Salvaţi Valea Prahovei!

Am plecat din Bran către Bucureşti, azi, la orele 12. Am făcut nu mai puţin de 4 ore. În viaţa mea, de zeci de ori am străbătut, cu maşina, Valea Prahovei. De azi încolo, am să-i spun Jalea Prahovei. Un coşmar. Bară la bară e puţin spus. Existînd riscul să întîrzii la o emisiune de televiziune, i-am cerut şoferului să efectueze nişte depăşiri. Fireşte, cu prudenţa necesară. N-am nici girofar, nici sirenă, nici stroboscoape. La un moment dat, un TIR care venea din sens opus ne-a „strîns” pe toţi, mai-mai să ne strivească. După care, la un stop, un tînăr scheletic şi ras în cap a coborît dintr-un jeep şi a venit către maşina noastră, cu un aer de om dement: ochii ieşiţi din orbite şi urlete guturale. Izbea cu palma în geamul maşinii. A deschis portiera şi a vrut să urce la şofer. Atunci, m-am ridicat de pe locul meu şi l-am întrebat ce vrea. Imediat, individul m-a recunoscut. Nu făcusem nici o ilegalitate, desigur. Dar de ce să i-o luăm lui înainte? I-am explicat, cu calm, că mă grăbesc să ajung la timp la o emisiune TV. Atunci, i s-a luminat faţa! „Da? Să spuneţi la televizor să găsească o soluţie pentru traficul de pe Valea Prahovei!”. Aşa am şi făcut. Dar vorbele nu rezolvă nimic. Aici sînt două probleme: 1) violenţa verbală şi, uneori fizică, în traficul nostru cel de toate zilele; 2) situaţia intolerabilă a drumului către şi dinspre Valea Prahovei. Drum croit pentru căruţe şi trăsuri, la sfîrşitul Secolului XIX, de cînd Carol I şi-a făcut Castelul Peleş, ba chiar mai dinainte, de pe vremea cînd spătarul Mihail Cantacuzino a venit din hagealîcul pe Muntele Sinai şi a ctitorit o mînăstire (de aici numele Sinaia). Nimeni n-a făcut nimic pentru această arteră vitală a turismului românesc. Poate că, dacă ar mai fi trăit Ceauşescu, s-ar fi ocupat de Valea Prahovei – în definitiv, pe lîngă Transfăgărăşan şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, aşa ceva era o joacă de copii. Se puteau face lucrări după 1990. Dar cine să le efectueze? Nici un prim-ministru nu s-a gîndit. Ori s-a gîndit, dar nu la drumuri, ci la vile.

E o situaţie umilitoare. Decît să ajungi de la Bucureşti la Braşov, în week-end, mai bine o iei, de nebun, prin Sahara. Aceeaşi transpiraţie. Aceiaşi nervi. Aceeaşi exasperare. Aşa că eu, unul, care nu mai şofez din 1986 (am recunoscut că n-am aptitudini) încerc să-i înţeleg pe cei care-şi pierd răbdarea. Ce fel de turism facem noi, fără infrastructură? Alţii au drumuri bune – dar n-au frumuseţile noastre. Noi avem comori inestimabile, dar ne tîrîm ca melcii, sau ca şarpele monetar. Situaţia meschină a traseului către munte este oglinda în care vedem cîteva dintre marile racile ale societăţii româneşti: anarhia, indolenţa, spiritul fanariot. Mă opresc aici, nu înainte de a trage un semnal de alarmă: Salvaţi Valea Prahovei!

                                                                   CORNELIU VADIM TUDOR