Ieri am intrat în ședinţă la ora 9.00 şi am ieşit pe
la ora 17.30. Doar 25 de apeluri, vreo 10 contestaţii, nişte mizilicuri de
verificări măsuri. O grămadă de inculpaţi dornici să dea declaraţii, martori
vorbăreţi…
Avocaţi dedicaţi, procurori la fel, oameni care nu
îşi bat joc de profesie, pe care îi ascult cu plăcere şi atenţie, colegi cărora
sper că reușesc să le dovedesc respectul meu. Am ajuns acasă într-un târziu şi
m-am târât până la pat. Şi Pa.
Nu, nu scriu asta pentru că aştept milă sau elogii.
Nu mă obligă nimeni să continui. Decizia de pensionare e în sertar, oricând pot
să plec. Şi totuşi, de ce rămân?
Într-o societate care eviscerează judecători de
dimineaţă până seara, suntem mulţi care alegem să rămânem. Ştiu teoria idioată,
luăm şpagă mai mare decât pensia şi rentează.
Trecând peste aberaţiile minţilor care au doi
neuroni obosiţi şi o sinapsă ruginită, îmi place să cred că undeva, în
universul meu mărunt şi lipsit de importanţă, există un inculpat sau o victimă
de care eu răspund.
Ale căror vieţi pot fi, la un moment dat,
responsabilitatea mea. Că înainte de a exista eu pe pământ, Șeful a decis că
oamenii ăia vor depinde, la un moment dat, de judecata mea. Şi, în micimea mea,
cred cu tărie că voi fi trasă la Răspunderea Finală pentru eventuala mea
evadare.
Cred cu adevărat că talanţii primiţi, dar
nefolosiţi, se vor întoarce, la Marea Judecată, împotriva noastră, unde nu vom
avea avocați, ci doar faptele bune vor fi depoziții în favoarea noastră.
Cred că profesia asta devine tot mai frumoasă pe
măsură ce îmbătrâneşti, că înţelepciunea care ne tot dă târcoale trebuie
valorificată şi că dreptatea, chiar dacă umblă cu capul spart, poate şi trebuie
să fie pansată.
Cred că oamenii nu ne mai aud și nu e doar vina lor.
Muncim mult? Da, dar știu sigur că nu suntem
singurii. Suntem ameninţaţi mereu? Da, dar nu doar noi. Se revarsă peste noi
şuvoaie de ură? Da, dar nu e doar vina celor care nu cunosc alt limbaj. Avem
rate şi probleme şi bolnavi prin casă şi uneori nu mai putem şi nu ştim dacă
mai există luminiţa de la capătul tunelului?
Da.
Uităm, însă, prea des, în ultima vreme, că ne-am
ales profesia asta din convingere şi din dorinţa de a face bine. Uităm că, vrem
nu vrem, suntem datori să întoarcem un strop din norocul pe care l-am avut
atunci când am avut şansa să alegem un drum şi cărările ni s-au deschis.
Și mai cred, cu toată puterea, că nu avem dreptul să
uităm de cei mai trişti ca noi. Mulţi şi tăcuţi, abandonați într-o lume în
derivă, rătăciţi care caută dreptatea sau doar un cuvânt bun. Care sunt infinit
mai mulţi decât şleahta de politicieni cărora le datorăm toată mizeria în care
azi se scaldă naţia din care facem parte.
Eu pot pleca mâine. Azi, însă, aleg să deliberez. Să
iau la citit, a doua oară într-o săptămână, dosarele; apoi, la motivat, a treia
oară. Până când întrebările de acolo vor primi un răspuns. Durerea omului
dintre filele dosarului, un strop de alinare. Și cel care merită, pedeapsa
legală.
Suntem obosiţi şi sictiriţi şi tracasaţi. Dar avem
datoria morală, faţă de noi în primul rând, să nu aruncăm la gunoi toate darurile
primite, şansele oferite de un Dumnezeu prea iubitor şi, mai ales, speranţele
oamenilor care ajung în faţa noastră.
Ştiu, sunt patetică, pentru mulţi dintre voi. Dar,
sunt sinceră. Aşa gândesc.
Şi de asta rămân…
Adriana
STOICESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu