Nicolae
Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti, judeţul Olt – d. 25 decembrie
1989, Târgovişte), om politic, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedinte
al Consiliului de Stat, preşedinte al Republicii Socialiste România.
Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu s-a
caracterizat prin două etape diferite. În primii ani, şi-a consolidat puterea
în sânul partidului şi a continuat linia politică de independenţă faţă de
Moscova, etapă culminând cu momentul condamnării publice a intervenţiei
trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Statele occidentale au
profitat de această atitudine în speranţa de a diminua influenţa sovietică în
blocul comunist.
În aceste condiţii, Ceauşescu a jucat un rol vizibil
pe scena internaţională, iar România a primit masive împrumuturi externe care
să finanţeze politica socialistă a regimului. Efectul vizibil în rândul
populaţiei a fost o creştere relativă a nivelului de trai.
Cea de-a doua etapă coincide cu instaurarea
dictaturii naţional-comuniste şi a revoluţiei culturale caracterizate prin
preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalităţii şi un
aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziţie. Politica economică a
lui Ceauşescu de industrializare şi urbanizare forţată s-a dovedit falimentară,
în anii ’80 România trecând printr-o accentuată criză morală, socială şi
economică, timp în care majoritatea populaţiei trăia la limita subzistenţei.
Nicolae Ceauşescu a refuzat orice tentativă de
schimbare şi nu s-a arătat dispus să accepte reformarea sistemului. Pe fondul
eşecului înregistrat de regimurile politice ale blocului răsăritean, o revoltă
populară pornită la Timişoara a fost scânteia care a alimentat dorinţa
populaţiei de schimbare, iar Nicolae Ceauşescu a fost îndepărtat de la putere
după ample lupte de stradă.
A fost condamnat la moarte pentru genocid,
subminarea puterii de stat şi a economiei naţionale.
Născut la Scorniceşti, într-o familie de ţărani
săraci, Nicolae era cel de-al treilea copil din cei zece ai lui Andruţă şi
Alexandrina Ceauşescu. La vârsta de 12 ani, tânărul Nicolae pleacă la Bucureşti
şi se angajează ca ucenic la diferite ateliere şi fabrici. În 1933, se înscrie
în Uniunea Tineretului Comunist, formaţiune politică ce activa în ilegalitate.
Despre activitatea lui Nicolae Ceauşescu ca membru
al UTC există informaţii greu de confirmat ca fiind veridice, deoarece
biografia sa oficială a fost puternic mitizată şi ideologizată în perioada când
s-a aflat la conducerea statului.
Ca element al cultului personalităţii, au fost
falsificate imagini cu soţii Ceauşescu participând la diferite mişcări
muncitoreşti, a fost subliniat rolul pe care l-a avut în organizarea mişcărilor
comuniste de tineret şi în crearea de comitete antifasciste, informaţii care
fac parte din propaganda de partid.
De asemenea, nu sunt confirmaţi cu certitudine
primii ani de detenţie ca urmare a participării sale ca „agitator” la
diferitele greve care au avut loc pe parcursul anului 1933 şi ca distribuitor
de propagandă comunistă.
Din cauza politicilor sale, la începutul anilor ’80,
România a intrat într-o profundă criză economică şi socială, datoria externă
ajungând la 10,2 miliarde de dolari. În mod neobişnuit, Ceauşescu a hotărât
achitarea întreagă a datoriei externe până în 1990, decizie care a avut un
impact catastrofal asupra populaţiei. Producţia internă a fost reorientată spre
export, în timp ce restul cetăţenilor a fost au fost privaţi de alimentele şi
bunurile de consum de bază.
S-a motivat că că nu e sănătos ca un adult să
consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi, iar alimentele de bază au fost
raţionalizate şi reduse progresiv până la un kilogram de zahăr, ulei, carne,
făină, o jumătate de pachet de unt, cinci ouă, două kilograme de mălai de
persoană pe lună, toate aceste produse fiind de foarte slabă calitate.
Totodată, populaţia petrecea nenumărate ore la cozile interminabile din faţa
magazinelor alimentare.
Întreruperile în alimentarea cu apă, curent
electric, gaze naturale devin frecvente, iar blocurile de locuinţe sunt doar
ocazional încălzite prin sistemul public de termoficare. În aceste condiţii,
cetăţenii obişnuiţi au ajuns să trăiască la limita subzistenţei, având loc
treptat majorări de preţuri în ciuda lipsei de alimente. În ciuda acestor
dificultăţi, proiectele megalomanice nu au fost abandonate, ele consumând
uriaşe rezerve bugetare. Proiectul industrializării şi urbanizării forţate a
continuat, ignorând dificultatea economică.
Pe lângă aceste probleme a intervenit şi o acută
criză morală datorată creşterii fenomenului corupţiei şi a lipsei de încredere
în instituţiile statului. Totodată, măsurile represive ale organelor de
Securitate s-au înăsprit, provocând teamă în rândul populaţiei şi limitând
libertatea de exprimare.
Pe plan internaţional, această perioadă este
caracterizată de o izolare a României, atât faţă de lagărul socialist, cât şi
de lumea occidentală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în Uniunea
Sovietică (1985) a deschis calea spre reformă a sistemului socialist. Liderul
sovietic a înţeles că că vechiul tip de socialism bazat pe pe constrângere şi
centralizare excesivă nu mai funcţiona. Prin măsurile glasnost (transparenţă)
şi perestroika (reconstrucţie), Gorbaciov anunţa reforme structurale sociale şi
economice, propunând descentralizarea, reducerea controlului partidului asupra
puterii politice şi a societăţii, renunţând şi la dorinţa de a controla ţările
din blocul comunist.
Deşi nu a reuşit să oprească degradarea economico-socială,
deschiderea faţă de Vest a condus la o mai bună colaborare între cele două
blocuri şi sfârşitul Războiului Rece. Toate celelalte state comuniste, cu
excepţia României, s-au arătat disponibile să înceapă procesul de reformă şi
schimbare. Rămânând la o viziune dogmatică, conservatoare, Ceauşescu se dovedea
adversarul oricărei schimbări.
Criza regimului socialist a lui Nicolae Ceauşescu
este evidenţiată de istoricul Florin Constantiniu în lucrarea „O istorie
sinceră a poporului român”: „România ilustra perfect anecdota celor şase
paradoxuri ale socialismului: nu exista şomaj, da nimeni nu lucrează; nimeni nu
lucrează, dar planul se depăşeşte; planul se depăşeşte, dar magazinele sunt
goale; magazinele sunt goale, dar toţi au frigidere pline; toţi au frigidere
pline, dar toţi sunt nemulţumiţi; toţi sunt nemulţumiţi, dar la alegeri
guvernul obţine 99,99%”.
Mişcarea disidentă din România a fost aproape
inexistentă în mare parte din cauza măsurilor opresive dure ale organelor de
securitate, dar şi a lipsei de solidaritate. Se înscriu în această mişcare
intelectuali precum Paul Goma, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan
Deşliu, Petre Mihai Băcanu, Ion Ioanid, Neculai Munteanu, Vlad Georgescu, care
au refuzat să adreseze elogii cuplului Ceauşescu. Represiunea a determinat
plecarea multora în exil, iar cei care au rămas în ţară au fost permanenţi
supravegheaţi de organele de securitate.
De asemenea, în exil, lipsa de unitate nu a făcut
posibilă conturarea unei voci puternice a disidenţei româneşti. Pe plan
politic, personalităţi precum Corneliu Coposu şi Ion Raţiu au încercat
apropierea faţă de mişcările politice occidentale, iar la Europa Liberă şi BBC,
prin glasul disidenţilor români, se făcea cunoscută opiniei publice
internaţionale situaţia internă a României, degradarea economico-socială,
sistemul opresiv şi lipsa libertăţilor cetăţeneşti.
În ţară, regimul a reuşit să înăbuşe orice formă de
opoziţie, precum greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) şi
manifestaţiile de stradă ale muncitorilor de la Uzinele „Steagul Roşu” şi
„Tractorul” din Braşov (noiembrie 1987).
În nomenclatura de partid, orice membru care nu se
supunea voinţei secretarului general era eliminat din viaţa politică şi
marginalizat de sistem. Exemplu în acest sens sunt Ion Iliescu, Dumitru Mazilu,
Silviu Brucan, Dan Marţian, Alexandru Bârlădeanu.
Primul semn al căderii regimului a fost „scrisoarea
celor şase” din 11 martie 1989. Acesta era un document conceput de fostul
demnitar comunist de rang înalt, Gheorghe Apostol, şi semnat de alţi cinci
foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore
Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea critica politica
urmată de regimul Ceauşescu şi a fost publicată pe posturile de radio BBC şi
Europa Liberă. În scurt timp, semnatarii scrisorii au fost reţinuţi, interogaţi
şi puşi în stare de arest la domiciliu.
La sfârşitul anului 1989, valul schimbărilor a ajuns
la graniţele României. Căderea zidului Berlinului din 9 noiembrie a marcat
eşecul sistemului politic al blocului răsăritean. Rând pe rând, în Europa de
Est, regimurile comuniste au fost înlăturate prin revoluţii care au îmbrăcat
forme diferite de la o ţară la alta: „masa rotundă” în Polonia, „compromisul
politic” în Ungaria, „revoluţia de catifea” în Cehoslovacia.
În România, revoluţia a cunoscut forma sa cea mai
radicală şi violentă, deoarece Nicolae Ceauşescu nu s-a arătat dispus să
schimbe nimic din sistemul pe care îl conducea cu autoritate. Congresul al
XIV-lea al PCR din 20/24 noiembrie 1989 a ilustrat izolarea în care se afla
liderul român. În plin proces de destrămare a sistemului comunist în Europa de
Est, fără participarea a nici unui reprezentat din celelalte partide comuniste,
după ce a fost ales din nou secretar general, Ceauşescu a citit timp de şase
ore un raport total nerealist cu evenimentele ce se desfăşurau pe plan intern
şi internaţional.
El a acuzat violent un complot al Statelor Unite şi
ale Uniunii Sovietice împotriva ţărilor mici şi anunţat că va continua
edificarea socialismului pe baza valorilor marxist-leniniste. A făcut o
prezentare nerealistă a marilor realizări din epoca socialistă, subliniind
creşterea nivelului de trai şi progresul tehnologic. De asemenea, a anunţat
achitarea completă a datoriei externe, iar în cincinalul următor se prevedeau
obiective imposibil de realizat având în vedere situaţia internă.
Revoluţia a început la Timişoara pe 16 decembrie
1989, când protestul a câtorva sute de credincioşi reformaţi împotriva
evacuării pastorului maghiar Laszlo Tokes din locuinţa sa s-a transformat
într-un protest împotriva autorităţilor comuniste. S-a format un lanţ viu în
jurul Bisericii şi au început să fie scandate lozinci anticomuniste.
Protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în centrul
oraşului.
Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare
în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare, apar steaguri cu stema decupată, iar
lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie, Securitate şi
Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi. Noaptea,
Ceauşescu autorizează în caz de necesitate deschiderea focului, iar generalii
Vasile Milea, Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu stabilesc măsurile care trebuie
luate pentru a-i intimida pe protestatari.
Următoarea zi, au avut loc lupte de stradă violente
între manifestanţi şi trupele de ordine, rezultând 59 de morţi şi numeroşi
răniţi. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe
fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu
şi alte simboluri ale puterii comuniste. La Bucureşti, în şedinţa CPEx s-au
aprobat măsurile radicale de represiune, Ceauşescu admonestându-i pe cei trei
generali pentru reacţia slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul
nopţii. Pentru a se asigura succesul represiunii sunt trimişi la Timişoara mai
mulţi generali, printre care Ştefan Guşă, Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu.
În dimineaţa de 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu
pleacă într-o vizită oficială, deja programată, în Iran, lăsând situaţia la
conducerea lui Manea Mănescu şi a Elenei Ceauşescu. Următoarele trei zile sunt
caracterizat de lupte de stradă sângeroase la Timişoara, iar forţele armatei se
dovedesc incapabile să instaureze ordinea. Ziua de 20 decembrie marchează
victoria revoluţiei la Timişoara, acesta fiind declarat primul oraş liber.
Peste 100.000 de oameni scandează în Piaţa Operei, se elaborează primul program
democratic, se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului.
Întors din Iran, Ceauşescu susţine un discurs la
radio şi televiziune în care pune evenimentele de la Timişoara pe seama unor
„elemente huliganice de tip fascist”, instigaţi de „cercurile reacţionare
imperialiste”, şi anunţă convocarea unui mare miting a doua zi la Bucureşti.
Pe parcursul evenimentelor de la Timişoara, Europa
Liberă şi BBC a transmis şi a făcut cunoscută opiniei publice desfăşurarea
ostilităţilor. În după amiaza zilei de 21 decembrie, la mitingul convocat în
Piaţa Palatului, Ceauşescu spera să demonstreze sprijinul populaţiei faţă de
regim. El a acuzat încă odată evenimentele „huliganice” de la Timişoara,
acuzând cercurile revizioniste şi imperialiste de amestecare în treburile
interne ale ţării, exprimând hotărârea de a pune capăt acţiunii ilegale, de
restabili ordinea şi a asigura construcţia victorioasă a socialismului.
În timpul cuvântării, un zgomot de petardă a creat
panică în rândul participanţilor, creându-se o stare de dezordine. Soţii
Ceauşescu eşuează în tentativa de a restabili calmul, iar Nicolae Ceauşescu îşi
reia grăbit discursul anunţând unele măsuri precum creşterea pensiilor şi a
alocaţiilor, menite a ridica nivelul de trai al populaţiei. Adunarea era deja
spartă, iar înainte de a se întrerupe transmisiunea televizată, oamenii au
putut observa eşecul mitingului.
După terminarea discursului, Piaţa Palatului a fost
evacuată, însă o parte din manifestanţi au rămas în stradă scandând prin
centrul Capitalei lozinci anticomuniste. Evenimentele au luat amploare, iar
numărul celor ieşiţi în stradă a crescut continuu. În seara de 21/22 decembrie
au avut loc ample lupte de stradă în zona centrală între manifestanţi şi
forţele de ordine. Măsurile de represiune au fost radicale, iar armata a
deschis focul împotriva populaţiei civile.
Dimineaţa un număr mare de muncitori de pe
platformele industriale s-au alăturat manifestanţilor ocupând Piaţa
Universităţii. La ultima şedinţă a CPEx atmosfera este foarte tensionată, iar
generalul Milea este acuzat de trădare. O oră mai târziu, acesta se sinucide.
Noul ministru al Apărării, Victor Stănculescu, dă ordin tuturor unităţilor
militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi.
Spre după-amiază, manifestanţii ocupă Piaţa
Palatului şi se forţează intrarea în clădirea Comitetului Central. Într-o
ultimă încercare de a linişti spiritele din piaţă, Ceauşescu este întâmpinat cu
huiduieli. Revoluţionarii pătrund în clădire, moment în care generalul Neagoe,
şeful Direcţiei a V-a, ia iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie
evacuaţi soţii Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Când primii revoluţionari au ajuns
pe platforma clădirii CC, un militar i-a somat să se oprească, astfel că
elicopterul în care se aflau soţii Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu a
putut decola.
La ora 12:06, zecile de mii de manifestanţi din
Piaţa Palatului au putut privi părăsirea Comitetului Central de către Nicolae
Ceauşescu, fapt ce a simbolizat victoria revoluţiei române şi prăbuşirea
regimului dictatorial.
După unele peripeţii, Nicolae şi Elena Ceauşescu
sunt arestaţi la Târgovişte şi duşi la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. În jurul
orelor 19:30, la Televiziune se anunţă capturarea cuplului dictatorial şi se
exclamă victoria revoluţiei române. Totodată, s-a declanşat „psihoza
teroriştilor” anunţându-se că un grup de cetăţeni neidentificaţi, fideli
regimului, continuă să tragă în populaţia civilă. Treptat, ei au devenit cel
mai periculoşi inamici ai revoluţiei, însă niciodată ei nu au putut fi
identificaţi. În zilele următoare s-a declanşat o adevărată vânătoare de
terorişti şi oricine, civil sau militar, putea fi suspectat.
În noaptea de 22 decembrie, un grup de disidenţi,
revoluţionari şi foşti membri ai nomenclaturii opozanţi ai regimului au
alcătuit un nou organism provizoriu al puterii de stat intitulat Frontul
Salvării Naţionale. La Televiziune şi Radio, Ion Iliescu transmite „Comunicatul
în ţară” al CFSN, în care erau anunţate primele elemente program ale noului
regim: separarea puterilor în stat, pluralismul politic, organizarea de alegeri
libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, reorganizarea
economiei naţionale, ş.a.
Printr-un decret al CFSN a fost constituit un
Tribunal Militar Excepţional. Într-o instanţă de judecată improvizată, procesul
are loc pe 25 decembrie 1989. Soţii Ceauşescu nu recunosc Tribunalul declarând
că nu dau socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale şi refuză să comunice
cu anchetatorii. După un proces sumar, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt găsiţi
vinovaţi de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi
subminarea economiei naţionale.
Sentinţa de condamnare la moarte a fost dusă la
îndeplinire prin împuşcare, în curtea unităţii militare 01417 din Târgovişte.
Pe 30 decembrie, cei doi sunt înmormântaţi în cimitirul Ghencea. Nicolae
Ceauşescu avea 71 de ani.
Sursa:
NapocaNews
.jpg)
