Omul este om atâta timp
cât vrea să ştie de morală şi se comportă ca atare, adică atâta timp cât este
moral. Căci valorile cardinale (bine, frumos, adevăr, just, sacru) şi
fundamentele umanului (omenia, iubirea, cumpătarea, demnitatea, mila,
generozitatea), nu doar că iradiază din morală, ci – după împlinire prin
înconştientizarea de sine – ele toate converg spre morală, mai exact spre acel
strop de divinitate cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat la facere.
Cândva, în perioada
spiritualizării intensive din istoria omenirii în general, din cea creştină în
special (Antichitate şi Evul Mediu), era într-atât de riguros respectată şi aplicată
această cutumă a creaţiei cu indiscutabila ei preferinţă pentru spiritul mântuitor
reflectat în activismul său disciplinat, încât abaterile de la normele
moral-juridice de convieţuire socială erau, potrivit legii talionului, aspru
pedepsite prin uciderea criminalului dovedit, lapidarea femeii necredincioase,
punerea la stâlpul infamiei sau – după caz – tăierea mâinii hoţului prins, iar
mai târziu, în plin Ev Mediu, prin înspăimântătoarea varietate a torturilor
întrebuinţate de Inchiziţie împotriva nefericiţilor căzuţi în mâinile ei şi
prin frecventele condamnări la arderea pe rug pronunţate de judecători, de
regulă împotriva vrăjitoarelor, ereticilor şi sodomiţilor, uneori (cazul lui
Giordano Bruno) şi împotriva unor gânditori etichetaţi eretici doar pentru
faptul că deveneau adversarii dogmelor obscurantiste prin ideile îndrăzneţe pe
care le susţineau...
Evident, omul modern şi
civilizat nu putea să nu se îngrozească de barbaria principiului juridic ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte,
el care simţea doar dezgust şi disconfort când întâlnea enormele suferinţe ale
dezmoşteniţilor, care punea umărul la accentuarea inegalităţii sociale şi care
considera că-i un act de patriotism să-i facă harcea-parcea pe toţi adversarii
ţării sale.
Aşa că s-a făcut luntre şi
punte ca pedeapsa cu moartea să fie scoasă de toate popoarele Europei din
codurile lor penale (că, de, Europa unită nu vrea moartea răufăcătorului, ci
întoarcerea acestuia la fărădelegi şi mai cumplite!) şi ca puşcăriaşii să se
simtă oleacă mai bine ca la sanatoriu, chit că în acest mod paradoxal
nelegiuirea nu-i nici măcar deranjată, necum să fie stopată.
Unde mai pui faptul că
întemniţaţii au toate drepturile din lume (dreptul la hrană consistentă, celulă
confortabilă, veşminte, asistenţă medicală şi instruire pe cheltuiala statului,
dreptul la relaxare, vorbitor, pachet, ba chiar şi la relaţii sexuale în camere
special amenajate, nu în ultimul rând dreptul să se revolte atunci când nu sunt
trataţi conform normelor europene, bată-le vina, ori atunci când comandantul
închisorii este schimbat fără consultarea lor prealabilă, precum şi dreptul
de-a ieşi la muncă doar atunci când vor muşchii lor, deşi în cazul hoţilor mari
şi mici, de la care nu s-a recuperat paguba în momentul arestării, munca se
impune ca o firească obligaţie până la recuperarea integrală a prejudiciului cauzat),
dar este de-a dreptul ridicol procentajul cu care aceştia înţeleg să se achite
de singura lor obligaţie faţă de societate – aceea ca prin căinţă sinceră să se
vindece de boala călcării pe bec, astfel încât după ispăşirea pedepsei, compatrioţii
lor să nu mai aibă motive să-i privească cu teamă, reţinere sau suspiciune.
Altfel spus, fostul
puşcăriaş să facă în aşa fel, încât perioada de detenţie să fie deodată pentru el o dureroasă încercare şi o severă
învăţătură de minte pentru tot restul vieţii, iar prin comportamentul de care
va da dovadă, în ochii semenilor să apară ca un nefericit accident.
Din păcate, grosul penalilor
nici vorbă să renunţe la năravuri, ci recidivează într-un mod chiar mai grosier
ca la abaterea anterioară, fie că urmăresc să se răzbune pentru sancţiunea
încasată (sunt în război cu societatea şi instituţiile ei coercitive), fie că vor
să recupereze timpul irosit la mititica: hoţul mărunt se uită cu admiraţie la
tâlhar, violatorul se vrea un Don Juan dat dracului, criminalul de duzină îşi
fixează ca model asasinul în serie...
Cum starea infracţională
în România postdecembristă este mai mult decât îngrijorătoare, fapt cu
prisosinţă ilustrat de insuficienta capacitate a puşcăriilor existente pentru
numărul în continuă creştere al condamnaţilor ce-şi aşteaptă rândul, iată
câteva dintre măsurile care trebuie urgent luate pentru limpezirea cât de cât a
spectrului nostru politic şi ţinerea corupţiei sub control, chiar cu riscul ca
Uniunea Europeană să se supere că românii şi-au luat nasul la purtare cu unele
reforme mult prea radicale:
1.Organizarea de îndată a
unui referendum pentru schimbarea actualei Constituţii, aşa încât noua
Constituţie să renunţe la echivocul statut de republică semiprezidenţială, să
precizeze noul statut politic al României (republică parlamentară, republică
prezidenţială sau – cine ştie – poate că monarhie constituţională), să fie cât
se poate de limpede prevăzute atribuţiile interne şi externe ale şefului
statului şi, pentru a elimina toate suspiciunile în legătură cu neindependenţa
Justiţiei, judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie să fie desemnaţi prin votul liber exprimat al cetăţenilor;
2.Chiar dacă nu va fi
aplicată decât în situaţii cu totul şi totul excepţionale (asasini în serie,
trădători, violatori înrăiţi etc.), în
noul Cod Penal să fie reintrodusă pedeapsa cu moartea (asta ar contribui
simţitor la scăderea ratei infracţionalităţii) şi să fie explicit prevăzută punerea sub sechestru a averilor dobândite
pe căi nelegiuite (asta ar contribui nu numai la plata datoriilor externe,
ci şi la dinamizarea întregii vieţi sociale).
N.B.Prin găselniţa numită etică, omul modern speră să poată umple
golul apărut în mintea şi inima lui după izgonirea principiilor morale. Numai
că morala este evenghelia spirituală pentru viaţa de apoi, pe când etica este
evanghelia socială pentru viaţa de aici.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
8 august 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu