Cu justiția la pshiatru

Peștele de la cap se-mpute! Iar acolo unde vine vorba de cap, care mai e și alterat pe deasupra, primul medic la care te gândești e psihiatrul. Ca urmare a punerii la îndoială a unei sentințe definitive a justiției române. De către cine? De înseși capetele justiției române. Da, capete, pentru că aici nu avem de-a face cu o alcătuire normală, monocefală, ci cu un balaur, care rânjește amenințător către noi din cel puțin patru guri sincronizate. Acordate într-un cor ce numai de principiile justiției nu se sinchisește.

În toată povestea asta cel mai tare mă îngrijorează formele pe care le-a luat demența puterii. Și nu a puterii unui om, cu paranoia și damblalele lui limitat distructive ci a puterii unui angrenaj de instituții care, chipurile, ar trebui să reinstaureze în țară un climat de cinste și normalitate.

Mariana Rarinca, în sine, nu reprezintă o miză reală nici pentru Livia Stanciu, nici pentru Laura Kovesi, nici pentru Florian Coldea și nici pentru vreunul din membrii CSM. Nu e politician de vârf, nu este o persoană influentă, nu și-a fixat-o niciunul dintre crâncenii „lunetiști” mai sus pomeniți drept țintă în vreunul dintre războaiele pentru dobândirea de trofee.

Te-ai fi așteptat ca toți aceștia, prea ocupați cu treburile lor capitale, s-o lase în plata Domnului pe insignifianta Mariana Rarinca, să treacă cu o indiferență majestuoasă pe lângă ea și mărunta ei achitare precum Orient – Expresul pe lângă o drezină ce face manevre de rutină în triajul gării Ploiești.

Ei bine, nu-i așa. Pentru simplul fapt că presa și-a permis interpretări ireverențioase la adresa unora dintre ei, cum că le cam scârțâie osiile în curbe și la macazuri când vine vorba de alegerea drumului corect, s-au mobilizat cu toții să arunce afară de pe șine mărunta drezină.

De ce? Uite-așa, de-ai dracului, pentru că pot, pentru că nimeni nu-i controlează și pentru că s-a-nfoiat drojdia-n ei.

Și-atunci te-ntrebi: sunt acești oameni – instituții, cu orgoliile lor furunculoase și reacțiile lor isteroide, normali la cap? Dovedesc ei discernământul și echilibrul psihic de a conduce o țară și de a proteja un popor?

Mă întreb cam câte contestații în anulare s-or fi depus în ultimii ani și câte dintre ele or fi avut succes? Se zvonește că asta ar cam fi singura anulare a unei sentințe definitive. Ce coincidență, exact asta! În care au falsat prostește marile primadone ale DNA și ÎCCJ.

După cum a fost condus până acum acest joc de, chipurile, îndreptare a unei erori judiciare, poporul român trebuie să se pregătească a primi în zilele ce urmează un gol neregulamentar, direct în plex, mai ceva decât cel marcat de Maradona cu „mâna lui Dumnezeu” contra Angliei, la mondialul din 1986.

Totul pare a fi fost aranjat cu minuție sereistică: pretextul invocat pentru contestarea în anulare, bazat pe un filmuleț scos la țanc din arhive, desemnarea (fără tragere la sorți) a unui complet de judecată mai mult decât dubios prin antecedente, respingerea dintr-o suflare, ca în dosarul Telepatia, a cererii de revocare a completului de chiar judecătorul propus spre revocare și, mai ales, momentul decis pentru pronunțarea sentinței: exact perioada vacanței de vară. Când lumea e plecată în concediu și riscul de manifestații de protest mult diminuat.

Ce judecător, mai ales când a fost ales prin punerea unui deget ca o țeavă de carabină pe pieptul lui, ar mai achita-o pe Mariana Rarinca în procesul care începe peste trei zile? Mai ales că, după tot circul cu contestația și desființarea sentinței definitive, o a doua achitare le-ar compromite definitiv atât pe Livia Stanciu cât și pe Codruța Kovesi.

Un om de rând a fost arestat abuziv 6 luni din viață pentru că a cutezat să-și caute dreptatea în contradictoriu cu două capete de balaur. Niște judecători de la Curtea de Apel, nu îndeajuns de bine verificați la desemnare de balaurul prea sigur de succes, decid achitarea victimei. Se face astfel dreptate.

DNA contestă însă dreptatea, pentru că îi e nefavorabilă. Alege să acționeze în forță pentru anularea ei. Cu mecanismele pe care le are la dispoziție poate să creeze și chiar creează toate premisele unei victorii brutale. O victorie tristă, compromițătoare, prin intimidare.

Normalitatea va fi repusă în drepturi. Dar ce normalitate! A lor, a atotputernicilor, a necrâcnirii vulgului în fața sistemului, cel nedătător de socoteală. Normalitatea de a învinge eticul și bunul simț prin siluire.

Când nu te mai poți opri din abuzuri, când încerci să repari o greșeala comițând o alta și mai gravă, e momentul să consulți un psihiatru.

La care, dacă mai ai un dram de raționalitate, te duci singur. Iar dacă nu, te duce viața. Mai devreme sau mai târziu, cu duhul blândeții sau cu biciul nevoii.

Sursa: Contele de Saint Germain