joi, 26 ianuarie 2023

Inocența spărgătorilor de bănci

 

Nu cred că există personaje mai mediatizate ca Bonnie și Clyde, celebrii spărgători de bănci ai Americii, care îi concurează în popularitate pe marii bandiți de tip Al Capone, Lucky Luciano, Dillinger sau Corleone, pentru simplul motiv că erau inocenți. Toate răufăcătoriile pe care le fac, le săvârșesc cu nonșalanța unor copii nevinovați. Ei nu vor să facă rău și crimele lor sunt absolut întâmplătoare și provocate, din nevoia de a se apăra, fiindcă societatea, respectiv poliția, se mobilizează și acționează asupra lor cu o violență de neimaginat, așa cum este uciderea lor, un adevărat masacru!

Cel puțin aceasta este viziunea lui Arthur Penn din filmul Bonnie și Clyde (1967), cu Faye Dunaway și Warren Beatty în rolurile principale. Penn a pus față în față doi inocenți cu o societate a crimei bine organizată. Reiese că Bonnie și Clyde sunt produsul acestei societăți, victimele ei, fără alternativă.

Producția Bonnie și Clyde se bazează pe fapte reale. Clyde Barrow, recent eliberat din închisoare, decide să se ocupe de jefuirea băncilor. El o întâlnește pe Bonnie Parker, iar împreună formează nucleul unei bande de spărgători de bănci care, așa cum îi prezintă sinopsisul, terorizează sud-vestul Americii anilor 1920. Evident, cuvântul „terorizează” este nepotrivit, fiindcă ei nu au nici o experiență de ucigași și totul se desfășoară ca într-o joacă. Se joacă de-a spartul de bănci!

În fond, ei sunt ai nimănui și nu au altă soluție decât să se aventureze spre drumul care duce inevitabil la pieire. Și vor să dispară frumos, făcând dragoste.

Deși puține scene din acest film de mare impact reprezintă fapte autentice, Bonnie și Clyde constituie un jalon, care, în plus, a reușit să fixeze pentru eternitate pe firmament trei stele : Warren Beatty și Faye Dunaway, precum și inventivul lor regizor – Arthur Penn. Însăși violența, câtă există, este redată într-o formă artistic, departe de genul thriller, al filmelor de acțiune ulterioare, actuale, în care violența este o apocalipsă în sine. Este povestea celor mai frumoși bandiți de la începutul anilor ’30. Epoca este minunat captată în costume și recuzită, în clădiri și mașini, în muzica acelor vremi, imaginea este splendidă, dar acțiunea este mai tot timpul inventată. Mulți dintre suporterii vehemenți ai filmului susțin că Bonnie și Clyde reprezintă mai mult decât pare, simbolizând alienarea și dezumanizarea americanilor.

Evident, Arthur Penn realizează aici o utopie, utopia unor răufăcători naivi, care fac ce văd în societate. Spargerea de bănci sau magazine era fapta curentă a celor fără ocupație, însăși societatea americană se organiza în jurul acestui fapt, unii jefuiau, alții se luptau cu jefuitorii, organizându-se în sisteme polițienești, tribunale și închisori. Exact ce spunea Schiller despre rolul pozitiv al hoților în istorie.

Istoria Americii nu poate fi desprinsă de istoria mafiei, care în varianta Bonnie și Cltyde este incipient redusă o „bandă” total neexperimentată, stângace, pusă pe aventură fără sens, ușor de a fi destrămată, ceea ce se și întâmplă.

Această este lumea. America. O alternativă ar fi. Atunci când Bonnie îl întreabă pe Clyde ce ar visa să facă dacă ar scăpa de urmăritori și nu ar fi prinși, el spune că ar vrea să trăiască într-un stat curat, fără pedepse cu moartea, unde să aibă o familie, copii, și să nu se petreacă nici un rău. Dar totuși n-ar putea să trăiască fără să spargă bănci, nu însă în statul în care trăiește cu familia sa, ci în statul vecin. Dacă i-ar veni dor să spargă o bancă, s-ar duce să o facă în alt stat.

Spargerea de bănci nu este o faptă rea, este un ideal pozitiv, fiindcă banca este simbolul hoților, al îmbogățiților, al celor care fură de la oameni să se căpătuiască. Când Bonnie și Clyde dorm într-o casă părăsită și în zori se trezesc cu fostul proprietar, care le spune că banca i-a luat casa, în care a trăit o viață, ei trag cu pistoalele în ferestrele acestei case pe care scrie cuvântul băncii și îi dau pistolul și fostului proprietar și-i spune să tragă. Și trage și el în ferestre. Se defulează. Îl cheamă și pe un negru cu care a venit și îi dă pistolul să tragă și el. Și trage. Se simt bine. E un mod de a-și arăta atitudinea, de a protesta împotriva unei nedreptăți.

Dar Arthur Penn nu politizează, nu este un film politic, nici protestatar, nici un thriller, cu acțiuni criminale, este o poveste romanțată, o poveste de dragoste între Clyde, un fost pușcăriaș, și Bonnie, o chelneriță de la un bar, unde trăia cu camionagii. Și tot timpul Clyde vrea să o cucerească pe Bonnie, ea se lasă cucerită, dar el nu merge până la capăt, adică nu știe să facă sex, abia la sfârșitul filmului, înainte de a fi ciuruiți de gloanțe, el reușește să facă ceea ce ea consider că e sex. Și îi spune că a fost bine, iar el sare fericit, „Cum? A fost bine? Deci am reușit!”. Ceea ce rezultă că el era virgin. Virginitatea este simbolul pur al inocenței. Și tot filmul Clyde se chinuie să devină bărbat.

Dar dincolo de toate aceste aspecte sociale și erotice, suprema calitate a acestui film este umorul. Desfășurat în stilul crazy. Arthur Penn este categoric părintele acestui stil, care va fi preluat in corpore de generația Tarantino. Revăzut azi, filmul Bonnie și Clyde poate fi perceput ca o comedie trăsnită. Tot ce fac Bonnie și Clyde este din zona umorului involuntar. Și cei care intră în banda Barrow, fratele lui, Buck (Gene Hackman), Blanche (Estelle Parsons), soția sa, fată de preot, ca și Moss, șoferul pe care îl angajează, sunt de e o naivitate crasă. Par retardați. Ca Blanche, care mereu țipă. Sau Buck, care povestește aceeași întâmplare cu un băiat care a făcut-o alcoolică pe bunica sa, punându-i în fiecare zi câte un strop de whisky în sticla cu lapte, până când ea ajunge dependentă de „vaca” de unde băiatul cumpăra acel „lapte”! Și le povestește anecdota asta până și celor doi îndrăgostiți cărora le fură mașina, apoi îi răpesc și pe ei, ca în final să-i abandoneze pe un câmp în momentul când află cu ce se ocupă, un serviciu de pompe funebre! Ce să mai spunem de Moss (Michael Pollard) care era in al nouălea cer că a fost accept at în bandă, a devenit fanul lui Clyde, pentru care ar fi făcut moarte de om, așa cum îi spune tatălui său, convins că eroul său nu poate fi prins, că este invincibil. Ar fi fost așa, dacă nu chiar tatăl lui i-ar fi trădat. Moartea lui Bonnie și Clyde este o trădare, totul este trădare pe lumea asta, așa cum demonstrase și Eminescu în Dodecameronul său că istoria țării noastre este o lungă suită de trădări. Sigur, Bonnie și Clyde nu sunt „domnitori”, nici organizatori de revolte, ei ajung eroi din întâmplare. Le reușesc câteva spargeri, suficient ca vocea lumii să facă din ei eroi. Și oamenii care le ies în cale, sunt de partea lor. Un grup de nomazi, când află cine sunt, îi omenesc cu de toate. Ei nu sunt percepuți de populație drept bandiți și criminali, ci salvatori, simboluri ale luptei cu monstruoasa poliție, cu puterea care nu iartă.

Societatea își dezvăluie aceste trei straturi, al inocenței, Bonnie și Clyde și banda lor, al oamenilor obișnuiți, care au nevoie de simboluri, de cei care îi reprezintă, și de poliție, care este simbolul puterii, al legii.

Indiscutabil, filmul lui Penn este născător de mitologie. Marea forță a cinematografului stă în crearea de mituri. Și filmul american a creat mituri pozitive din răufăcători. Gangsterii, bandiții și criminalii fără voie au devenit personaje vitale pentru defulare, modele de urmat, certitudini pentru a defini o societate bolnavă, faptul că lumea e prost clădită, dacă oamenii au nevoie de astfel de repere.

Cu Bonnie și Clyde ai vrea să fii mereu și povestea lor să nu se termine niciodată, fiindcă ei au candoare, au umor, îi ajută pe săraci, sunt plini de inventivitate, gloria lor este făcătoare de bine pentru toți. Dar Clyde mereu avertizează, nu credeți tot ce se spune, nu-i credeți pe cei care fac eroi din noi, nu suntem eroi, dar ei au nevoie să mintă, ca să arate, atunci când vom fi prinși, ce isteți au fost ei. Ne fac mari ticăloși, ca să arate cât de mari apărători ai dreptății sunt ei. Mai mult, Bonnie și Clyde au conștiința vinovăției lor și știu că vor fi prinși, închiși sau uciși, dovadă că Bonnie scrie o poezie despre ei, pe care o dau presei, apare în mai mute ziare și este cântată de lume: „Balada lui Bonnie și Clyde”.

Legenda lor este creată încă din viață, din viața lor scurtă, de 24 de ani, care avea să genereze o operă uriașă, în cărți, filme, emisiuni TV, spectacole de teatru și desen animat, performanțe ale unor actori, dar care îi au ca prototipuri pe Warren Betty și Faye Dunaway, care nici ei nu și-au mai depășit prestația, deși au jucat în zeci de alte filme. Warren Beatty este faimos pentru topul de relații cu 100 de vedete feminine. Este fratele mai mic al actriței Shirley MacLaine și este căsătorit cu actrița Annette Bening, cu care are 4 copii. A fost nominalizat de multe ori la Oscar pentru rolurile din filmele în care a jucat sau le-a produs. Chiar și la Bonnie și Clyde este producător. A fost înclinat spre producții cu gangsteri, precum este și Bugsy (1991), al lui Barry Levinson, cu Beatty în rolul principal, nominalizat la Oscar. Dar prima oară a fost nominalizat pentru rolul lui Clyde. La fel Faye Dunaway, care avea apoi să ia Oscarul pentru rolul din Network (1976) al lui Sidney Lumet. Pentru prestația din Bonnie și Clyde, Warren și Faye au fost deci nominalizați la Oscar. Ca și Hackman. Însă Oscarul a fost obținut de Burnnet Guffey pentru imagine și de actrița Estelle Parsons, pentru cel mai bun rol secundar. Nouă nominalizări la Oscar și alte zeci de primii importante. Și mai incredibil este faptul că numai cu un buget de 2, 5 milioane de dolari, Bonnie și Clyde a atins un box-office de peste 70 milioane de dolari. Evident, Academia l-a nominalizat și pe Arthur Penn, însă nu i-a dat premiul fondatorului stilului crazy, simbol al Noului Val american. De ce? De teama că a șaptea artă va fi bântuită în viitor de spectrul utopic al răului?

Grid Modorcea

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu