Din capul locului trebuie
să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul
sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere
următoarele trei elemente complementare:
1)Preocupările de acest
gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante,
Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din
plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului,
miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot
astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului,
probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a
lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade;
2)Producţiile romantice
s-au realizat în cadrul unui program (curent) unitar, care – rulând copios pe
cele două coordonate principale: pasiunea şi fantezia – a încurajat cultivarea
fantasticului, colosalului şi dizgraţiosului, a protestului, misterului,
aventurii şi antiteticului;
3)Romanticii de
pretutindeni (Walter Scott, Byron, Shelley, Hoffmann, Edgar Allan Poe(foto), Victor
Hugo, Puşkin, Lermontov, Eminescu) au dat maximum de strălucire literaturilor
lor naţionale, prin nobleţea ideilor promovate şi prin farmecul fără egal al
verbului utilizat drept vehicul pentru concepţia lor artistică.
Fără-ndoială că pentru
scopul propus în această scriere, cel mai reprezentativ romantic mi se pare a
fi Edgar Allan Poe (1809-1849) . Influenţat de literatura gotică engleză, care,
începând cu romanele de groază ale Annei Radcliffe, se delecta cu senzaţionalul
redat în scene încărcate de mister şi coşmar, de asemenea influenţat de
romantismul tenebros german şi, nu în ultimul rând, de folclorul negrilor din
sudul Statelor Unite, unde şi-a petrecut copilăria, E.A.Poe a cultivat cu o
măiestrie nemaiîntâlnită până la el, atât suspansul de factură poliţistă (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată), cât şi misterul
avântat spre coşmar şi groază, pe direcţia celor „patru s”: straniu→spectral→sinistru→sepulcral (Metzengerstein, Masca morţii roşii, Hruba şi
pendulul, Prăbuşirea casei Usher,
Inima care-şi spune taina).
Dar dintre toate scrierile
lui Poe, în care marele romantic american cultivă misterul în evoluția sa spre
halucinant, nici una dintre ele nu poate să rivalizeze cu suprema măiestrie
atinsă de Prăbușirea casei Usher pe
direcția celor „patru s”, acțiunea încheindu-se cu prăbușirea în eleșteu a
sfărâmăturilor casei Usher, luminate de „luna plină care apunea roșie ca
sângele”, după ce Roderick Usher, ultimul proprietar al acestui „lăcaș al
tristeții” și „victimă a groazei anticipate”, moare atunci când cadavrul
surorii sale, lady Madeline, se prăbușește peste el.
Demonologia și oniricul
sunt alte două direcții predilecte ale romanticilor, unde Poe și-a dovedit cu
prisosință colosala sa înzestrare, atât în proză cât și în poezie. Astfel, dacă
în savuroasa povestire Bon-Bon
asistăm la întâlnirea dintre filosoful birtaș Pierre Bon-Bon și diavolul
gentleman, întâlnire care, cu diferențele de rigoare privind conținutul
conversației și consecințele vizitei întreprinse de Necuratul, ne duc cu gândul
la memorabila întâlnire dintre Ivan Karamazov și demon, visul devine un motiv
statornic în poezie (Un vis dintr-un vis,
Un vis, Tărâm de vis), iar în proză (Îngropat
de viu) o sursă de coșmaruri și suferințe dilatate până la absurd, atunci
când visele își trag seva din lecturile despre morți aparente și sunt
întreținute de-o imaginație maladivă.
Așa cum s-a întâmplat și
cu alți artiști romantici, pentru Edgar Allan Poe viața a fost extrem de
zgârcită. Zgârcită în ceea ce privește liniștea și fericirea, dar foarte
generoasă în ceea ce privește eșecurile și încercările dureroase (moartea mamei
și soției). Indiscutabil că în această suită de experiențe amare trebuie
căutată setea lui Poe de macabru și fascinația exercitată asupra lui de moarte,
fie atunci când moartea pătrunde și face ravagii în locuri considerate
inexpugnabile de către organizatori (Masca
morții roșii), fie în stare de transă sau moarte aparentă, fie în procesul
de descompunere al domnului Valdemar, pe corpul căruia se experimentează
înfricoșătoarele procedee ale mesmerismului, magnetismul de natură animală.
Căci e un lucru știut că
Edgar Allan Poe s-a arătat foarte interesat de cele mai năstrușnice invenții
ale timpului, precum călătoriile cu balonul, ori ingenioasa șarlatanie cu
jucătorul „programat” de șah, și că pe linia ascendentă a tradiției
anglo-saxone, el și-a pus fantezia la treabă pentru a construi un fabulos
sistem spațio-temporal, care să-i permită explorarea Cosmosului până la Lună și
retur (Hans Phall), respectiv călătorii
cu un vas-fantomă (Manuscris găsit într-o
sticlă – povestire inspirată de Coleridge), ba chiar până în străfundul
oceanului (O pogorâre în Maelström),
fantastica experiență trăită de marinarul scăpat ca prin minune din infernul
lichid.
Toate astea explică
îndeajuns enormul respect arătat operei lui Poe de către ilustrul nostru
compatriot I.L.Caragiale, care chiar a tradus din franceză Balerca de Amontillado, precum și consistenta influență exercitată
de marele romantic american asupra clasicului român, atât în ceea ce privește
procesele psihice în marșul lor de la obsesii până la crimă (Inima care-și spune taina, Pisica neagră), cât și în studiul
efectiv al comportamentului nebunilor în acel sanatoriu unde bolnavii reușesc
să-i pună la popreală pe paznici și sanitari (Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană).
Ca o concluzie generală,
trebuie să subliniem ba umanismul și sensul etic al unora dintre scrierile lui
Poe pe direcția restabilirii adevărului (Tu
ești ucigașul!) ori al răzbunării (Balerca
de Amontillado, Hopa-Hop sau opt
urangutani înlănțuiți), ba umorul suculent al autorului și grotescul dus
până la absurd în Sistemul doctorului
Catran și al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb putința
răsturnării valorilor în lume, binele fiind îngenuncheat de răul biruitor.
N.B.Este cât se poate de evidentă influența decisivă a lui Poe asupra
literaturii americane. Practic, literatura nord-americană a demarat cu acest
mare și complex artist!
O influență însemnată,
deși nu la fel de categorică, a exercitat E.A.Poe în literatura anglo-saxonă,
mai exact în întreaga literatură universală, căci noua modalitate a simțirii
moderne, începută în Europa de simboliști, purcede din opera acestui genial
nedreptățit de soartă și semeni.
Dincolo de înnoirile
impuse în tehnica de analiză, investigație psihologică și în cea de cultivare a
senzaționalului, opera lui Edgar Allan Poe a contribuit la identificarea și
afirmarea a trei noi falange în literatura universală:
a)Literatura de aventură și anticipație, care, continuând superbele
fantezii ale lui Rabelais și J.Swift, a cunoscut mai apoi realizări de prestigiu
prin Samuel Butler (Erewhon și Întoarcerea din Erewhon), Jules Verne (Cinci săptămâni în balon, Copiii căpitanului Grant etc.), Hermann
Melville (Moby Dick), Robert Luis
Stevenson (Comoara din insulă),
Herbert George Wells (Omul invizibil,
Primii oameni în lună, Mașina timpului etc.), W.Wilkie Collins
(Piatra lunei), Pierre Boulle (Planeta maimuțelor);
b)Literatura de investigație psihologică, cu uriașul ei salt datorat
lui F.M.Dostoievski, iar în secolul XX cu remarcabila contribuție a lui Franz
Kafka, Marcel Proust, Thomas Mann, William Faulkner, James Joyce, Virginia
Woolf;
c)Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate
categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C.Auguste Dupin
al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle,
Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor
personaje proverbiale precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret.
Sighetul Marmației,
George Petrovai
12 sept. 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu