Preşedintelui Iohannis, colportor al Istoriei

Numele meu este Darie Ducan, sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România. După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu nou.
Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă în România. Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci, din contră, pentru a o sluji. În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de preaplin.

Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.

Pătați funcția pe care o ocupați

Toate aceste texte de front, să le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) și în cazul „Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.” Am citit stupefiat reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un – nu mă feresc să o spun – complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit sumbru simplistă. Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci pentru care și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și echivoc. Înțelegeți, vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate. Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră, care vă apropie de tendințe dictatoriale (nu doar simpliste, ci și inconștiente) mai mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp, nu mai aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule președinte, să ieșiți din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul? Ați pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal național, ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt, după cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de manifestare, cu gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dumneavostră, de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da, antinațională, câtă vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de moment. Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește cenzura.

Cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă?

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert? Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Șostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles, așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.

Fiecare are dreptul să facă apologia cui vrea

Apologia e aproape o ficțiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, peumanitate. Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care pur și simplu există. Vă rog, ieșiți din strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră, nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse decât celor făcute. (Și mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus, dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanității.

România, o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat

Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceaușescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.

Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă

Nu fac apologia niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame,independentă să înghețe de frig, dar independentă.
Domnule președinte. Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei, cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.

Sunteți o mare decepție. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat

În ceea ce mă privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare, în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.

A nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer

Pentru cele susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului talent. Iar dacă iubirea pentru cultura țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în exil, am scris Arta imunitară pentru a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani, cu dumneavostră, – cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, U.D.M.R., pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit înainte să validați. Așa cum anumiți oameni ai P.S.D. au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei. Cum am spus, liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.

                                                                                                       Autor: Darie Ducan