Fiat voluntas tua!
(Facă-se
voia ta!)
Actul I
Adam şi Eva în grădina Edenului, îndată după
săvârşirea păcatului.
Scena1
Glasul Domnului:
O, voi mişei fără de minte,
vicleni ortaci ai ispitirii,
ce voia Mea aţi necinstit-o
ca servi să-i fiţi neascultării,
aflaţi că dup-această faptă
o altă viaţă veţi avea –
sunteţi nedemni de nemurire,
aşa că morţii vă voi da!
Veţi părăsi fără zăbavă
Edenul cu grădina lui,
ca-n chin şi trudă să aflaţi
tristeţea efemerului.
N-aţi vrut ca noi
să fiţi eterni,
deşi aţi fost avertizaţi –
veţi şti ce-nseamnă suferinţa,
ca ce-aţi pierdut să regretaţi.
Iar cel cu care-aţi uneltit
- Ispititorul fără leac –
ca umbra-l va-nsoţi pe om
din clipa asta până-n veac
- acel moment al judecăţii
ce doar de Mine-i cunoscut –
şi ne-ncetat se vor lupta
ştiind că este-un Absolut,
doar El capabil să oprească
a răului înverşunare,
astfel ca drepţii să acceadă
la linişte şi mântuire.
Scena 2
Adam şi Eva, foarte speriaţi de cele auzite.
Adam:
(cu năduf)
Doar tu, femeie preavicleană,
pentru bucluc eşti vinovată!
Mai bine nu te zămisleai
decât s-o pat cu-aşa netoată...
Cum naiba te-ai lăsat momită
să iei din pomul interzis,
când ni s-a spus cu străşnicie
că rodul lui nu ni-i permis?!
Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie
să muşc din mărul otrăvit,
ca vina să o poţi divide
pentru-al tău gest nesocotit.
Eva:
(cu dispreţ)
Mai ai obraz să strigi la mine
când ştii prea bine cum a fost?
De-ai fi bărbat cum te pretinzi,
pe şarpe l-ai lua la rost!
El, spirit mlădios în voce,
mai insistent ca un păcat,
m-a îndemnat ca fără teamă
să iau din pom, şi am luat.
Nu cred să fie vreo fiinţă
care să-i poată rezista.
(cu un dram
de nostalgie)
I-am rezistat cât am putut,
dar e o dulce piază-rea...
Adam:
(îşi pune
mâinile în cap şi geme sfârşit)
O, Doamne, ce mai ticăloasă
fără ruşine de păcat!
În loc să-şi plângă-n hohot fapta,
ea vrea cu dracu să mă bat...
Scena 3
Apare Ispititorul
cu trup de şarpe şi cap de arhanghel:
Preascumpii mei, ce bine-mi pare
că vă-ntâlnesc pe amândoi!
Am auzit acea sentinţă
şi m-am grăbit să fiu cu voi,
ca să vă spun că nu-i o dramă
a noastră din Eden plecare –
Pământu-i mare şi ne-aşteaptă
să-l călărim fără cruţare.
Al meu e tot acest rotund
cu ape, munţi şi largi câmpii;
veţi constata c-aici vi-i locul,
căci numai astfel veţi fi vii
în gânduri, fapte şi-aspiraţii,
iar nu-n Eden – o zonă fadă
cu interdicţii şi pedepse,
unde doar robii vor să şadă...
E drept că nu va fi uşor
să vă produceţi toate cele,
după ce-n rai aţi trândăvit
şi v-aţi format deprinderi rele.
Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi
şi vitregia vom învinge,
ca din ţărână să răsară
o dragoste ce nu se stinge.
(Adam şi Eva se destind şi pe faţa femeii chiar
apare o umbră de zâmbet.)
Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă:
În schimbul dărniciei mele,
vă cer o justă chezăşie:
Să daţi uitării Paradisul
şi să vă-nchinaţi doar mie!
(Văzând că
feţele celor doi se lungesc, el adaugă repede):
E timp destul de parafări
după uşcheala din grădină...
Căci, dragii mei, mari transformări
v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,
alunecând ca-ntr-un coşmar
prin suplul timpului tunel,
ce leagă-n tot armonios
lumi paralele fel de fel...
Mai bine însă mă opresc
să debitez anticipări
şi către poartă ne-ndreptăm
ca să zburăm spre alte zări.
Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un
arhanghel cu paloşul de foc în mână.
Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi
se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.
Actul II
O căsuţă modestă din lemn şi chirpici.
În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult
schimbaţi,
împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi
chipeşi şi zdraveni.
Scena 1 – În faptul zilei
Adam:
(cu
însufleţire)
De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale
un vis profund şi insistent:
(adresându-se
cu deosebire Evei)
Întâi doar eu, apoi cu tine
mă văd în al meu element,
o stare fără de egal
dintr-o grădină, situată
în altă lume, fără timp,
unde iubirea-i laolaltă
cu tinereţea-nveşnicită,
iar din văzduh se-aud cântări
divin şoptite de viori
şi-ntreaga lume-i fericită.
Deodată pacea-i tulburată
de-un gest al tău nesocotit
şi-un glas de tunet ne anunţă
că raiul nostru s-a sfârşit...
Atât de mult îmi place visul,
c-aş vrea să ţin-o veşnicie
cu-a sale bucurii divine
cum pe Pământ nu-i chip să fie.
Eva:
(însufleţindu-se
la rândul ei)
De necrezut ce potrivire!
Acelaşi vis îl am şi eu,
doar că-n final mie-mi apare
un şarpe-duh cu cap de zeu,
care cu voce mătăsoasă
şi vorbe dulci ca un poem,
mă-ndeamnă firea să mi-o ţin
şi de urmări să nu mă tem.
Abel:
(adînc
tulburat)
O, dragi părinţi nepreţuiţi,
e minunat să poţi visa!
Dar un miracol se petrece
când visu-n doi e ca-ntr-aievea.
Cum la visări sunt ne-nzestrat
(posibil să le uit pe toate),
mult mi-ar plăcea să pot zbura,
ca de la vis să trec la fapte.
Pe şoimi şi vulturi să-i întrec
când spre tării m-oi avânta
şi-apoi pe Lună să cobor
de forţele mi s-or găta...
Cain:
(nemulţumit
de întrega discuţie,
dar pornit mai ales împotriva lui Abel)
Poftim de ce-i în stare tontul!
Stând toată ziua lângă vite
precum măgarul între oi,
el crede că-i un stup de minte.
Cum de pământ s-a săturat
umblând cu turmele haihui,
priveşte zi şi noapte cerul
de parc-ar fi moşia lui.
Dar l-aş vedea să stea pe brazdă
şi să lucreze cum fac eu;
atunci de stele nu i-ar arde,
ci patul l-ar căta cu greu...
(Adresându-se
de data asta direct lui Abel):
Coboară, frate, pe pământ,
menirea să ne-o împlinim!
La ţarină vom arde jertfe
ca Domnului să-I mulţumim.
Scena 2
Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din
roadele pământului.
Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu
plăcere.
Cain:
(clocotind
de furie)
Nu-i drept ca jertfa ta infectă
să-i pară Domnului aleasă,
pe când a lutului rodire
să fie cu dispreţ respinsă!
Abel:
(foarte
surprins)
Vai, frate, cât de aspru eşti!
Să-mi spui cu ce sunt vinovat
de-alegerea făcută-n cer.
Ori crezi că-n spate te-am lucrat?
Nu doar că-i practic imposibil
cu Domnul să te târguieşti,
dar alta-i conduita mea:
Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!
Cain:
(scrâşnind
din dinţi)
Să taci din gură, secătură,
că nu mai sunt stăpân pe mine!
Vrei armonie şi iubire
când jertfa mi-a adus ruşine?
O, ce de ură-am adunat
de când te ştiu şi până azi!
Chiar firea ta mă îmboldea
să te
împiedic ca să cazi...
Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge
lacrimile,
timp în care Cain se apleacă,
pune mâna
pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.
Abel cade.
De-abia când constată că şi-a ucis fratele,
Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.
Scena 3
Cain:
(smulgându-şi
părul din cap)
O, Doamne, ce-am putut să fac
cu bestia ce-n mine zace!
L-am omorât pe blândul Abel
ca niciodată să n-am pace.
Întreaga viaţă-i voi vedea
figura tristă, iubitoare
din clipa când l-am repezit
cu ura mea ucigătoare,
ce inima i-a sângerat-o
ʼnainte să lovesc cu piatra,
şi-oi fi întâiul fratricid
sătul să-şi mai suporte mutra.
(Se opreşte
din plâns, îşi duce mâna la frunte şi vorbeşte precipitat):
Am omorât...Sunt criminal...
Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi
de tine însuţi?...Grea povară
să fugi când vrei să te înfunzi...
(Priveşte-n
jur năuc):
Nu-l voi lăsa pe bietul Abel
să fie sfârtecat de fiare!
Am să-l îngrop, ca la-nviere
să sară sprinten în picioare...
Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.
Scena 4
Glasul de tunet al Domnului
îl încremeneşte:
Unde-ai pornit în fuga mare
tu-ntruchipare-a rătăcirii?
Ai mâinile scăldate-n sânge,
iar firea ta-i duşmană Firii...
Credeai că poţi să te ascunzi
de ochiul Meu preavigilent,
când sângele lui Abel strigă
că te-ai purtat ca un dement?
(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ,
murmurând: Îndurare, Doamne!)
Domnul continuă:
Nu îndurare ţi se cade
după a ta nesocotinţă,
ci de căinţă şi ispaşă
e mare, mare trebuinţă...
Dar dacă viaţa-ţi este dragă
chiar cu torturi de nedescris,
ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic
să te scufunde în abis:
Un semn te va feri de moarte,
luându-ţi dreptul de-a muri
până ce Eu voi socoti
că le-ai plătit din plin pe toate.
Scena 5
Apare Ispititorul
în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet:
Mă bucur mult, iubite Cain,
că te-ntâlnesc şi-om vorovi –
acuma că sentinţa-i dată,
gândeşte-te la ce va fi:
Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa
de mititel nemuritor,
nu doar de sfaturi e nevoie,
ci şi de-un braţ ocrotitor.
Cain:
(încă
vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)
De unde naiba-ai apărut,
că nu te-am mai văzut pe-aici?
Ispititorul:
Sunt braţul care-ţi trebuieşte
şi vreau să devenim amici.
Cain:
(neîncrezător
şi ironic)
Ia uite ce noroc pe mine
cu-aşa o faină întâmplare!...
De nu ţi-i cu bănat, amice,
aş vrea să ştiu în ce eşti tare.
Ispititorul:
(rânjind)
Destule pot părinţii tăi
să îţi vorbească despre mine;
(apoi foarte
serios)
Oricum, te pot asigura
că fac de toate foarte bine.
Cain:
(dând să
plece)
Eşti un ridicol fanfaron!
Ispititorul:
(apucându-l
de mână)
Mă rog, matale, ce-ai dori
să fac ca să te pot convinge?
Poate rotundu-l vrei zări?
De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă
atât de sus,
încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă
turtită.
Cain:
(ştergându-şi
sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,
exact pe locul de unde s-au înălţat)
Halal să-ţi fie de ispravă,
da’ ştiu că ai putere multă!
(cu îngrijorare)
N-oi fi
cumva chiar Necuratul?
Ispititorul:
(cu trufie)
Ce-ţi
pasă cine te ajută
când
pân’ la gât eşti îngropat?
Dar
oamenii aşa-s făcuţi,
ca
firu-n patru să-l despice
şi-apoi
să cadă în rahat…
Vizibil
mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei,
Cain şi
Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.
Actul
III
Aceeaşi căsuţă din Actul II.
În ea
trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea,
împreună
cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.
Scena 1
Adam:
Şi
iac-aşa trecură anii,
iar noi
trecutu-ne-am cu ei,
încât din junii de-altădată,
azi am ajuns doi bătrânei.
Dar nu din bătrâneţe vine
durerea noastră, scumpă Eva,
- ştiut
fiind că-i inerentă -,
ci
seva-i vine din altceva:
pierduţi
sunt primii doi născuţi
- Abel
ucis din invidie,
Cain
ucigaşul dus în lume –
şi-n
veci cu noi n-o să mai fie!
Sau
poate-n mare mila Sa,
Domnul
mai iute ne-a uni
- prin
moarte ori prin înviere –
şi-n
inimi pacea va veni…
Set:
(foarte agitat)
Mă mir
că până azi n-aţi spus
un
cuvinţel de fraţii mei!
Nu credeţi că sunt demn să ştiu?
Sau e
tabú să pomeniţi de ei?
Eva:
Să nu
ne judeci, fiu iubit,
pentru
o vină-nchipuită!
N-am
abordat această temă,
căci
drama prin tăcere-i domolită.
Scena 2
Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi
surâzător:
Ce mult
mă bucur, dragii mei,
că
ne-ntâlnim din când în când!
Numai
atunci putem vorbi
de cele
care zac în gând…
O,
ştiu, vi-i greu să tot trudiţi,
captivi
cu gându-n tragedie!
Nici
mie nu-mi este uşor
având
Pământu-n custodie.
Tot
alergând să pregătesc
terenul
pentru viitor,
ca
oamenii ce vor veni
să se
urască cu mult spor,
nu ştiu
odihna cum arată,
nici
dacă-i zi ori noapte-adâncă.
(cu fină ironie)
Cu
slujba nu-i de şuguit,
c-o
pierzi şi naiba de mănâncă…
(Apoi, după ce oftează adânc):
Pesemne
vouă vi se pare
că-i
fericire-n nemurire.
Vă dau cuvântul meu de-onoare
(pe care o posed din fire),
că nemurirea-i
o năpastă
şi-un
jug de fier pe gâtul meu,
de care
mi-aş dori să scap
la
schimb c-un alt model de eu.
Dar
ăsta-i jocul: muritorii
vor
moartea s-o îngenuncheze,
pe când
nemuritorii-ar vrea
ca
efemerul să-i distreze…
(Dă să iasă, dar se întoarce şi adaugă):
Tot trăncănind era să uit:
Din Nod
aveţi urări de bine
de la
feciorul vostru Cain!
Amic la
toartă e cu mine…
(Iese)
Scena 3
Set
(înfiorându-se)
Văleu
cât poate să vorbească
fiinţa
asta reptilină!
Mi-a
provocat aceeaşi silă
pe
care-o simţi lâng-o jivină.
(Adam şi Eva se privesc semnificativ.)
Adam:
(visător)
L-am
cunoscut şi noi cândva
în
circumstanţe mai aparte;
părea
un vis, dar astăzi ştiu
că n-am visat, ci c-au fost fapte.
Eva:
(adânc mişcată)
Din tot
ce-a fost, ne-a mai rămas
doar nostalgia
nesfârşită –
puteam
fi tineri şi eterni
de
făceam faţă la ispită…
(Eva
plânge încetişor, Adam cade pe gânduri.
Deşi
foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează,
aşa că
nu-i mai întreabă nimic.)
Scena 4
Glasul Domnului:
Voi
oameni osândiţi de timp
după
edenica ratare,
aveţi
acuma de luptat
pentru a voastră înălţare.
În
lupta fără de răgaz
cu
rău-n inimi încuibat,
veţi
arăta spre ce optaţi:
vecia
sau canonul ne-ncetat!
Eu v-am făcut şi vă iubesc
cu
dragoste de Absolut;
dar
veţi putea veni la Mine
doar după ce de rău v-aţi rupt,
smulgând adică fără milă
păcatul
care v-a-nrobit,
ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva
când în Eden
Corul îngerilor:
Lăudat să fie-n veci
Cel ce
toate le-a făcut;
Lui
să-I mulţumim,
pe El
să-L iubim.
Meditaţiile lui
Moise
Rugăciunea de pe muntele Nebo
Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie
şi-ajunşi prin marea spintecată
în dezolarea din câmpie,
pe unde-n patruzeci de ani
i-am tot purtat cu mic cu mare
ca-n ţara laptelui şi-a mierii
să nu pătrundă orişicare,
ci numai cei ce n-au cârtit
şi după datini Te-au cinstit.
Eu însumi Te-am nemulţumit
cu firea mea şovăitoare,
şi asta face ca acuma
să văd Canaanu-n depărtare,
fiindu-mi însă nepermis
parte să am de ce-ai promis.
Dar fie-Ţi numele slăvit
de-acum şi până-n veci de veci!
Iar mie, rogu-Te să-mi laşi
ʼnaintea morţii un scurt timp,
astfel ca viaţa să-mi revăd
ca pe un vis atras de mit.
Meditaţia I
(Primele miracole)
Viaţa-n
sine-i un miracol
şi
naşterea aşijderea,
căci
omul cu ştiinţa sa
e
pentru viu nevrednic sol,
cu
totul fără de putinţă
să
înţeleagă ce-i ascuns
în
tainele întregii Faceri –
există,
şi-asta-i pentru el de-ajuns!
Nu-i
dat ca omul să ajungă
la
Dumnezeu pe-un drum cotit,
ci
calea dreaptă a credinţei
îl duce
spre-un nou răsărit…
Cum ştii, Părinte, m-am născut
într-un
Egipt urgisitor
pentru
evrei şi toţi ai lor,
iar
biata mama s-a zbătut
să mă
salveze de la moartea
cerută-n
chip poruncitor
pentru
băieţii robilor
de-acea
cumplită piază-rea,
neomenosul
Faraon,
şi-n
sicriaş bine-ntocmit
din papură, cu smoală uns,
m-a pus hrănit şi adormit,
ca să
plutesc prin stufăriş
la
malul Nilului zeiesc,
cu-ncredinţarea
c-oi trăi
prin
vrerea Tatălui ceresc.
Şi-ntr-adevăr, am fost salvat
chiar
de prinţesa egipteană,
printr-un
miracol destinat
să fie
pentru crez o mană.
Cum
altfel să le dai de rost
că
toate palma au bătut
ca
pruncu-n viaţă să rămână,
iar
fraţii-n el să afle scut?!
Până şi
sora mea intrase
în tot
acest divin complot,
astfel
ca mama să-mi dea ţâţă
ca unui
prearegesc nepot.
S-a tot
gândit prinţesa mamă
ce nume
mi s-ar potrivi,
şi cum
din ape mă scosese,
la
Moise dânsa se opri…
Crescând,
am cercetat Egiptul
şi-nvăţătura
sa regală,
precum
cultura, medicina
sau
structurarea socială,
gândindu-mă
necontenit
că va
veni o zi anume,
când
Israelu-şi va dori
cu
capul sus să iasă-n lume…
Dar a
venit ziua funestă
când
l-am văzut pe-un frate-al meu,
cum e
bătut de-un egiptean
doar
pentru faptul că-i evreu.
Puteam
privi nepăsător
la
victimă şi la călău?
M-am repezit şi l-am lovit
pe
agresorul prostălău.
Nici
astăzi nu mă dumiresc
cum dintr-un
pumn a şi murit;
posibil
ca prin mâna mea
braţul
divin să-l fi lovit…
Chiar
la-nceput am înlemnit
şi mă
uitam la mort gemând.
Simţeam
că de sfârşeală cad,
dar
totuşi îmi venea s-o-ntind.
Mi-am
revenit printr-un efort
şi cu
evreul am săpat
o
groap-adâncă în nisip,
în care mortul l-am culcat.
Credeam că totul s-a sfârşit
şi de coşmar sunt izbăvit;
m-am înşelat, eram filat,
aşa că
Madianul m-a salvat.
Meditaţia II
(Alesul)
Eram
străin în loc străin
şi-n
gând cu fraţii înrobiţi,
dar prea nedrept ar fi s-afirm
că tot
destinu-mi fu hain.
(Doar
ştii mai bine decât mine
cum
omul Tu l-ai conceput –
fărâmele
să-l mulţumească
şi să
regrete ce-a trecut…)
Mi se
părea că-s fericit
cât
omului îi stă în fire,
ca soţ
Seforei şi ca tată
pruncit
cu totul prin iubire.
Cum
bucuria-i cunoscută
doar de
copilul fără vină,
se cere
inimii mature
ca cea
de prunc să redevină…
Şi-aşa,
cu inima avidă
de-a
vieţuirii bucurie,
călcam
cu turmele de oi
pe
stamba verde din câmpie,
ca la
Horeb să pot ajunge
şi
sufletul să mi-l încânt
de sus, cu-a Ta pictură vie
mai
fascinantă ca un cânt.
Priveam
întâi spre-un cer năuc
de-a
Soarelui înverşunare,
ce-şi
arcuia azurul zvelt
din
zări spre-o nesfârşită zare;
apoi
privirea mi-o-mbăiam
în
feeria de culori
şi
fluture-mi doream să fiu
ca să
mă zbengui printre flori…
Când pe
Horeb mi Te-ai vădit
ca rug
arzând fără să ardă,
am înţeles că locu-i sfânt
şi-i
tabú omul să Te vadă.
Cu-ncredere
m-ai onorat
făcându-mă
al Tău trimis,
ca planu-n toate să decurgă
cum din
vechime ai promis.
Vroiam
să scap de-nsărcinare
printr-o
eschivă nefondată:
că eşti
enigmă chiar prin nume
şi că
mi-i limba încleiată.
Dar
când mi-ai spus pe-un ton răstit:
“Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,
îndată am pornit la drum
cu zelul proaspătului uns.
Meditaţia
III
(Ieşirea din Egipt)
Aveam
poruncă de la Tine,
ca
împreună cu Aaron
evreilor
să le vorbesc
de
planul Tău şi-a lor silinţă
în
ascultare şi credinţă,
apoi să
dau de Faraon
(eu,
vistierul vrerilor divine
pentru
a fratelui rostire)
şi-ndată
să-l înştiinţez
că-ndemnul
Tău imperativ
este ca
robii să-i sloboadă
din
seculara lor trudire,
în caz
contrar peste Egipt
şi
peste-ntreaga-i seminţie
se va abate
grea urgie.
Cum
Faraonul se credea
zeu mai
puternic decât Tine,
a
necinstit a Ta poruncă,
ba în
trufia-i sfidătoare
i-a
osândit pe bieţii robi
la
munci atât de-apăsătoare,
încât
pe capul meu cădeau
reproşuri
grele, felurite
pentru
amestec nepermis
în
taina lucrurilor scurse
din
viitor înspre trecut,
ce răul
– deja cunoscut
şi
devenit obişnuit –
l-a-nlocuit
cu un calvar
mult
mai perfid şi mai amar
decât
obida dinainte.
Atunci,
ca Faraonul să-nţeleagă
că-i un
nevrednic muritor
şi că
Tu, Domnul, eşti Unicul
de
viaţă şi de moarte dătător,
trimis-ai
plăgi pustiitoare
peste-a
Egiptului suflare,
ca
inima de căpcăun
a
bestialului stăpân
(după
ce Tu i-ai împietrit-o)
să se
înmoaie şi să plângă
pentru
trufia sa nătângă,
văzând
cum prăpădenia loveşte
c-o
suverană necruţare
doar
egipteni fără crezare.
Cădeau
din cer neîncetat
- de-a
valma peste om şi vite –
urgii,
pornite sau oprite
la
semnu-n mine germinat
de
voia-Ţi-faptă-n necreat,
şi-n
tot Egiptul se-auzea
cum
bate vântul nimicirii,
când peste trupul său slăbit
de faraonica-ndârjire,
s-au abătut în ritm sporit
actori
haini din piesa groazei:
ba
broaşte, muşte şi lăcuste,
ba
piatră, foc, epidemii
şi-alte
cu dichis năpaste.
Veni la
rând a zecea plagă
cu
moartea primului născut
din om
şi din nevorbitor,
când
Însuşi Tu ai coborât
ca
moartea să o odrăsleşti
în
casele neînsemnate
cu
sânge ritual din Paşte,
dovadă
c-aici locuiau
cei
care nu Te proslăveau.
De-abia
când moartea se-nnădi
la
egiptenii din olat
şi când
chiar fiul de-mpărat
de
nefiinţă fu luat,
de-abia
atunci veni poruncă
să
părăsim îndată ţara,
ca-n
straiţe să luăm deodată
poveri
şi blestem laolaltă…
Împovăraţi
cu toate cele
-
copii, mâncare şi odoare –
ne-am
aşternut la drum spre mare
(pestriţ
convoi de mii şi sute),
călăuziţi
şi-ncurajaţi
de-a Ta
statornică vegheare:
un stâlp de nor ziua plutind,
alt stâlp în noapte luminând.
Şi tocmai când ne-nchipuiam
că am scăpat pentru vecie
de egipteni şi-a lor robie,
văzurăm carele de luptă
ce alergau mâncând pământul,
ca să
ne-ntoarcă înapoi
cum
cîinii-ntorc turma de oi.
Căci
chibzuind la ce va fi
după
plecarea noastră-n pripă,
ei au
văzut marea risipă
în
lipsa forţei de-a munci…
O,
Doamne, ce mai hărmălaie
se
ridică din toată gloata!
Cei
slabi plângeau
şi
blestemau,
iar unii m-acuzau făţiş
că i-am momit cu libertatea,
ca
pe-un măgar să schimbe calul
şi în
deşert să-şi afle moartea.
Degeaba
gura mi-am bătut
cu
întâmplări fără uitare,
precum
miracolul ieşirii
din
egipteana împilare,
un dar
divin care obligă
copiii
neamului evreu
la
veşnică recunoştinţă
faţă de
Domnul Dumnezeu.
S-au liniştit încet-încet
când alt miracol s-a ivit:
deşi părea c-acuşi-acuşi
ne-ajung oştenii egipteni,
din ochii lor am dispărut
în norul-stâlp dumnezeit,
păstrând
între grupările adverse
o
neschimbată depărtare
până
la-n veci neliniştita mare.
Aici,
de-ndată undele atinse
de-al
meu toiag umplut cu har,
s-au
despărţit făcând cărare
prin
stâncăria apelor cu sare
- ce
spumegau
şi
clocoteau,
dar de
poruncă ascultau –,
ca tot norodul urmărit
şi de uimire amuţit,
să vadă
de pe malul dimpotrivă
cum
zidu-nşelător se frânge
şi-n
bubuitul reunit
a zeci
şi sute de cascade,
se
prăbuşeşte catastrofic
peste
armata egipteană,
scoţând
pe urmă la lumină
firimituri
din făloşenia umană.
Iar
marea-nchisă cum a fost
de la
geneză până azi,
îşi
murmura cântarea sa
tot
împingând talaz după talaz
- ce
rana nevăzută i-o lingeau –,
iar
forţa-i colosală o sorbeau
nenumărate
vălurele foşnitoare,
prea
slabe-n neclintirea vremii
ca
pieptul mamei să nu-l cate
pentru
refacerea-ndrăznelii
de-a
mângâia cu voluptate
trupul
fierbinte al ţărânei.
Meditaţia IV
(Pribegia prin
pustie)
Ne-am
refăcut cu chiu cu vai
după
cumplitele-ncercări,
ca să
ne-aşternem iar la drum
cu
gândul la acele zări
unde
ştiam că ne aşteaptă
mănoasa
Ta făgăduinţă –
o ţară
de legendă vie
pentru-ndelungă
folosinţă…
Dar
drumul prin pustietate
nu-i
desfătare şi plăcere
chiar
şi atunci când e bătut
de
oameni în plină putere,
necum
de-o gloată-ngreunată
cu
prunci, femei, bolnavi, bătrâni,
care la
marşuri faţă fac
doar în
căruţe şi pe-asini.
Nici
mie nu-mi era uşor
cu cei
optzeci de ani în spate –
dar
n-aveam voie să mă plâng,
ci să
m-arăt pildă în toate.
Strângeam
din dinţi şi rezistam
- fiind
vechi prieten al pustiei –
ba
chiar şi vreme îmi făceam
să văd
sublimul grozăviei.
Întinsul
spaţiu cotropit
de-atotputernicul
nisip,
mă-nfiora
şi m-atrăgea
cu
forţa sa de arhetip.
Părea
că-i lumea nefiinţei
ce-a
precedat creaţia –
tărâm
de forme netrezite,
ce-şi
are frumuseţea sa.
Când
soarele se-nalţă-n zori
ca
dintr-o mare-ncremenită,
de-atâta
hiperfrumuseţe
simţirea
pare obosită.
Iar la
apus, alt recital
de
frumuseţi dezlănţuite –
cascade
de culori zvârlite
peste
tăcerea de opal…
Apoi,
din gloată se-auziră
iar
strigăte nemulţumite:
că
de-nsetare stau să moară
şi că
servesc răbdări prăjite.
Nu
şi-au curmat cârtirea şuie
nici
când cu mană i-ai hrănit,
ori când – lovind eu cu-ndoială –
din stâncă apa a ţâşnit.
Ba şi
mai şi: urcând pe munte
ca
Legea Ta să o primesc,
la-ntoarcere
m-am îngrozit
văzându-i
cum Te preţuiesc.
Căci
ţopăiau cu-nverşunare
şi
se-nchinau unui viţel,
pe care-l dăltuiră-n aur
dup-al
Egiptului model.
Atunci,
cuprins de grea mânie,
pe toţi
ai vrut să-i prăpădeşti!
Dar
i-ai iertat la ruga mea,
făcând
astfel dovada că Tu Eşti.
În
schimb, mi-ai poruncit să-i plimb
ani
patruzeci fără oprire,
ca să
dispară păcătoşii
şi să
ai parte de cinstire.
Meditaţia V
(Înfăptuiri şi
previziuni)
Să stai
cu Domnul la taifas
nu-i
la-ndemâna orişicui,
iar
prietenia Sa aparte
- în
care El tot dăruieşte
ca
ochiul inimii să-L vadă -,
onoare-i
pentru om, dar şi îndemn
să-şi
biruie nefericitul lui impas
din
astă viaţă ca un scurt popas.
…Tu,
care gândul omului citeşti
şi
inima i-o cercetezi,
îmi
ştii prea bine străduinţa
de-a Te
servi după puteri
ca
planul să Ţi-l împlineşti,
în
chipul ăsta ajutând
la-nscrierea
destinului evreu
în
cartea lumilor ce-or fi,
prin
legi cu rol transformator
pentru
alesul Tău popor:
la
sărbători şi-n ritual,
la masă
şi-n plan social.
E drept
c-aceste transformări
au fost
imperativ cerute
de
voia-Ţi supratemporală
şi cu
ocoluri împlinite
din
pricini doar abia schiţate
sau
prin abateri pronunţate.
Dar,
cum se vede desluşit,
progresu-n
lume-i nelipsit;
atâta doar că-n plan moral,
omul pe
rac l-a depăşit…
Cum
omenirea se îndreaptă
spre
catastrofe, nu spre bine,
pentru
evreii nenăscuţi
nu-i
greu de-ntrevăzut ce vine:
nemulţumiri,
războaie, necredinţă
şi
multă, multă suferinţă.
Pontius Pilatus
(Poem dramatic)
Întreaga acţiune se
petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius
Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul
atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul
acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura
devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei
celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea
rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.
Deşi e dimineaţă devreme
şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a
devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna.
Deocamdată, înveşmântat în
togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile
ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul
înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept
este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi
i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar,
obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu
chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi
mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei).
Pilat:
(aparte)
Cu ce răsplată m-am ales
că zeci de ani am fost sub arme,
ca Roma şi-ale sale norme
să-nsemne-n lume un succes?
Am fost numit procurator
în ţara asta de coşmar,
unde chiar soarele se-ncinge
cu o furie de barbar,
când locul meu era alături
de-acest Tiberiu împărat,
pe care cu curaj destoinic
l-am apărat şi îndrumat
să-ntoarcă soarta unor lupte
considerate ca pierdute,
astfel ca faima-i de strateg
cu cea de om să se confrunte.
(Căci ştiu atâtea din trecutul
acestui ins degenerat,
încât ce-n taină se şopteşte,
fărâmă-i dintr-un scelerat...)
Dar, cum a fost şi va mai fi,
amicii-n spate m-au lucrat,
iar împăratul nostru drept,
decretu-n grabă l-a semnat...
Venind aici cu fierea-n clocot
la tot ce ţine de evrei,
nu-i de mirare că le-am copt-o
în lucruri sacre pentru ei,
precum ofensa cu plimbatul
stindardelor imperiale
în tot oraşul şi-n pofida
protestelor sacerdotale,
ori întâmplarea drăgălaşă
cu apeductul şi-a lui plată
din banii Templului, ciupiţi
de la o gloată-ndoctrinată...
Cu toate astea, fui vestit
că însuşi Ana, Preot Mare,
urmează să mă viziteze
pentru ceva făr’ de-amânare,
povestea cu
acel profet
ce-n mozaism s-a opintit,
fapt pentru care, zor-nevoie,
Sinedriul îl vrea răstignit.
De parcă eu, nobil roman,
mai mare peste regi locali,
aş fi vreodată înclinat
s-aprob nişte evrei venali.
Nu ştiu exact cine-i profetul
şi nici cu ce-i mai vinovat
ca miile de inspiraţi
ce ţara bat în lung şi-n lat.
Dar pentru că i-a pus pe jar
cu mic, cu mare pe rabini,
voi fi cu El şi-o să mă lupt
cu şeful haitei de haini.
Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula
că se apropie de el în mare grabă.
Procula:
(foarte
agitată)
O, soţul meu, ce bine-mi pare
că singur eşti şi relaxat!
Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina
ce m-a-ndemnat ca să te cat.
Pilat:
O bucurie-i pentru mine
prezenţa ta de dimineaţă!
Mă miră graba-ţi, dar te-ascult
cum drag mi-a fost întreaga viaţă...
Procula:
(cu patos)
Balsam divin pentru inimă-mi
e vorba ta meşteşugită,
dup-acel vis de astă-noapte
revelator ca o ursită.
Părea că m-am pierdut pe veci
într-un lugubru labirint,
ce-apocalipsu-l contura
cu-ocheadele luminii de argint.
Şi, negăsind o cale de scăpare,
spre nebunie groaza mă-mpingea,
când – ce minune! – vocea auzită
s-a dovedit a fi salvarea mea.
Căci vocea caldă ca o mângâiere,
din haos la liman m-a scos –
un coridor al liniştii supreme,
unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.
Mi-e imposibil să-ţi explic
senzaţiile încercate
în clipe fără de egal
ce-n timp real sunt peste poate:
simţeam cum pacea se preschimbă
în fericirea mult visată
şi îmi doream să nu mă-ntorc
în lumea asta niciodată...
Plimbându-mă cu încântare
pe-acel traseu de paradis,
pe un perete am zărit
ceva frapant chiar după vis;
un peşte desenat în grabă
de-o mână nu prea iscusită,
dovadă clară că altceva,
nu arta-i ţinta urmărită.
Preocupată obsesiv
de visul meu cu peştişorul,
m-am deşteptat cu noaptea-n cap
ca să dezleg întreg misterul,
şi-n grabă l-am chemat la mine
pe grădinarul Ieremia,
cel care deja aderase
la crezul lui Iisus Mesia,
ca să m-ajute. El mi-a spus
când relatare-am terminat:
„Sunt onorat, ilustră doamnă,
că neuitării m-aţi redat.
Cât despre-acel desen, să ştiţi
că-i un simbol uluitor –
întâi semnifică botezul,
apoi pe-al nost Mântuitor.
Căci peşte-i ICHTHYS
în greceşte
- un acrostih sculptat în fier –
ce seva-şi ia din Iesus Christos,
dar şi din Theou Yios Soter.
Iar prin
traducere obţinem
esenţa lui Hristos Iisus,
în ipostaza Lui de Uns,
ca şi de Fiu trimis de sus”.
Niţel stingherită de cele spuse aproape pe
nerăsuflate,
Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte
ca Pilat să poată interveni,
ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu
hotărâre:
Aceste lucruri, dragul meu,
îmi par atât de însemnate,
încât de El, pe-ai noştri zei
nemărginitul îi desparte.
De-aceea, rogu-te fierbinte,
de morţii preoţii-L vor da,
să faci tot ce-ţi va sta-n putinţă
ca legea să învingă ura.
Nu-i drept să fie omorât
un om pentru credinţa lui,
prin ticăloasa lucrătură
cu indignarea vulgului!
Pilat:
(privind-o
cu admiraţie)
Nu-ţi face griji, divina mea,
că legea poate fi trucată!
Ea-i una, pentru toţi aceeaşi
şi-i vie doar de-i aplicată...
Rămân uimit de zelul tău
în slujba noii rătăciri,
de parc-aici n-ar prisosi
cele mai stranii născociri.
Din două, una: dacă-i zeu,
Iisus de moarte-i ocolit,
iar dacă-i om, nu văd de ce
să fie îndumnezeit.
Oricum, pe pace tu să fii
cu antirabinismul meu,
care m-obligă să m-opun
chiar de n-aş şti de oful tău.
Procula îi mulţumeşte şi pleacă, iar Pilat, deja
obosit
după plimbare şi discuţie se aşează cu un geamăt
pe scaunul-pat
din portic.
De-acolo, cu încântare şi invidie, minute în şir
el umăreşte
zborul planat şi rotitor al unui vultur.
Dar soldatul de gardă intră şi-l anunţă că Ana,
marele Preot,
împreună cu Caiafa, ginerele său, aşteaptă să fie
primiţi.
Îi primeşte de-abia catadicsind să se ridice în
capul oaselor
şi-i invită să şadă mai departe de el, după ce
le-a cercetat cu scârbă
şi dispreţ îmbrăcămintea bogată şi bărbile
încâlcite.
Pilat:
(cu semeţie,
după schimbul de saluturi)
Nu m-aşteptam, distinşi evrei,
să ne vedem aşa degrabă.
Ce treburi v-au silit la drum
pe zăpuşeala asta oarbă?
Ana:
(vizibil
deranjat de primire şi de apelativul întrebuinţat)
Cum ştii prea bine, hegemon,
suntem trimişi de Tribunal,
ca să aflăm ce-ai hotărât
în cazul unui ins banal,
acel profet fals şi dement
ce tulbură şi-aţâţă gloata
şi care pentru noi e demn
pe cruce să-şi încheie soarta.
Suntem grăbiţi? Cum să nu fim,
dacă e vineri, iar sabatul
începe-ndată la apus,
când noi ne-oprim cu robotitul?!
Pilat:
(cu
autoritate)
Verdictul meu îl veţi afla
doar după ce voi cerceta
pe îndelete-nvinuitul,
ca legea să-şi spună cuvântul!
Cei doi ies. Îndată după aceea este introdus
arestatul:
un tânăr înalt, slab şi cu nişte ochi albaştri,
surprinzător de blânzi pentru starea în care el a
fost adus
de furia mulţimii – faţa învineţită, mâinile
însângerate,
iar chitonul rupt şi murdar.
Pilat:
(priveşte
îndelung şi cu un început de simpatie pe arestat,
îndeosebi după ce-şi dă seama că de
la intrarea acestuia,
ca prin farmec i-a incetat
sâcâitoarea durere de cap)
Acuma, arestat, să-mi dai
detalii despre viaţa Ta,
că poate cu puţin noroc
de cruce Te-oi îndepărta.
Iisus:
(cu
adorabilă seninătate)
Nu sunt surprins de ce aud,
că moartea preoţii Mi-o vor,
deşi Eu rău nu am făcut
chiar nevorbind pe limba lor.
Ba şi mai mult, ea-i necesară
pentru-a Scripturilor plinire,
făcând astfel dovada vie
că Adevăru-i veşnic prin jertfire.
Pilat:
(cu ironie)
Cum adevăru-i pentru omenire
o taină-ntruchipată-n ţel,
sunt curios pe unde se ascunde
şi cum putem să dăm de el...
Iisus:
Cu-Aristotel eşti de acord
că-ntregul partea o premerge?
(Pilat
încuviinţează din cap)
Aşijderi Tatăl este Totul,
iar omul din Întreg decurge.
Distincţia fiind făcută,
e lesne-acum de priceput
că Dumnezeu e Adevărul,
surprins prin crez şi cunoscut.
De-aceea Tatăl M-a trimis
în astă lume răului robită –
ca omului să-i fiu chezaş
că viaţa-n dragoste-i nepreţuită.
Pilat:
Deşi îmi pari la minte-ntreg,
nu cred că pot să Te-nţeleg:
să fii un Om dumnezeit,
ori Dumnezeu Om devenit?!...
După discuţia avută,
m-am lămurit cam care-i baiul:
de când doctrina Ţi-o propagi,
rabinii-şi tem punga şi traiul!
Tu vrei ca răul să-l învingi
printr-o iubire necurmată;
pe ei iubirea-i alarmează,
căci răul este al lor tată.
Dar legea noastră indulgentă
cu-acele crezuri nenocive
pentru statala siguranţă,
nu vede-n cazul Tău motive
de iminentă arestare
sfârşită prin crucificare;
poţi fi cel mult întemniţat
ca vagabond înveterat...
Iisus:
Eşti generos, ilustre hegemon,
c-o soartă mai demult prezisă –
Mi-e dat să mor şi-apoi să-nvii
probă că moarte-a fost învinsă.
Pilat:
Să înţeleg că Tu înclini
spre-a prevestirii împlinire
şi că de moarte nu Te temi
cu-a Ta supraumană fire?
Iisus:
Ca Fiu al Celui ce-i etern,
sunt izbăvit de-a morţii teamă;
dar ea-şi afirmă hărnicia
prin ipostaza mea umană.
Pilat:
Te poţi întoarce în arest,
consider cercetarea încheiată!
Iisus:
(murmură în
timp ce este scos de gardă)
Suntem extreme-n veci unite
de jocul sorţii revelată...
De cum iese arestatul, durerile de cap ale
procuratorului reîncep,
aşa că el dă ordin să nu fie deranjat de nimeni.
Pilat:
(cu mâinile
la tâmple)
O, zei, ce crunt mă pedepsiţi
pentru puţina mea credinţă!
Durerile au re-nceput
şi nici curaj, nici iscusinţă
n-am îndeajuns ca să decid
în cazul lui Iisus prorocul –
aleg dreptatea să o apăr,
ori preoţimii îi fac jocul?
(Când a virtuţii râvnă se porneşte,
zeiasca influenţă-i în declin,
iar sufletu-mbibat cu-nvăţătură
de îndoieli trufaşe-i arhiplin...)
Nu de sofisme-i trebuinţă
în astă chestiune delicată,
capabilă să schimbe lumea
cum nimeni n-a făcut-o niciodată.
De vreau ca peste ani şi ani
să nu fiu laşul cel mai mare,
am datoria-n public să afirm
c-acest verdict e-o crimă-ngrozitoare.
Dar iarăşi zic, nu-i inutil,
ba chiar curată nebunie,
să mă opun unei voinţe
totuna cu ce-i dat să fie,
când Însuşi El a afirmat
c-o resemnare neumană,
că faptele de azi nutrite-s
de sânul plin al sorţii mamă?
Am încercat şi alteori
să mă impun prin foc şi pară
şi m-am ales cu eticheta
că sunt mai crud decât o fiară.
De data asta vreau să ies
din confruntarea următoare
basma curată orice-ar fi,
chiar dac-aş şti că lumea moare.
Intră Ana şi Caiafa,
care au aşteptat cu nerăbdare crescândă să fie
primiţi.
Ana:
(ţâfnos şi
fără a mai aştepta ca Pilat să-i dea cuvântul)
Cu nerăbdare, hegemon,
vrem s-auzim c-ai confirmat
sentinţa dată de Sinedriu,
ca să sfârşim ce-am demarat.
Pilat:
(ironic)
Eşti, venerabile, convins
c-aşa-i corect să procedez,
chiar dacă bietului profet
legal n-am ce să-I reproşez?
Caiafa:
(foarte
iritat)
Aşa să fie, hegemon,
că-i fără vină după lege,
deşi susţine că ar fi
al evreimii unic rege?
Păi, uzurparea, mi se pare,
nu-i o problemă oarecare –
ea îl vizează pe Cezar
şi se rezolvă ca atare!
De ceasul rău te va-ndemna
să-mpiedici dreapta procedură,
cercând să aperi mai departe
o preanocivă secătură,
vom fi siliţi să-nştiinţăm
imperialul cabinet,
că-naltul demnitar din zonă
fraternizează c-un proclet.
Pilat:
(dezgustat)
Sunteţi mai mult decât oribili
cu-această oarbă-ncrâncenare
ca ţinta faptă să devină
oricât ar fi răul de mare.
Nu doar şantaju-n cazul meu
şi-o crimă etnic asumată
de-un for juridic şmecheresc
şi-o gloată abil manevrată,
ci şi dezordinea firească
de nedreptate generată,
când clerul prin politică
îşi vrea imaginea salvată.
Ana:
(la fel de
înţepat)
Ne reproşezi că încercăm
să fim ai Romei buni supuşi,
chiar preferând o nedreptate
dezordinii la care-am fi expuşi?
Rămân surprins, Pilat din Pont,
de-a ta poziţie ciudată,
când ştii prea bine că sentinţa
trebuie-ndată aplicată.
Răspunderea pentru proces
a noastră-i azi şi-n viitor,
iar sângele acestui ins
evreii-l iau asupra lor!
Pilat:
(vizibil
relaxat, spălându-se pe mâini)
Mă simt cu cugetul curat
după această precizare,
fapt pentru care ţin să fac
o necesară îndreptare:
o nebunie-i să afirmi
că eşti şi zeu şi om deodată;
dar când pretinzi că eşti şi rege,
ţicneala trebuie stopată!
De-aceea, eu voi ordona
să fie-n rege deghizat
şi-apoi luat la scărmănat
acest erou de mucava.
Dă soldaţilor ordinele necesare pentru
batjocorirea lui Iisus,
după care se întoarce lângă cei doi preoţi şi
continuă:
Poporu-acum să-l întrebăm
cui libertatea i-o va da –
preablândului ţicnit Isus,
ori fiorosului Baraba?
De trei ori Pilat cere mulţimii pestriţe şi
zgomotoase
să aleagă între Iisus profetul şi Baraba tâlharul
şi tot de-atâtea ori aceasta urlă: „Baraba”!
Pilat:
(aparte)
Vai ţie lume de haram!
Ce şanse de schimbare ai
când visătorii tăi de soi
în schimbul leprelor îi dai?
Nu mi-i ruşine nici cu mine –
niscaiva timp m-am agitat,
ca în final să demonstrez
că sinele mi-i neschimbat...
Hristos a înviat!
Cui,
Doamne, am fi fost acum
de nu
veneai să ne îndrumi
şi nu
ne dăruiai lumină
din
candela acestei lumi,
când mii de ani n-au fost de-ajuns
din
oameni negura s-alunge
şi-atâtea
inimi mai ezită
renaşterea
să şi-o câştige?!...
Dar
Dumnezeu e Adevăr
azi ca
şi ieri şi-n veci de veci;
de-aceea
Lui Îi mulţumim
că nu
suntem nişte zevzeci
şi-n
marea Lui milostivire
de
preaputernic Făcător,
ne dă
prilejul să-L cinstim
pe Fiul Său mult iubitor,
care-a murit în grele chinuri
şi-apoi
pe moarte a călcat,
ca
oamenii model să-L aibă
când
spun Hristos a înviat!
Te port în suflet
Te port în sufletu-mi flămând
ca pe-o icoană nepereche,
‘naintea
căreia mă-nchin
cu dor hrănit de-o boală veche.
Mă perpelesc în vis şi treaz
cu-nchipuiri ne-ndurătoare,
ce-atât de-aproape mi te-aduc
ca pe o dulce-nfiorare,
şi ca-ntr-o transă te implor
să fii cum arătai cândva –
sirena marelui danez,
iubind până la jertfa sa...
Sunt robul vrerii tale crude
cât voi trăi pe-acest pământ –
mă poţi salva, dar tu preferi
să mă împingi înspre mormânt.
Cu inimă sau fără
ea?
O, Tată,
la ce doar inima mi-ai dat,
când nu mi-a fost menit
să o hrănesc
după reţetele iubirii,
deşi-n lucrarea Ta măreaţă
e însăşi temelia firii?!
Decât c-o inimă-ntristată
de neputinţa împlinirii
prin jocul ne-ntrerupt al pasiunii,
mai bine fără ea,
căci fericiţi în nesimţire
sunt cei cu inima pietroi,
cu toţii bine-nveşmântaţi
şi înlăuntru seci şi goi.
Lumi paralele
Atâtea tone de lumină
aruncă Soarele încins
pe creştetul de nou-născut al Terrei,
că pomii-s grei de rodul alb
(menit dulceaţa să-şi sporească
în fagurii umpluţi de-albine),
iar fluturii înoat-alene
prin aeru-ndesit cu-arome
şi, fericiţi ca nişte zei
în nepăsarea lor senină,
ei lasă omenirea să-şi găsească
un sens şi-o satisfacţie haínă.
Doar vorbe...
Cum poluarea-i fără de hotare
şi clima culturală-n transformare,
cuvintele-s atât de torturate
- ba-n cleştii gerului gemând,
ba de căldură delirând –
încât refuză-n cărţi să şadă
fără să facă vreo ispravă
şi din manele-şi fac intrarea
în căpăţâni de politruci,
ca să-i înveţe cum o ţară
se poate pune pe butuci.
Adevăruri neplăcute
Chiar dacă omul are ştire
că viaţa-i dulce amăgire
când vanităţile i-o fură
precum e roua resorbită
de a căldurii arsă gură,
el timp nu-şi face să înveţe
din pura florilor ştiinţă
cum să-şi deschidă spre lumină
corola tainelor de-a fi
şi cum culoarea şi parfumul
esenţa-n viu pot deveni,
ci ca gândacul duhnitor
el forfoteşte ne-ncetat
şi crede că-i minunea lumii,
deşi-i de-a binelea-n rahat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu