Există un paradox tot mai vizibil în discursul politic actual: aceiași actori care au participat la guvernare, au contribuit la acumularea dezechilibrelor economice sau au tolerat administrarea lor defectuoasă invocă astăzi, cu o siguranță de sine remarcabilă, necesitatea unei „relansări economice”.
Mai mult, unii promit relansarea, dar cer simultan
continuarea unor politici ale guvernului pe care îl contestă sau de ale cărui
consecințe încearcă să se delimiteze. Premierul desemnat, Luca Niculescu,
asemenea unui lăutar care știe ce vrea clientul, fredonează „relansare
economică”, melodia cerută insistent de PSD-ul lui Grindeanu, care plânge
ipocrit pe umărul poporului și încearcă să se spele biblic pe mâini de
consecințele guvernării din care a făcut parte.
Același Niculescu îi face cu ochiul și lui Bolojan,
promițând că „o să păstrăm ceea ce funcționează și să corectăm ceea ce nu
funcționează” din politica guvernului său. Asta, deși Grindeanu vorbește despre
o „decuplare” totală de politicile și măsurile lui Ilie Bolojan.
Dar cum poți promite relansarea economiei fără să
explici de ce a ajuns în dificultate și prin ce măsuri concrete o vei redresa?
Iar dacă anumite măsuri ale guvernului Bolojan au funcționat, spune-o clar, să
nu murim proști!
Relansarea economică nu se face din declarații de
presă. Presupune un diagnostic corect, priorități, resurse, termene și asumarea
costurilor. Înseamnă să explici cum reduci deficitul fără să sufoci
investițiile, cum stimulezi producția fără să compromiți stabilitatea financiară
și cum distribui echitabil efortul redresării.
Mai presus de toate, presupune timp: pentru
rezolvarea problemelor curente, pentru rectificarea bugetară și elaborarea
noului buget, dar și pentru un plan de dezvoltare fundamentat pe studii de impact,
analize cost-beneficiu și un mix de finanțare coerent. Altfel, investițiile
riscă să devină simple mecanisme de direcționare a banilor către clienții de
partid, în timp ce economia continuă să alunece spre categoria junk.
Aici se vede diferența dintre competență și
demagogie. Termeni precum „reformă”, „responsabilitate fiscală” și „relansare”
sunt invocați după necesitățile momentului, fără explicații clare despre cine
plătește, cine beneficiază și când apar rezultatele. Soluțiile sunt înlocuite
cu promisiuni, iar competența, cu un vocabular tehnocratic menit să sugereze că
răspunsurile există.
Desigur, disciplina fiscală și relansarea economică
nu se exclud. Reducerea risipei, îmbunătățirea colectării impozitelor,
investițiile productive și reforma administrației pot susține simultan
stabilitatea bugetară și dezvoltarea. Dar o asemenea strategie cere coerență,
expertiză și consecvență, nu doar sloganuri.
Nu poți cere populației să suporte costurile
reformelor fără să explici beneficiile așteptate și fără să stabilești criterii
clare de evaluare.
De aici, întrebarea esențială: dacă partidele care
au participat la guvernare descoperă abia acum soluțiile pe care nu s-au gândit
să le aplice până ieri, ce s-a schimbat, de fapt: economia sau doar poziția lor
politică? Iar dacă promit simultan continuitate și schimbare, fără să precizeze
ce păstrează și ce corectează, nu încearcă oare să revendice avantajele ambelor
discursuri și să fugă de răspundere pentru consecințe?
Relansarea economică nu este o formulă magică. Se
măsoară în investiții realizate, productivitate crescută, locuri de muncă
sustenabile și un nivel de trai mai bun, nu în frecvența cu care este rostit
cuvântul. În fond, promisiunea solicită încredere; guvernarea trebuie să
producă rezultate.
Iar cetățeanul ar trebui să întrebe nu cine rostește
mai convingător cuvântul „relansare”, ci cine poate explica ce va face, cu ce
bani, în beneficiul cui și cine va răspunde dacă planul eșuează. Altfel,
relansarea riscă să rămână doar un nou episod din spectacolul politic al
promisiunilor fără decont. Sau altfel spus, o promisiune cu perje…
Autor:
Viorel Ioniță, cotidianulhd
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu