bogdan: "Avem o conducere completă la nivelul Consiliului Județean Maramureș, care exprimă voința maramureșenilor!

 

În ședința extraordinară a Consiliului Județean Maramureș, în cadrul căreia s-a constituit aparatul de conducere al instituției, au fost aleși vicepreședinții Consiliului pentru următorii patru ani.

Doru Alexandru Lazăr, din partea Partidului Național Liberal, și Radu Daniel Trufan, din partea Alianței USR Plus, sunt noii vicepreședinți ai Consiliului Județean Maramureș care vor lupta pentru implementarea fiecărui proiect de dezvoltare din Planul lui Bogdan pentru Maramureș și pentru bunăstarea maramureșenilor.

Ionel Bogdan, președinte Consiliul Județean Maramureș a declarat: ”Începând de astăzi avem o conducere completă la nivelul Consiliului Județean Maramureș, care exprimă voința maramureșenilor.

Alegerea lui Doru Lazăr și a lui Radu Trufan în funcțiile de vicepreședinți ai Consiliului Județean Maramureș reflectă votul din 27 septembrie pentru proiectele din Planul lui Bogdan. (…)

Consiliul Județean Maramureș va fi un partener al tuturor primăriilor din județ, indiferent de culoarea politică a primarilor, deoarece toți maramureșenii au nevoie de drumuri mai bune, de alimentare cu apă, de canalizare sau de racordare la rețeaua de gaze naturale.

Dezvoltăm Maramureșul și construim împreună o viață mai bună pentru oameni.”

Doru Alexandru Lazăr, vicepreședinte Consiliul Județean Maramureș a afirmat că: ”Este foarte important ca încrederea care ne-a fost acordată de către maramureșeni să fie recompensată de noi prin efort maxim, cu seriozitate și sunt ferm convins că, împreună cu toți colegii din Consiliul Județean, vom face ca Maramureșul să fie unul dintre județele de top din România în următorii ani.”

Radu Daniel Trufan, vicepreședinte Consiliul Județean Maramureș: ”Voi milita constant pentru decență și transparență. Consider că lipsa transparenței înseamnă reducerea gradului de încredere a cetățeanului față de instituțiile statului. (…) Noi, Alianța USR PLUS, ne-am angajat astăzi, semnând un pact cu Partidul Național Liberal, că vom susține toate proiectele de investiții și că vom milita constant pentru îmbunătățirea calității vieții cetățenilor. Considerăm că o bună colaborare cu autoritățile locale, centrale sau cu mediul de afaceri este necesară pentru că toate resursele, publice sau private, trebuie puse în slujba dezvoltării acestui județ.”

                                                                                                     CJMM

Cad frunzele, și tot cad

 
de Vera TEREBEȘI

 

Cad frunzele, și tot cad… se desprind de copacul vieții lor… pleacă … zboară… în neant, în necunoscut, în eternitate… Tu, frunză de anotimp sumbru… obosită și istovită de al tău anotimp… ai îmbrățișat pământul fără să-ți fie frică… fără să opui rezistență… pentru că tu știi că vei deveni o nouă culoare… te vei transforma într-o lacrimă care udă o fărâmă de pământ și acolo va răsări o floare… te vei ridica din adâncurile neștiinței tale temporare în văzduhuri primitoare, străbătute de raze de speranță și vei zbura cu aripi mai colorate și strălucitoare ca niciodată… un zbor lin deasupra tuturor timpurilor… în parfumul suflurilor iertătoare… de împăcare al simțirilor… de dorul anotimpurilor… cu sentimentul inconfundabil al iubirii supreme… Cad frunzele, și tot cad… (în amintirea celor plecați dintre noi).