POESIS - ALEXANDRU PETRIA

unde

să te duci în părinţi, în vrabia aia

ameţită care ţi s-a oprit pe prag,

în caietele de şcoală ale copiilor, în ciocolatele cumpărate lor,

în iubita ce-şi limpezeşte fesele

în oglindă şi e o punte de reproşuri,

în hamsterul din borcan-

mereu uiţi să-i pui de mâncare,

în bicicleta albă reparată şi răs-reparată,

să te duci în clasorul cu timbre,

în textele scrise mai demult, în fundătura femeile avute-

o să-ţi mulţumească măcar un nătăfleaţă

că s-a ales cu o nevastă cizelată?,

chiar şi în cactusul de pe verandă, v-am spus dar vă plesnesc

de chicotiţi că-s sentimental,

unde futerea să

mai duci din tine

ca flacăra după vânt

din inima ta tot mai dusă

nu votez niciodată singur

nu plec niciodată singur,

îi şterg de pământ, le scot viermii din orbite,

lustruiesc oasele ca pentru inspecţie armele din rastel.

îi pun într-un cărucior pe cei care-i ştiu, vecinului îi strig să încarce alţii,

să nu rămână vreunul uitat.

dacă ei nu mai pot, nu pot şi pentru tine din decembrie 1989.

nu plec niciodată singur,

sprijin de un copac căruciorul în curtea sec...

o întâmplare regretabilă

cu iarba pe piept au pornit în oraş

peste tot cu găurile gloanţelor ca nişte ochi închişi

un băiat întreba o fată pentru ce a murit

n-a apucat să facă dragoste

au venit

cu trenul cu avionul,

bucureştiul era şi nu al lor

după o busculadă

au intrat în palatul parlamentului

pe holuri nu-şi mai auzeau paşii

s-au tot învârtit şi pământul le cădea

de pe geci şi pantaloni pe covoare

când au obosit s-au odihnit în sala plenului

se minunau de latopuri

nu se ştie cine a zis să

voteze măcar o lege

una a lor

un rest de vis din 1989

s-a stârnit însă iar o busculadă

strigătele săreau între pereţi ca mingile

jandarmii îi împingeau cu scuturile

i-au încercuit

unul cu numărul 1021 bătea cu bulanul un bărbos,

înjura şi ridica şi lăsa mâna, "numai mizerie aţi făcut aici, mă, numai pământ."

i-au aruncat în dube

jandarmii cu ţinută nouă. în multe dube.

"aşa ceva n-o să se mai repete, a declarat un ofiţer ziariştilor,

e regretabil ce s-a întâmplat"

la patriarhie, prea sărac cu duhul

când a apărut, numai copiii l-au băgat în seamă,

îl urmăreau cum povesteşte, dar şi ei s-au plictisit repede,

jocurile pe internet erau mai interesante,

au scos limba la el,

"şi de la second-hand, avea să se îmbrace mai bine", s-a auzit

la palatul patriarhiei era să fie călcat de jeepul

arhiepiscopiei tomisului,

şoferul sutanat al maşinii a coborât şi i-a tras una după ceafă,

"nefericitule, nu eşti atent", spumega în barbă.

arhiepiscopul i-a făcut semn şoferului să înceteze,

arhiepiscopul cu aur la gât ca la nunţile ţigăneşti, zâmbitor.

încerca să vorbească de tatăl lui, de una, de alta,

repeta ierusalim, betleem,

nu se ştie cum a intrat şi la patriarhul daniel,

a primit o cafea şi patriarhul

i-a zis că e pe fugă între întâlniri, că mântuieşte neamul cu o catedrală,

cu televiziuni şi ziare,

îi suna mobilul tot timpul,

"vezi că sunt chiar ocupat, străine.

n-am timp de poveşti, chiar.

tu poate ai tot timpul din lume.

vrei bani? n-avem.",

patriarhul şi-a mai examinat manichiura şi a plecat

iar în curte ajuns i-au spus hăbăuc,

fără studii

şi au râs îndelung preoţii,

i-au dat coate, başca e şi evreu,

poliţistul chemat i-a cerut actele stânjenit,

poliţistul s-a potrivit să aibă ochii ca ai lui,

n-avea chef de completat procese-verbale,

să nu uite să-i cumpere nevestei tampax, gândea,

l-a luat deoparte,

l-a întrebat de foame

şi i-a întins un senvici făcut de nevastă,

s-a lăudat cu copiii lui, doi băieţi şi o fetiţă,

"ai bani de metrou? uite nişte mărunţis", a mai zis,

apoi l-a lăsat în doaga lui să-şi caute tatăl,

i s-a părut prea trist, prea sărac cu duhul

milă pentru preşedinte

a ajuns să joace table singur, să bea cu faţa la oglindă,

amanta îi spune la telefon că o doare capul şi

că nu iese din casă,

se gândeşte ce a făcut iliescu când a fost să fie, constantinescu,

îl sufocă ceea ce credea că n-o să-l sufoce,

tăcerea creşte ca alte covoare în cabinet, pe scări, chiar pe aleile grădinii cotroceniului,

bea,

câteodată aude maşina hingherilor cum strânge câinii de pe străzi,

deschide mai tare fereastra ca să audă,

da, s-a ocupat şi el de ei cândva,

da, eutanasia e o formă a iubirii

-îî plăcea să-şi spună-

sau a milei,

nu reuşea să-şi dea seama exact,

în vis se transformă în câine,

negricios şi vioi,

e urmărit de hingheri,

şi fuge,

şi găseşte iar mâncare şi căţele,

oamenii nu-i zic că-l iubesc,

e negricios, câine,

şi oamenilor nu le e milă