Pentru
codreni, şi nu numai pentru ei, ziua de
14 decembrie nu trebuie să treacă neobservată.
Este data naşterii vestitului luptător pentru dreptate socială Vasile
Blidaru (1911 – 1958), personalitate istorică încă vie în memoria orală a
generaţiilor vârstnice din Ţara Codrului. Pentru cei tineri, atât de lipsiţi de
modele adevărate, viaţa şi activitatea acestui personaj de legendă trebuie
mereu evocată. Pentru mine, preocupat toată viaţa de cercetarea
trecutului
istoric al acestui colţ de Ţară, este o datorie de onoare.
Cine a fost Vasile Blidaru, ce l-a
mânat pe el în luptă şi prin ce fapte
şi-a câştigat dreptul de a fi consemnat în istoria neamului nostru ?
S-a născut la 14 decembrie 1911, în
localitatea Odeşti, din părinţii Gheorghe şi Floare, fiind cunoscut în satul
natal sub numele de Văsălica Marişchii. La vârsta de 6 ani a rămas orfan de
tată, acesta căzând mort pe fronturile Primului Război Mondial. A făcut patru
clase primare în satul natal. Încă din tinereţe a dovedit înclinaţii spre
activităţile manufacturiere, devenind un adevărat as în domeniile olăritului,
tâmplăriei, dogăritului şi fierăriei. În timpul stagiului militar a dobândit şi
meseria de armurier. Era în acelaşi timp un destoinic agricultor şi un vânător
pasionat. Hărnicia şi spiritul său creativ i-au asigurat în comunitate statutul
de gospodar mijlocaş, familia sa ducând un trai decent, îndestulător. În 1937
s-a căsătorit cu Floare Neamţ, o fată frumoasă şi harnică din Odeşti. Împreună
au avut trei copii. O familie frumoasă şi fericită. Nimic nu prevestea cumplita
furtună care se va abate asupra ei în perioada 1949 – 1958 şi în toţi anii
următori. În anii 1941 -1942 este concentrat în armata maghiară şi trimis pe
front. Există mărturii că şi în război şi-a dat măsura valorii, acoperindu-se
de glorie. Se vorbeşte chiar despre o armă cu lunetă, câştigată ca premiu la un
concurs internaţional de tir care ar fi avut loc la Berlin. Era, într-adevăr un
ţintaş care nu greşea niciodată. Vasile Blidaru era şi un cetăţean activ al
comunităţii. Din punct de vedere politic a fost apropiat de Partidul Naţional
Ţărănesc, aşa cum au fost toţi codrenii, şi de liderul acestuia, Iuliu Maniu.
Era normal să fie aşa, „maniştii” fiind cei care au preluat moştenirea politică
a Partidului Naţional Român şi a lui George Pop de Băseşti. În 1945 s-a înscris
în Partidul Social Democrat, iar în 1946 în Frontul Plugarilor
O trăsătură de caracter care i-a
marcat lui Vasile Blidar destinul a fost spiritul de dreptate. Se pare că dintre codreni,
băiţenilor şi odeşteniilor, sângele, pur
şi simplu le clocoteşte în faţa nedreptăţii. Nu se pot abţine să nu ia atitudine. Să treacă la fapte, să
apere dreptatea, indiferent de consecinţe. Se pot face multe comentarii pe
această temă. Din perspectivă istorică nu dispunem de suficiente documente care
să-i prezinte pe codreni atât de înverşunaţi împotriva nedreptăţii. Eventual,
de prin 1848 încoace, îi găsim prezenţi în iureşul bătăliilor pentru dreptate
socială şi naţională, iar în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi până la 1
decembrie 1918 lupta lor atinge apogeul. Asta nu înseamnă că în decursul
veacurilor nu s-au răzvrătit, mai ales că această cumplită nonvaloare socială,
nedreptatea, a fost o permanenţă a istoriei noastre. O consemnează folclorul,
tradiţia orală, care îi menţionează pe aşa numiţii „dilcoşi”, un fel de hoţi ai
Codrului, dar şi posibili haiduci:
Doamne, dă-mi zâle ca azi
Să le pui belţu-n grumaz
La jude şi la primar,
La popă şi la jutar.
Că popa m-afuriseşte,
Jutaru darea-mi sporeşte,
Primaru mă jumuleşte,
Cu scorbanciu mă loveşte.
Că mă lasă-n drum închis
Şi de necazuri aprins.
Că decât în iobăgie
Mai bine-i în haiducie
Că-mi fac patu pă frunziş,
Ceru mi-i acoperiş,
Stelile, lompaş aprins,
Soarile mi-i vatră-ncins,
Luna, limpede izvor,
Iar codru frăţior.
(din repertoriul lui Radu Ciordaş, „Doamne, dă-mi zâle ca
azi”)
In Odeşti cumplita nedreptate s-a
insinuat ( Pentru a câta oară ?) prin noile autorităţi impuse de comunişti în
fruntea Primăriei şi a Cooperaţiei de Consum. Păduchi flămânzi, capabili să
sugă ori de unde se putea suge pentru a se îngrăşa. S-a întors lumea pe dos.
Cele mai declasate elemente din comunitate, cei proşti, leneşi, împătimiţi ai
crâşmelor, au ajuns la putere. Ce norme morale, ce valori sociale să respecte
aceste lepre? S-au dedat la toate relele din lume, la abuzuri şi ilegalităţi
legate în special de împărţirea ajutoarelor de stat trimise în comună pentru
bieţii oameni sărmani. Lui Vasile Blidar, aflat la început în mijlocul lor, al
noilor autorităţi, nu i-a venit să
creadă că este posibil să fure cu atâta neruşinare din ajutoarele săracilor. A
luat atitudine împotriva lor „ cu treabă bună”, dar fără nici un rezultat. A
solicitat apoi sprijinul autorităţilor de la Pretura din Cehu Silvaniei pentru
a îndrepta lucrurile. Nici aşa n-a reuşit. Prim-pretorul nu s-a sinchisit să ia
măsuri, mai ales că cei reclamaţi erau oamenii lui. Mai mult decât atât, a
devenit indezirabil pentru toţi aceşti noi potentaţi ai satului şi apoi a
comunei Băiţa de sub Codru. I-au ticluit o reclamaţie prin care îl denunţau că
deţine armă, că a răspândit manifeste anticomuniste, că ar fi ameninţat că o să-i spânzure de limbă pe comunişti. În
noaptea de 15-16 august 1949 a fost arestat şi bătut crunt de securişti. Pe
drum a reuşit să fugă, începându-şi lungul calvar al haiduciei, care a durat
până în 23 mai 1958.
Aproape zece ani a reuşit să reziste
în pădurile Codrului. Treptat i s-au alăturat şi alţi codreni nemulţumiţi de
noua ordine politică, economică şi socială instaurată în ţară, dar nici- unul
nu a avut puterea şi priceperea să facă faţă condiţiilor extrem de dificile în
care se putea duce lupta cu noul regim. El însuşi a ajuns într-o uriaşă dilemă,
fiind pus să opteze între familia pe care o iubea foarte mult şi jertfa pentru
ideea dreptăţii. A ales-o pe cea de a doua, cea care l-a dus la moarte,
asigurându-i nemurirea în acelaşi timp. Faptele lui, lupta lui, au fost
prezentate în lucrări pe care, le recomand cititorilor mei (Raţiunile de
spaţiu nu-mi îngăduie să o fac în acest material) : Bellu, Ştefan, Pădurea
răzvrătită, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1993; Ţiproc, Iosif, Vasile Blidaru – Omul
şi legenda, Satu Mare, Ed. Solstiţiu, 2006; Ardelean, Teodor, Dr.,Bancoş, Marin,
Un om, o viaţă, o legendă, Arad, Ed. Centrul Media West, 2014. Ultima dintre ele a fost imboldul acestui
demers al meu şi, pentru că mi-a facilitat accesul la ea, aduc mulţumiri pe această cale d-lui prof. dr. Teodor
Ardelean. Un loc aparte în literatura despre Vasile Blidaru îl ocupă studiile publicate în revista „Acolada” de
către prof. univ. Viorel Rogoz, cercetător de prin rang al Ţării Codrului, care
au meritul de a prezenta personalitatea haiducului în contextul universului
antropo - cultural creat aici.
În încheiere nu mă pot abţine să nu
prezint dilema la care am ajuns în urma
informaţiilor adunate în decursul anilor
de la codrenii mei şi care se bazează exclusiv pe memoria lor orală, pe de o
parte, şi a informaţiilor găsite în literatura scrisă despre Vasile Blidaru.
Sper că nu voi zgândări, după atâţia ani, niciun fel de sentimente. Dilema mea
se referă la adevăratele sentimente dintre eroul nostru şi cea care l-a trădat,
Floare Rogoz, din Băiţa de sub Codru. Memoria orală mă asigură de o frumoasă şi
tragică poveste de dragoste trăită de cei doi. Florica a fost o femeie extrem
de frumoasă, plină de nuri, căreia nici un bărbat nu i-ar fi putut rezista, cum
nici Văsălica Blidaru n-a avut puterea
necesară. La rândul său, era un bărbat foarte prezentabil. Amândoi erau în
plină putere şi lipsiţi de confortul erotic normal. Documentele Securităţii
ne-o prezintă pe Florica ca pe o informatoare de cea mai joasă speţă, hotărâtă
de dragul banilor şi a altor avantaje să
vândă pe oricine, o adevărată fiică a lui Iuda. Era tot atât de
inteligentă pe cât era de frumoasă. Împreună cu Securitatea a pus la cale
planuri diabolice de prindere a lui Blidaru, între regulile
de conduită care i-au fost impuse
fiind şi aceea „de a adopta o atitudine cât mai binevoitoare, de simpatie,
lăsând să înţeleagă că ar fi dispusă să aibă relaţii sentimentale cu el, dată
fiind absenţa atât de îndelungată, 8 ani, a soţului său” ( Dr. T. Ardelean, Marin Bancoş, Op.
cit. p.140). După prima lor întâlnire de dragoste Blidaru a fost pierdut. Nu
i-a mai putut rezista şi toată precauţia pe care şi-a impus-o zece ani de zile
s-a dus pe Apa Sâmbetei. Se pare că totuşi l-a şi iubit, avertizându-l să n-o mai caute. Cu toate
acestea, în noaptea de 23 mai 1958 a reuşit să-l atragă în casă, a încercat
într-o primă fază să-l adoarmă, propunându-i să consume un pahar de vin în care
pusese un puternic sedativ, apoi, fiind refuzată, fără să ezite, a apăsat butonul aparatului de
semnalizare pe care securiştii îl instalaseră
pentru a anunţa că „banditul” se află în casă. Ca să câştige timpul
necesar pentru venirea militarilor i-a propus o partidă de amor, pe care
Văsălica, subjugat de farmecul ei, a
acceptat-o. A fost sfârşitul lui. Ce dramă ! Ce poveste de dragoste ! Cu nimic
mai prejos decât toate dramele celebre ale literaturii universale. Îl las pe
cititorul meu să judece, să-i judece. Eu aştept doar scriitorul, sau
scenograful care să o valorifice.
Decembrie 2014, prof Traian Rus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu