Dragi ZBURĂTORI SPRE ÎNĂLȚIMI, vom ridica azi pe podiumul POEZIEI ZILEI următorii autori, pe care îi felicităm și cărora le mulțumim pentru frumosul dăruit:
PASĂREA PHOENIX
În urma mea,
drumul a rămas neatins,
urmele sunt în mine,
mă împiedic de ele
ca de pietrele răsfrângerii
fără rod,
pe fața acestei zile,
o cunună de iasomie
se ridică spre cer
și cuvintele,
suspendate la jumătate,
strâng în lespezi de sunete
mișcarea,
sevele oprite din curgere,
șoptite, rotund,
până la triluri.
Dincolo de cenușa
unui destin,
altă pasăre
își ridică aripile
în zbor...
Nisipul dintre clipe
Clipe curg întruna prin harnica clepsidră
Nu pot să stea pe loc căci timpul-i ca o boare,
Cutreieră prin toate cu o privire mândră,
Să guști poate o clipă, e însăși o favoare.
Chiar dacă întinzi mâna nu poți opri nisipul,
E-atât de mică clipa, nu poți nicicum s-o prinzi,
Își flutură aripa înlăcrimându-ți chipul,
Când cei ce-au fost alături uită-ale casei grinzi.
Când poate o iubire își uită veșnicia,
Ai vrea să stea în loc dar timpul nu o lasă,
Privești iar prin clepsidră cătându-ți bucuria,
Nu mai găsești nisipul ce-a stat curând la masă.
Rămân doar umbre vechi pe zidul din odaie,
Un ecou mai palid din tot ce-a fost cândva,
Iar timpul, ca un pictor ce pânza o îndoaie,
Șterge încet din minte și chip, și vocea ta.
Zadarnic strângi în pumni fărâme din trecuturi,
Când firele de praf se cern prin timp mereu,
Prin aerul tăcut simți parcă niște fluturi,
Sunt clipele ce pleacă din ceasul tău și-al meu.
Lăsăm clepsidra-n pace să curgă mai departe,
Rămânem spectatori la propriul nostru zbor,
O carte nesfârșită cu foi de timp și moarte,
În care fiecare e doar un călător.
FRUNZĂ GALBENĂ...
Frunză galbenă, ușoară,
Te-ai desprins din ram, încet,
Porți în tine dor de vară,
Și-al iubirii vechi secret.
Ai păstrat lumini de soare,
Într-un galben ruginiu,
Și povești nemuritoare
Dintr-un timp ce-l simt pustiu.
Vântul toamnei te răsfață,
Te poartă spre alt hotar,
Dar în tine încă-i viață,
Și un cântec dulce-amar.
Te privesc cum lin cobori,
Ca o lacrimă târzie,
Și-mi aduci din vechi fiori
O uitată bucurie.
Cântec trist
O pasăre te vrei, cu cânt de foc și pene
De aur ca să fulgeri zarea spre lumină,
Te-ndeamnă ram cât ața care-n piept îți geme
Să cânți cât muza-n brațe-o să te țină.
Pe umeri duci poveri din timpuri depărtate,
Nu știi de unde vii și unde ai să pleci,
Ți-e sete să tot cânți din notele uitate
Să licurești din rouă strămoșilor poteci.
Ai vrea să ne încânți ca o priveghetoare,
Dar zarea-i grea de frici, seninul ne lipsește,
Se spune că prea mulți am fi de azi sub soare,
Așa că zi-mi o doină ce jalea-mi potolește!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu