Cu dorința de a pune în evidență funcțiile geoeconomice
actuale ale orașului Ulmeni, trebuie să întreprindem o incursiune
istoriografică asupra evoluției economice, încă din momentul existenței sale și
pe parcursul unor etape surprinse distinct, în decursul devenirii istorice.
La începuturile
existenței sale și, pe tot parcursul evului mediu,satul Ulmeni, pe atunci,
întrunea caracteristicile generale ale evoluției feudale. Baza economiei
feudale era agricultura. Proprietatea asupra pământului domanial aparține în
exclusivitate stăpânului feudal. Iobagul este posesorul sesiei sau delniței,
acestuia rămânându-i doar răsplata muncii lui. În interiorul proprietății
feudale exista și o proprietate iobăgească care se transmitea pe linie
ereditară, din tată în fiu. Țăranul, locuitor obligatoriu al domeniului, putea
să aibă proprietatea lui, achiziționată prin cumpărare sau defrișare, de care
putea să dispună.
Calitativ,
pământul nu este egal; diferențe evidente există între câmpie sau luncă și
deal, între pământul productiv și cel neproductiv. După cum declarau iobagii,
abundă pământul slab, pietros, spălat de ploi. Pământul hotarului satului
Ulmeni, după aceleași spuse, este jumătate mai slab din cauza pânzei freatice
situate mai la suprafață (caracteristic pentru pământul argilos), iar cealaltă
parte o reprezintă pământul pietros.
Productivitatea
slabă a muncii este influențată în mare măsură de calitatea pământului, dar și
de precaritatea tehnicii agrare, cea mai mare parte a ei rămânând tradițională,
pe tot parcursul evului mediu.
În ceea ce
priveste culturile, rolul preponderent revine grâului, de cele mai multe ori
amestecat cu secară. Urmează orzul, ovăzul de toamnă și de primăvară. Pe
proprietățile țărănești, preponderent era meiul (unul din alimentele de bază
ale țăranului), în timp ce pe marile proprietăți funciare se cultivau inul și
cânepa; acestea erau topite în apa Someșului, pentru ca, mai apoi, să fie
folosite ca materie primă pentru
îmbrăcăminte.
Fânațul are o
reprezentare destul de mare în economia feudală naturală, însă ulmenenii se
plâng de faptul că se poate cosi o dată pe vară, cu excepția măierșigului
(pământul domnilor).
Pământul era
lucrat cu tracțiune animală, în general, cu 4 boi, rar cu 2, sau cu 6 boi. Se
ara de obicei de trei ori (ogorât, întors, semănat). Animalele erau destul de
puține, oamenii fiind săraci, fapt ce duce la practicarea împrumutului pentru
a-și putea lucra pământul, sau la lucratul în tovărășie. Sătenii folosesc
tehnica rotirii culturilor, mai precis număratul câmpurilor. Tehnica asolamentului
bienal și chiar trienal este folosită în regim propriu: sistem 2 + 1, adică
acela de două câmpuri alternative și un al treilea cultivat permanent.
Cultura cerealelor determina implicit și o îndeletnicire
secundară: morăritul. Acesta reprezenta însă monopolul exclusiv al stăpânului
feudal, aducându-i venituri importante acestuia. Erau multe mori pe Someș, până
în urmă cu aproximativ 20 de ani; exista o moară la care veneau nu numai
locuitori ai satului, ci și din satele din jur. Fiecare sat situat de-a lungul
râului Someș își avea propria moară, cea din Chelința fiind,probabil, datorită
calității măcinatului făinii, cea mai frecventată. Morarul era plătit, în cele
mai multe cazuri, cu o parte din vama morii. Cum stăpânul nu dădea vama din
măcinișul lui, aceasta provenea integral din măcinișul țărănesc.
Pe Someș, sau pe văile satului Chelința, care se varsă în
râul Someș, existau pive de pănură și de
pături, acestea reprezentau tehnica prin care era pregătită îmbrăcămintea
țărănească.
Altă îndeletnicire
importantă, aducătoare de venituri, nu numai atunci, ci și astăzi, era vânzarea
băuturilor, crâșmăritul. Stăpânul impunea satului Ulmeni, ca și celor din jur,
drept crășărit (obligație în vin și țuică), câte două buți anual, una la
Crăciun și cealaltă de Paști.
Țăranii își puteau valorifica produsele excedentare, atât în
regim propriu, cât mai ales prin frecventarea târgurilor; târg exista și există
încă de pe atunci, în Ulmeni, și se ține, de obicei, miercurea. Existau târguri
și în vecinătatea Ulmeniului, la Cehu Silvaniei – o milă de loc, sau la
Berchez, o milă bună, respectiv, la Baia Mare, la aproximativ 2 mile de loc. La
trecerea Someșului, care se făcea cu poduri plutitoare (bacuri), supușii
plăteau vămi, deoarece acestea se aflau în proprietatea stăpânilor domeniului.
La Ulmeni, exista o vamă, după cum consemnează Urbariul din anul 1566, iar din
1569, o a doua vamă . Este menționat și tariful. La vama din Ulmeni, la podul
de peste Someș, se lua vamă 5 dinari pentru un car încărcat, 8 dinari la un car
de sare, plus o piatră de sare; de călăreț se luau 2 dinari, pentru un pedestru
– un dinar, la cireada de boi, un dinar pentru un bou, iar pentru turma de oi,
se lua vamă o oaie. De la negustorul care cărăușește marfa cu 4 cai
negustorești, se lua un font de piper. Care este cuantumul acestei vămi nu știe
nimeni, nici măcar judele, care este conducătorul satului. Acest lucru îl știe
doar stăpânul feudal, pentru că el este stăpânul vămii. Venitul vămii este
așadar variabil, în natură și în bani. Vameșul este scutit de prestațiile
obișnuite, specifice iobagului, el primind o parte din veniturile vămii. Nu
știm, deoarece documentele nu spun acest lucru, în ce măsură sunt scutiți de
vamă proprie supușii stăpânului, iobagii satului Ulmeni. Stăpânul lua vamă percepută
în funcție de cât de mult era folosit podul umblător (bacul), care era
întreținut de către el. Vameșul era desemnat din rândul iobagilor.
În afara
pământului arabil, pădurea reprezenta o altă bogăție a domeniului, având
variate utilități: pentru foc, scândură, șindrilă; în pădure erau crescuți
porci care foloseau ghindă. Țăranii își luau liber lemnele de care aveau
nevoie, indiferent ce utilitate le dădeau, dar cu acordul paznicilor. După
informațiile urbariilor rezultă foarte clar că pădurile erau păzite. În păduri
erau animale care erau vânate, fiindu-le folosite des, pieile și carnea.
Pe domeniul Cehu,
din care făcea parte și satul Ulmeni, pădurile sunt înscrise în urbarii, la fel
ca și cele ale stăpânului. Nenumărate ordonanțe ale guvernelor Transilvaniei au
interzis dreptul la vânat, însă această aplicare era valabilă doar pentru cei
de condiție țărănească.
Un capitol
important al evoluției societății feudale, îl reprezintă raportul dintre iobag
și stăpânul său. Față de stăpânul domeniului Cehu, țăranul iobag are o
sumedenie de obligații, în schimbul dreptului de folosință asupra sesiei.
Țăranul iobag din Ulmeni era un contribuabil feudal obișnuit, la fel ca toți
iobagii din alte locuri sau de pe alte domenii: era plătitor al censului, al
dijmei, precum și alte obligații, cum ar fi aceea de prestare a robotei
(clăcii). Conform urbariului din 1569, după informațiile pe care ni le oferă
academicianul David Prodan, aflăm că satul Ulmeni avea la acea dată 39 de capi
de familie. Aceștia erau obligați la toate formele rentei feudale, mai puțin
daturile sau darurile. Aceste ultime obligații nu apăreau datorită faptului că
satul era situat pe drumul principal și, ori de câte ori stăpânul tranzita
zona, se abătea pe aici, fie pentru prânz, fie pentru noapte. Acesta era
găzduit de către țărani, atâta timp cât locuia în sat. Sătenii plăteau însă
dijma, la fel ca și nona, care se percepeau din toate produsele animale și
vegetale: grâu, orz, ovăz, vin, porci, oi, păsări, chiar piei de animale
sălbatice. De asemenea, nu lipsesc nici informațiile referitoare la obligațiile
iobagului, cu titlul de slujbe. Astfel, țăranii iobagi din Ulmeni erau obligați
să presteze diferite lucrări în anumite locuri: în Arduzel, Chioar, Cehu, Satu
Mare, Baia Mare. Muncile și activitățile la care ne referim erau cele precum
aratul, seceratul, cositul, căratul fânului. Aceste obligații creșteau
proporțional cu averea stăpânului feudal.
Iobagii din
Ulmeni, la fel ca mulți alții din alte locuri, plătesc consecvent censul (obligația
în bani), de două ori pe an, având ca termene Sângeorzul și Sânmihaiu.
Obligațiile financiare, din păcate pentru țărani, nu aveau un cuantum fix;
acestea erau într-o continuă creștere. O informație în acest sens avem de la
același David Prodan care, în lucrarea sa, afirmă că, țăranul iobag plătea în
medie aproximativ 42 dinari pe cap de familie, în vremea principelui Gaspar
Dragfi, pe când în timpul lui Gheorghe Bathory, media urca la 70 dinari.
Tendința de creștere a censului este așadar elocventă. Obligația financiară era
în strânsă relație cu mărirea sesiei și mulțimea vitelor pe care le avea
țăranul în proprietate.
Din istoria
raporturilor feudale nu pot fi omise legiuirile care urmează răscoalei din
1514, condusă de Gheorghe Doja. Acestea condamnau de acum înainte pe toți
țăranii locuitori, oriunde în Transilvania, la veșnică șerbie, având obligația
de a rămâne definitiv pe domeniul stăpânului și putându-se muta de pe acesta,
doar cu acordul acestuia.
Din rândul celor
care prestează sarcini iobăgești, o categorie aparte o formează preoții care,
și ei, aveau condiție iobagă. Ei totuși, în comparație cu marea masă a
iobagilor, erau privilegiați, având drept de folosință asupra
pământului,scutiri de taxele bisericii, dispunând și de pământ în regim
familial. Dotarea preotului cu favoruri, cu părți din dijme, este o realitate
evidentă.
Evoluția satului
Ulmeni rămâne secole de-a rândul neschimbată, istoria cunoscând același curs pe
tot parcursul epocii feudale. Baza sistemului economic rămâne pe mai departe
agricultura; nu lipsesc preocupări precum sporirea producției, a lucratului
pământului, îmbunătățirea calității lui, prin folosirea îngrășămintelor, însă
hotărâtoare rămâne tehnica agricolă bazată pe unelte tradiționale. Tehnica
evoluției uneltelor țărănești rămâne în linii mari la fel, nefiind
perceptibilă. Plantele de cultură rămân cam aceleași, dar, secolul al XVII-lea
aduce un element agricol nou: porumbul, atestat pentru prima dată pe domeniul
Cehu.
Conscripția din
anul 1785 consemnează fărâmițarea domeniului feudal. Satul Ulmeni are acum nu
mai puțin de 5 stăpâni: baronul Bornemisza Iosif, contele Korda Gheorghe,
contele Bethlen Grigore, contele Gylai Iosif și contele Torozs-Kai
Sigismund.
Cunoașterea potențialului economic al supușilor este incertă
pentru perioada dinaintea secolului al XIX-lea. Tabelele de impunere din
primele decenii ale secolului al XIX-lea dau categoriile de contribuabili ai
satului Ulmeni, dar și bunurile de care dispun: numărul total al
contribuabililor – 47; 3 văduve ale iobagilor; 7 jeleri; un evreu; 2 armeni;
bunurile de care dispun: o suprafață de 241 câble de teren arător, o suprafață
de fânață de 245 care de fân; o suprafață de vie de 48 urne de vin. Numărul animalelor
din proprietatea celor 59 de contribuabili este de 20 de boi și cai, 63 vaci,
11 juninci, 25 porci.
Patentele imperiale din anii 1853-1854, marchează o
adevărată cotitură în evoluția societății feudale. Acestea legiferau
desființarea servituții personale, a iobăgiei, prin răscumpărarea plătită de
către stat. Sumele de răscumpărare au fost folosite de către nobili, în marea
lor parte, pentru dotarea marii proprietăți.
Largi perspective se deschid Ulmeniului odată cu prima
jumătate a secolului al XIX-lea, în special datorită dezvoltării
transporturilor. La 1900, în Ulmeni este atestată deschiderea gării. Se dau în
folosință liniile ferate Jibou – Baia Mare (la 10 octombrie 1899) și Ulmeni –
Cehu Silvaniei. Prin ultima, Ulmeniul devine nod feroviar, fapt ce își va lăsa
pozitiv amprenta asupra dezvoltării economice ulterioare a localității.
Localitatea Ulmeni, cu o economie preponderent agricolă, a
fost marcată evident de consecințele primului război mondial. Insuficiența
forței de muncă, a inventarului agricol, pierderile umane și materiale suferite
din cauza războiului, starea de frământare datorată perspectivei pe care o avea
reforma agrară, au avut ca efect imediat, reducerea suprafeței însămânțate.
În anul 1921, este legiferată reforma agrară; se declarau
expropriate moșiile mai mari de 100 ha. Astfel, 140 de îndreptățiți la
împroprietărire, împreună cu instituțiile economice, ecleziastice, școlare, au
fost împroprietăriți în Ulmeni, prin aplicarea legii reformei agrare, cu 38
iugăre, loc de casă, 289 iugăre teren arător, 195 iugăre pășune și 250 iugăre
de pădure . A fost expus exproprierii moșierul local, Karoly Ladislau; era
singurul mare moșier local care intra sub incidența legii exproprierii care, se
referea la moșiile care depășeau 100 ha. Era vorba de 100 ha într-un loc, adică
într-o brazdă. Deci, practic, moșierii, care aveau pământ în mai multe locuri,
puteau să-și mențină în continuare suprafața de pământ de până la 100 ha,
intrând sub incidența exproprierii doar diferența de moșie de peste 100 ha. Cu
toate acestea, la nivel național, au fost expropriate aproximativ 2 milioane ha
de teren arabil, fiind împroprietăriți în jur de 6 milioane țărani; a fost, de
fapt, cea mai amplă reformă agrară din Europa interbelică.
Suprafața medie a locului de casă pe împroprietărit era de
circa 400 stânjeni, iar suprafața medie a terenului arabil pe împroprietărit,
de circa 2 iugăre arător. În ceea ce privește pădurea comunală, aceasta se
constituie din pădurile expropriate conform articolului 6 din legea reformei
agrare, din pădurile lui Karoly Ladislau și Recsei Andrei, din pădurile din
Dealul Purcărețului, Dealul Pietrii și Dealul Morii, situate în hotarul satului
Chelința, din pădurile aflate în proprietatea lui Wesseleny Rozalia, cele din
Dealul Mare (tot din hotarul satului Chelința) și, din pădurile lui Degenfeld
Maria, Dealul Îngust (Chelința), precum și o mică parte din hotarul satului
Țicău. Pentru pământul expropriat, proprietarul primea despăgubiri din partea
statului, care la rândul lui recupera banii eșalonat, de la noii proprietari.
Vedem deci că este vorba de o împroprietărire prin despăgubire, cu mențiunea
că, despăgubirea o suporta statul.
Cu toate că marea proprietate a fost serios bulversată,
proprietăți întinse, atât pe teritoriul localității Ulmeni, cât și pe al
satelor din jur (cele aparținătoare), continuau să dețină mari proprietari
precum Recsei Andrei, succesorul său, Ludovic, precum și Degenfeld Maxim sau
Pechy Francisc. Reforma agrară a avut efecte benefice pentru întreaga societate
românească, deci și pentru locuitorii Ulmeniului și a satelor aparținătoare,
ducând la consolidarea categoriei țărănimii mijlocii. Țărănimea satului s-a
angajat într-un efort susținut în direcția reorganizării gospodăriilor proprii,
a cultivării pământului primit. Urmarea acestei atitudini – creșterea
productivității agricole. Recoltele obținute în primii ani, după intrarea în
vigoare a reformei agrare, nu au fost spectaculoase, însă trebuie menționat
faptul că, factorii naturali au avut un
rol negativ în acest sens; facem aici referire la desele revărsări ale
Someșului, în special primăvara, care provocau mai pagube locuitorilor. Un
exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă inundațiile din primăvara anului
1932, apele învolburate ale Someșului măturând tot ce întâlneau în cale,
inclusiv marea parte din pământul roditor din lunca râului.
Lucrările agricole se bazau în continuare pe tracțiune
animală, arăturile făcându-se cu pluguri destul de grele din fier. În anul
1929, pe întreg hotarul plasei Ulmeni și a satelor aparținătoare, exista un
singur tractor, iar acesta aparținea moșierului Recsei Andrei.
Tot în acest an au fost făcute lucrări de îmbunătățiri
funciare. Cu mijloace destul de rudimentare, locuitorii Ulmeniului, au realizat
lucrări de curățare, grăpare și însămânțare cu lucernă, a unei mari părți din
pășunea comunală. Toate aceste lucrări au fost realizate prin prestații
publice. Tot în vederea amenajării pășunii comunale, în 1935, au început
lucrări pentru desfundarea și regularizarea văii Cernei, ce despărțea pășunea
comunală de hotarul satului Mânău. Au fost astfel salvate de sub ape circa 40
iugăre din această pășune. În toamna aceluiași an, 1935, a fost demarată
acțiunea de amenajare a pepinierei silvice.
Perioada interbelică este cea care marchează începutul
expansiunii economice, prin dezvoltarea industriei. Din start, trebuie precizat
faptul că, la nivel național, datorită măsurilor luate de către guvernul
liberal condus de Gheorghe Tătărescu, asistăm la o perioadă de creștere
economică destul de substanțială. Anii 1933-1937, ai guvernării liberale, au
fost cei care au determinat anul 1938, ca an de referință pentru întreaga
existență capitalistă a României. Cu toate că așezarea în discuție, Ulmeniul,
are doar statutul de așezare rurală, pe teritoriul său apar întreprinderi,
desigur nu de mari capacități, având în vedere volumul producției, cantitatea
de materii prime și producția. Rămâne însă impresionant faptul că, deși
dimensiunile teritoriale sunt destul de limitate, este consemnată prezența unor
întreprinderi, amplasamente industriale, calificate ca fiind de categoria I,
având peste 50 de muncitori. Aceste întreprinderi absorbeau mare parte din
forța de muncă a satului.
Sunt atestate întreprinderi pentru valorificarea produselor
agricole (vegetale, animaliere, piei). În anul 1937, exista de exemplu în
comună, un cuptor pentru uscatul plantelor farmaceutice, construit de către
Camera de Agricultură a județului Sălaj și, care servea la uscatul fructelor și
în special a ciupercilor. Cuptorul a fost construit, având ca model un cuptor
din orașul bosniac Tuzla. La Ulmeni, funcționa de asemenea și o lăptărie care
prelucra anual 29.200 litri de lapte, în scopul obținerii untului, a cașului și
cașeinei, valorificarea acelor produse făcându-se pe piețele orașelor Satu
Mare, Zalău, Șimleul Silvaniei, Carei. Este înregistrată de asemenea o secție a
Fabricii de cânepă de la Berveni (județul Satu Mare), „Giorgia”, societate
anonimă; aceasta prelucra cânepa obținută în urma contractelor încheiate de
locuitori cu fabrica.
Amplasamentul industrial amintit mai sus aparținea unor
oameni de afaceri evrei; în această categorie intră fabrica de sticlă
„Fortuna”, care în anul 1940, avea un număr de 65 de angajați; din acest
efectiv, 61 reprezentau muncitori calificați și necalificați, iar 4 din ei,
personalul administrativ. Proprietarii erau Eugen Tevjovits și Klein Ferenc,
primul dintre ei fiind și președintele societății. Unitatea se ocupa cu
prelucrarea cuarțului extras din apele râului Someș, realizând o producție diversificată
de obiecte din sticlă: damigene, sticlă suflată și presată pentru farmacii.
Unor investitori evrei le aparținea și întreprinderea de
împletituri din nuiele de salcie. Tot în categoria întreprinderilor care
foloseau forță de muncă salariată, includem și moara din Ulmeni, aflată în
proprietatea lui Soos Karol, care avea 8 muncitori.
Prin existența și activitatea acestor întreprinderi, comuna
tinde să capete înfățișarea unei veritabile așezări agro-industriale.
Componenta principală a vieții economice o reprezintă agricultura; activitatea
industrială își are rolul și locul său în peisajul economic al comunei. Rolul
celor două componente, agricultură și industrie, își aduc contribuția, în mod
inegal însă, la propășirea materială a comunei.
După terminarea celui de-al II-lea război mondial, comuna,
ca și statele aparținătoare, arăta dezolant. Case distruse, poduri, străzi,
podul de peste râul Someș, toate acestea alcătuiau un peisaj suprarealist, de nedorit. Armata
germană în retragere a dorit cu orice preț să distrugă orice posibilitate de
comunicație, ce ar fi putut fi folosită de către armata sovietică în ofensivă.
Viața oamenilor și dorința expresă a acestora de a reveni la viața de dinainte
de război, a făcut posibilă situația bună ce se va realiza în perioada
următoare. Eliberarea nordului Transilvaniei a însemnat și lichidarea
dominației horthyste în zonă, însă, Ardealul de Nord, va rămâne până în
primăvara anului 1945 sub administrație sovietică.
Treptat, asupra României s-au abătut nori negri. Războiul se
încheiase, poporul român încerca treptat, treptat să-și vindece rănile
provocate de cel mai catastrofal cataclism din istorie. Din păcate, așa cum se
întâmplă,de obicei,cu țările mici, România avea să plătească din cauza
neputinței marilor puteri, care au cedat inexplicabil de mult în raport cu
U.R.S.S. Treptat, și cu pași relativ mici,
s-a instaurat, începând cu anul 1945, regimul comunist, de inspirație
sovietică.
La început, destul de puțini oameni au acceptat să devină
instrumente de acțiune ale noilor stăpâni. Cei care au apărut însă s-au
manifestat cu mai mult zel decât stăpânii lor. Astfel, în fruntea prefecturii
județului Sălaj a fost instalat avocatul Virgil Câmpianu, iar în funcția de
pretor al plasei Ulmeni, Mocanu Ioan, oameni care au început să pună în aplicare politica
partidului de construire a unei societăți comuniste după model sovietic
stalinist.
Pentru a-și spori popularitatea, noul guvern comunist,
condus de către dr. Petru Groza, a dat în martie 1945, o nouă lege de reformă
agrară, fiind împroprietăriți cu această ocazie, peste 2 milioane de locuitori
ai României. Din păcate, comunismul avea să-și arate foarte repede adevărata
față, având dorința clară de a distruge proprietatea privată; în martie 1949,
este anunțată colectivizarea agriculturii.
Cu ocazia reformei agrare din martie 1945, pe teritoriul
comunei Ulmeni, au fost împroprietărite 129 de persoane, din proprietatea lui
Recsei Ludovic și Pecsy Francisc. Din marea proprietate a lui Recsei Ludovic,
au fost expropriate 17 iugăre de pământ arabil, 100 de iugăre de păduri și 10
iugăre de pământ neproductiv; de la Pecsy Francisc, au fost expropriate 110
iugăre arător, 35 iugăre pășune și 10 iugăre grădină din jurul casei.
În general s-au primit câte 400 de stânjeni loc de casă sau,
între un iugăr și 800 de stânjeni pământ arabil, asigurându-se astfel triumful
absolut al micii proprietăți rurale în economia localității. Dacă ar fi să
comparăm numărul locuitorilor care au
fost împroprietăriți cu pământ cu ocazia reformei agrare comuniste, raportat la
suprafața de pământ care a reprezentat obiectul exproprierii, fiind mai apoi
folosită pentru împroprietărirea țăranilor, în raport cu cei care au fost
împroprietăriți în anul 1921, am constata că diferențele sunt categorice în favoarea
ultimei reforme, suprafața de teren pe care o primea fiecare țăran, fiind mult
mai mică decât în anul 1921. Pe lângă marii proprietari care au făcut obiectul
exproprierii, îi mai putem menționa pe Peterfi Alex, Fodor Blanca, Ștefuțiu
Vasile. Au fost împroprietăriți un număr de 362 de cetățeni ai comunei, cărora
li s-au repartizat, 243 ha teren arabil, mult sub necesitățile oamenilor, însă
acest pământ a fost păstrat doar până în
1962, an în care, la nivel național, s-a încheiat cooperativizarea agriculturii.
Numărul țăranilor împroprietăriți a fost destul de mare (toți țăranii au primit
pământ), dar, așa cum arătam și mai sus, suprafața primită a fost foarte mică.
Astfel, 311 familii de țărani, au primit până la 1 ha de pământ arabil, 609
familii, între 1 și 3 ha, 145 de familii, între 3 și 5 ha, 96 de familii, între
5 și 10 ha, 24 de familii, între 10 și 26 ha, nemaiexistând de la acea dată
proprietăți mai mari de 20 de ha.
Adevărata ofensivă comunistă în lumea satului se declanșează
în primăvara anului 1949, plenara din 3-5 martie a acelui an, elaborând
programul vizând transformarea socialistă agricolă, prin crearea G.A.C.-urilor
(Gospodării Agricole Colective). Acestea erau conduse de stat, care indica
tipurile de cultură și fixa prețurile produselor agricole.
Începând cu anul 1952, a luat ființă și la Ulmeni,
întovărășirea agricolă, din care făceau parte 465 de familii, iar suprafața,pe
care o lucrau acestea, era de 1.249 ha. Sistemul comunist și modalitățile lui
de exprimare în agricultură, poate că ar fi avut sorți de izbândă în contextul
în care, adevărații proprietari ai pământurilor rămâneau țăranii. O astfel de
abordare, cu țăranul proprietar de drept, și nu statul, avantajele ar fi fost
mari: era permisă realizarea mecanizată a lucrărilor agricole, aplicarea
îngrășămintelor chimice, în special a amendamentelor pe soluri podzolice,
precum și îndrumarea acestora de către specialiști. Munca organizată a
pământului, supravegheată de specialiști adevărați ai statului (ingineri
agronomi și horticoli), combinată cu proprietatea privată asupra pământului, ar
fi dus la îmbunătățirea reală a nivelului de trai în România. Într-o primă
etapă, rezultatele obținute în acest domeniu, păreau a fi foarte bune: astfel,
la porumb, producția medie la ha era de 1.300 kg, față de 70 kg, în sectorul
individual, iar la grâu, se obțineau 1.100 kg/ha, în sectorul de stat, față de
cel individual, unde producția era de numai 650 kg/ha. Din păcate, lucrurile nu
au stat tot timpul la fel de bine, deoarece țăranii au sărăcit tot mai mult, de
la an la an. Membrii cooperatori aveau dreptul să-și păstreze până la 0,15
ha/membru de familie, cu condiția ca acesta să lucreze în aceste forme de
asociere forțată.
În cursul anilor 1961-1962, procesul de colectivizare
socialistă a agriculturii, s-a încheiat în toate localităţile comunei. Se
constituie astfel C.A.P.-ul, în fiecare localitate, dar acesta avea
posibilități foarte limitate de dezvoltare economică. Spre exemplu, localitatea
nucleu Ulmeni, avea în C.A.P.-ul propriu, 298 de familii, care dispuneau de 518
ha teren și un fond indivizibil de bază de 243.041 lei; în Chelința, un număr
de 270 de familii, posedau o suprafață de 365 ha de teren și un fond de bază în
valoare de 181.331 lei; în satul Mânău, 344 de familii lucrau 1.123 ha de
teren, ș.a. Erau imposibil de lucrat suprafețe atât de mari de teren, în
contextul în care, din punct de vedere administrativ, nu exista unitate de
vederi. Astfel, pentru a întări capacitatea economico-organizatorică, în anul
1965, s-a realizat procesul de unificare a micilor C.A.P.-uri în C.A.P.-uri mai
mari, astfel: cel din Chelința a fost unificat cu cel din Ulmeni, unde, 692
familii, lucrau o suprafață arabilă de 750 ha de teren și un fond de bază de
1.960 mii lei. C.A.P.-urile din Mânău și Tohat, au făcut același lucru, un
număr de 638 familii, lucrau o suprafață de 1.286 ha de teren arabil, iar
fondul de bază era de 1.830 mii lei; cele din Arduzel și Vicea se unifică,
rezultând C.A.P.-ul Arduzel, singura unitate agricolă lăsată independentă fiind
cea din Someș Uileac.
Au fost înființate, de asemenea, I.A.S.-urile. Primul
înființat este cel din satul Mânău, cu o fermă mai mică în Țicău. În contextul
procesului de concentrare și centralizare agricolă și economico-organizatorică,
această fermă a devenit structură în cadrul unui I.A.S. mai mare, și anume, cel
de la Baia Mare.
Comuna Ulmeni dispunea astfel de patru unități C.A.P.,
respectiv Ulmeni, Mânău, Arduzel și Someș Uileac, și o fermă I.A.S., cea de la
Mânău. Suprafața arabilă totală era de 4.009 ha, din care 483 sector de stat,
319 ha, asociație, unități de stat, 2.585 ha, aparțineau unităților
cooperatiste, iar 622 ha, gospodăriilor populației, sub formă de loturi în
folosință. Cultivarea pământului a cunoscut astfel modificări substanțiale în
perioada care a urmat. Înfățișarea însăși a comunei s-a schimbat. Mecanizarea
și modernizarea exploatărilor agricole, trecerea de la culturile extensive la
cele intensive, într-o anumită măsură, utilizarea îngrășămintelor chimice, a
pesticidelor, asigurarea tuturor domeniilor agricole cu specialiști, amenajarea
unei mari suprafețe din cadrul comunei cu irigații, plantarea multor hectare cu
livezi, rămân în continuare progrese incontestabile și chiar repere demne de
urmat.
Cooperativele
agricole și-au sporit potențialul economic, grăitoare putând fi în acest sens
câteva comparații. La C.A.P. Ulmeni, în anul 1961, fondul de bază era de
250.000 lei, pentru ca în anul 1971, acesta să crească la 2.681.634 lei.
Producția de grâu, în anul 1961, a fost de 1.050 kg la ha, pentru ca în anul
1971 să se ridice la 2.100 kg la ha. La porumb, dacă în 1961 producția a fost
de 1.130 kg la ha, în anul 1971 a fost mai mare cu 850 kg, adică de la 1.980 kg
la ha. Efectivul de animale a crescut în 1971, față de anul 1961, cu 210 capete.
Rezultate comparabile au fost obținute și în celelalte
localități ale comunei, adică Chelința, Arduzel, Mânău și Someș Uileac.
Producția vegetală și animală au reprezentat o sursă destul de importantă de
venit la nivelul fiecărei localități. Astfel, la Arduzel, veniturile obținute
sunt mari, iar cifrele sunt grăitoare în acest sens: 1966 – 566.980 lei; 1970 –
1.753.470 lei; 1971 – 2.245.956 lei.
Un domeniu important în care s-au obținut rezultate bune a
fost zootehnia, în special îngrășătoria de tineret bovin pentru export, precum
și prestările de servicii și industriale. Alte cifre, ilustrează rezultatele
obținute: numărul bovinelor a crescut până la finele anilor '70, la 1.180 de
capete. La ferma de la Mânău, unde în anul 1966, existau 365 de capete de
bovine, la sfârșitul deceniului al 7-lea, numărul lor ajungea la peste 800 de
capete, pentru ca, la finele anului 1985, numărul acestora să ajungă la 2.876
de capete.
Tot în această perioadă, mai precis în anul 1966, s-a
executat un sistem de desecare a 168 ha, marea majoritate a acestei suprafețe
fiind destinată culturii porumbului. Lungimea canalelor a trecut de 10.000 m.l.
Au acționat în acest sens locuitorii localităților Ulmeni, Sălsig, Mânău,
Arduzel și Someș Uileac. Sistemul de irigare amenajat la Ulmeni acoperea 126 ha
de teren. În unele locuri, și mă refer în mod special la terenuri de foarte
bună calitate, situate în lunca Someșului, au fost obținute producții de 4.000
kg de porumb la hectar. În anul 1968, Mânăul a ocupat locul II pe județ la producția
de grâu, obținându-se în acest domeniu 1.800 kg la hectar. La Arduzel, s-a
construit un grajd pentru bovine și un saivan pentru 500 de oi.
Având în vedere faptul că o mare suprafață de teren din zona
Arduzel-Mânău, este supusă anual excesului de umiditate, în anul 1983, au fost
executate lucrări de desecări, fiind scoase de sub efectele negative ale
stagnărilor de apă pluvială, peste 450 ha ce aparțineau unităților agricole din
Ulmeni, Arduzel și Mânău.
În strânsă legătură cu Programul de dezvoltare a
pomiculturii în județul Maramureș, în cadrul unităților agricole din Ulmeni și
Chelința, în anii 1975 – 1976, au fost plantate circa 60 ha cu meri din
soiurile Jonathan, Golden Delicios și Parmen Auriu. Câțiva ani mai târziu,
respectiv în 1977-1978, a fost plantată o livadă de 70 ha, cu diverse specii de
pomi fructiferi: meri, cireși, vișini, pruni. Aceste livezi aparțineau de o
fermă cu sediul în comuna Mireșu-Mare, numită A.E.S.C.H. Ulmeni.
În anul 1971 lua ființă Stațiunea de Mecanizare a
Agriculturii (S.M.A.) la Ulmeni, o unitate cu gestiune economică internă. Ea
număra în momentul înființării peste 70 tractoare, 65 pluguri, 22 semănători
prășitoare, 21 semănători cereale, combine, batoze, prese de balotat fân și
paie, remorci, o semănătoare pentru legumicultură, o mașină pentru modelat
solul în legumicultură. S.M.A. Ulmeni deservea 7 cooperative agricole, ce
dețineau o suprafață agricolă de 7.631 ha, din care, 6.372 ha mecanizabile. În
anul 1985, s-a ajuns la un număr de 147 tractoare, o gamă destul de variată de
mașini și utilaje agricole. Această unitate deservea în acest an, o suprafață
agricolă mult mai întinsă, formată din mai multe comune și sate, ce alcătuiau
C.U.A.S.C. Ulmeni.
Deși reprezenta principala forță de producție, țărănimii îi
revenea doar o mică parte din producția realizată în C.A.P.-uri, aceasta
trebuind să fie predată la stat prin sistemul contractelor și a achizițiilor
forțate. Suprafața deținută de gospodăriile populației era de 662 ha, aceasta
fiind cultivată cu cereale și legume destinate consumului propriu. Altă
îndeletnicire a populației o reprezenta creșterea animalelor; majoritatea
creșteau porci și animale pentru lapte (vaci, oi, capre) și păsări de curte. În
anul 1980, în gospodăriile populației se înregistrau 2.618 capete de vaci și
2.874 capete de porci. Prin sistemul contractelor și achizițiilor forțate, în
cursul anului 1985, au fost predate la stat, 2.212 hl lapte de vacă, 179,5 tone
de carne, precum și alte produse agroalimentare.
După noua împărțire administrativ-teritorială din anul 1968,
eforturile de industrializare depuse de către comuniști au avut efect și în
comuna Ulmeni. Industrializarea a fost una din direcțiile de bază din domeniul
economic. Era firesc să realizeze acest demers în contextul în care
proprietatea privată agricolă a fost desființată, pământul reprezentând până
atunci principala sursă de trai a țăranului. Legea de naționalizare,prin care se
urmărea distrugerea proprietății private și crearea proprietății socialiste, a
afectat aproape toate proprietățile din comună. Organizarea economiei
centralizate se baza pe sistemul de conducere bazat pe plan. A început
dezvoltarea economiei planificate, având la bază principiul centralismului
economic. A fost desființată inițiativa, creativitatea individuală. S-a trecut
de la baza preponderent manuală a activității populației comunei, la munca
mecanizată. Au fost create și la Ulmeni, ca în întreaga țară, capacitățile
productive care urmau să absoarbă populația. Astfel, putem spune că, în acea
perioadă, comuna a cunoscut mutații calitative, transformându-se într-o
localitate industrial-agrară cu rol important în zonă. Începând cu anii 1960,
Ulmeniul devine progresiv un centru industrial-agrar cu greutate. Mulți oameni
din satele învecinate și chiar din altele mai îndepărtate (de obicei din toată
zona Codru), fie făceau naveta la Ulmeni, unde erau angajați în întreprinderi
nou apărute, fie chiar s-au mutat aici, partidul comunist, gândind și un
proiect de construire de locuințe. Au apărut astfel blocurile, oamenii
achiziționându-și locuințe care,nu aveau prețuri mari și se plăteau în rate,
multe dintre ele, fiind construite în regie proprie de către întreprinderile
din comună. Ulmeniul își schimbă fața an de an, evoluția aceasta lăsându-și
amprenta asupra caracterului urban al așezării, determinând în final denumirea
de localitate urbană: orașul Ulmeni.
Cea mai veche unitate industrială din comună este Secția de
prefabricate din beton, aparținând din anul 1977 de I.M.C. Oradea (aici a
lucrat ca electrician de întreținere, din anul 1970 până la pensie în anul
1990, și Botiș Vasile,tatăl nostru). Înființată pe locul fostei fabrici de
sticlă în anul 1953, unitatea a fost, la început,un atelier ce aparținea de
Cooperativa ,,Silvania” din Cehu-Silvaniei, județul Sălaj și în care lucrau 23
de muncitori. Activitatea acesteia consta în exploatarea carierelor de piatră,
a balastierelor și fabricarea unor elemente din beton, în special pentru
podețe, baraje pentru sprijinirea pereților din mină și chiar bolțari pentru
construcțiile de blocuri sau hale industriale, producția marfă fiind atunci de
323.000 lei.
În anul 1965, în unitate lucrau 184 de oameni, care realizau
o producție marfă industrială de 8.216.000 lei. Această întreprindere și-a
mărit tot mai mult capacitatea, după 1970, fiind profilată în cea mai mare
parte pe producerea de armături din beton, pentru galeriile de mină, partea cea
mai mare a producției fiind destinată minelor din bazinul carbonifer al Valea
Jiului și bazinului minier Baia Mare; în anul 1985, producția marfă industrială
realizată a fost de 33.988.000 lei, de peste 40 de ori producția anului 1965.
Unitatea exploatează resursele de balast din lunca Someșului, realizând în
fiecare an un spor de beneficii. În interiorul întreprinderii de prefabricate a
fost construită în anul 1969, o hală de tâmplărie, o stație de descărcare
pneumatică a cimentului, centrala termică pentru încălzirea halelor de lucru. De
asemenea, au fost achiziționate mai multe utilaje (betoniere, excavator,
buldozere, mașini de tâmplărie, etc.), care au sporit zestrea tehnică a
unității. Utilajele noi aduse în cursul anului 1970, valorau 958.000 lei.
În cursul anului 1971, au fost achiziționate alte utilaje,
s-a trecut la dezvoltarea secției de la Mireșu-Mare, unde au fost amenajate o
hală de lucru și o platformă; s-a construit,de asemenea,un castel de apă,
asigurându-se astfel apa industrială necesară întregului proces de producție. În
același an, 1971, s-a trecut la renormarea muncii, în întreprindere
înregistrându-se unul din cele mai mari salarii medii din cadrul unităților de
industrie locală din județ. În cursul anului anterior, întreprinderea a fost
implicată în proporție de peste 90% în efortul local de reclădire a localității
distruse în primăvara acestui an de apele Someșului, care au provocat cele mai
catastrofale inundații din secolul al XX-lea.
Pe teritoriul comunei a fost dată în folosință în aprilie
1968, o întreprindere de interes național, este vorba de Întreprinderea pentru
prelucrarea tulpinilor de in. Totalul investiției a cuprins fonduri estimate la
36,5 mil lei. Această investiție vine să completeze zestrea întreprinderilor de
acest profil, cu numai doi ani în urmă fiind construită o unitate asemănătoare
la Someș Odorhei, lângă Jibou, în județul Sălaj. Cele două întreprinderi de
același profil, urmau să acopere prelucrarea inului din partea de nord a țării.
Această investiție are, desigur,legătură cu faptul că, toate C.A.P.-urile din
zonă cultivau pe suprafețe întinse, inul.
Capacitatea întreprinderilor se ridica la 1.000 tone fibre
pe an. În toți anii care au trecut de la punerea în funcțiune a unității,
capacitatea planificată a fost tot timpul depășită. ,,Topitoria de in”, cum i
se mai spunea, era una din cele mai moderne întreprinderi de profil din țară,
situându-se pe unul din primele 3 locuri în ce privește calitatea fibrelor și
prețul mediu pe un kg de fibră. Specialiștii de aici, formați la întreprinderea
de profil de la Oradea, au reușit să îmbunătățească performanța capacității de
producție, modificând injectoarele, acestea din urmă economisind energie
electrică, iar durata de topire a materiei prime fiind mult diminuată.
Economiile realizate prin aplicarea acestei noi metode se ridicau la suma de
130.000 lei anual. Un alt specialist local a realizat o altă performanță:
introducerea la uscătoarele artificiale, a unei zone de reumidificare. Aceasta
a determinat creșterea cantității și a procentului de fuior, posibilitatea de
prelucrare imediată a tulpinilor de in. Eficiența economică anuală se ridica la
circa 1 milion de lei. În anul 1985, capacitatea de producție a fabricii era
estimată la 1.500 tone fibră anual, înregistrându-se la sfârșitul acestui an, o
producție marfă industrială în valoare de 24.968.000 lei.
În peisajul economic al comunei se înscrie începând cu anul
1969, Ocolul Silvic Ulmeni, care are în păstrare întregul fond forestier din
zona Codru, începând de la râul Someș, până la limitele județului Maramureș cu
județul Satu-Mare și Sălaj. Suprafața totală a acestei unități de producție
este de 1.736,1 ha și este împărțită în 67 parcele și 315 subparcele, rezultând
o suprafață medie a parcelei de 25,9 ha și a subparcelei, de 5,5 ha.
În vederea reglementării producției s-au constituit mai
multe unități de gospodărire, după cum urmează: 1458 ha – codru regulat cu
regenerare din sămânță; 73,1 ha – rezervații de semințe; 149,8 ha – conservare
deosebită. Exploatabilitatea tehnică a unității este de 107 ani, iar ciclul de
producție, de 110 ani. Posibilitatea de produse principale este de 1.450 m3/an,
asigurând un indice de recoltare de 0,9 m an/ha. Anual se realizează
următoarele lucrări de îngrijire: degajări – 3,9 ha; curățiri – 11,8 ha, cu un
volum de 90 ; rărituri – 45,1 ha, cu un volum de 907 m3; tăieri de igienă –
948,1 ha, cu un volum de 735 m. Lucrările de împădurire sunt prevăzute conform
avizului de recepție numărul 194/30.06.2003, pe o suprafață totală de 66,5 ha,
din care completări, 23,7 ha.
Instalațiile de transport existente însumează 32,5 km, din
care, drumuri forestiere, 6,2 km și asigură o accesibilitate a fondului
forestier de 69%. Se estimează construcția a încă 5 km drumuri forestiere,
accesibilitatea ajungând astfel la 69%.
Cele 204 ha retrocedate conform Legii 18/1991 și Legii
1/2000, fondului forestier proprietate privată, sunt gestionate tot de Regia
Națională a Pădurilor (R.N.P.) prin Ocolul Silvic Ulmeni, cu sediul în orașul
Ulmeni, aparținând Direcției Silvice Baia Mare, în baza contractelor de
administrare încheiate cu proprietarii.
Actuala Unitate de Producție I Ulmeni, cu denumirea, numărul
și limitele teritoriale existente, a fost constituită odată cu reamenajarea din
anul 1968, din vechile Unități de Producție I Cehu Silvaniei (parțial) și
Unitățile de Producție VII Gârdani (constituite odată cu prima amenajare, în
anul 1953). Primul amenajament unitar al acelor păduri, după naționalizarea
terenurilor din 1948, a fost realizat în anul 1953 și a stabilit două unități
de gospodărire, una de conversiune prin îmbătrânire cu ciclul de producție de
120 de ani și tratamentul tăierilor combinate și una de crâng cu ciclul de 20
de ani, în care se aplicau tratamentele cu tăieri rase (de refacere) și cu
tăieri în crâng simplu. Reamenajările efectuate în anii 1969, 1980 și 1991 au
fundamentat bazele de amenajare, ducând la o organizare națională a
gospodăririi pădurilor. În anul 1970, în cadrul Ocolului Silvic, a fost
înființat un atelier de împletituri din nuiele. Situat în imediata vecinătate a
,,Topitoriei de in”, avea la început un număr de 10 muncitori. Pe parcursul
anilor, în contextul modernizării procesului de producție și a îmbunătățirii
calității produselor, atelierul s-a dezvoltat mult, având în anul 1985, un
număr de 65 de muncitori, care realizau o producție marfă industrială în
valoare de 6 milioane de lei. Produsele realizate aici (coșuri din nuiele
pentru piață, coșuri pentru pâine și fructe etc.), erau destinate în
exclusivitate exportului. Consumatori din Republica Federală Germania, Franța,
Italia, Belgia și Olanda, apreciau foarte mult produsele fabricate la Ulmeni.
În anul 1977, în urma reorganizării Întreprinderii de
prefabricate din beton (,,Silvania” – cum era ea denumită de către cei ce
lucrau aici și ceilalți locuitori ai comunei), ce cuprindea, pe lângă secția de
producție de profil (bolțari și armături din beton, cu diferite întrebuințări),
un atelier manual de țesut covoare și un atelier de tâmplărie, cele două din
urmă (covoarele și tâmplăria), rămânând mai apoi, unități de sine-stătătoare.
Atelierul de țesut covoare intră în cadrul I.J.P.P. Maramureș, iar cel de
tâmplărie, în cadrul cooperativei meșteșugărești „Tehnolemn” Baia Mare.
În aceeași curte aveau locație comună, atelierul de țesut
covoare și atelierul de sticlă, acesta din urmă, ca anexă a Fabricii de sticlă
de la Poiana Codrului (județul Satu-Mare), alături de atelierul de profil de la
Fărcașa (Maramureș).
În aceeași locație cu atelierul de țesut covoare (care în
anul 1971, cu un număr de 15 muncitori, realiză o producție marfă în valoare de
500.000 lei), I.J.P.P. își dezvoltă activitatea, transformând atelierul în
Secția de producție prestări și servicii, care ajunge să cuprindă 6 ateliere cu
profile diferite: un atelier de sticlărie (producea servicii de masă, vase,
scrumiere etc. din sticlă, rubin), atelierul manual de țesut covoare (despre
care am amintit mai sus), din 1985, funcționează și un atelier de croitorie, un
atelier de împletituri din nuiele și mori prestatoare de servicii. Până în anul
1977, cea mai puternică dezvoltare o cunoaște atelierul de covoare, unde
numărul muncitoarelor încadrate la acea dată ajungea la 80, acestea realizând o
producție marfă în valoare de 3.300.000 lei. În anul 1985, numărul muncitorilor
încadrați la nivelul secției ajunge la 120, iar valoarea producției marfă
industrială pe care aceștia o realizează, se ridică la 4.165.000 lei.
Peisajul economic al comunei se îmbogățește în anul 1977, an
în care începe să funcționeze o secție de tâmplărie, ce aparținea de
Cooperativa meșteșugărească ,,Tehnolemn” din Baia Mare; avea un număr de 45
muncitori și producea diferite tipuri de mobilă de bucătărie,destinată,în mod
special, pieței interne.
De asemenea, în comună s-a dezvoltat rețeaua de servicii
către populație, fiind amplasate Centrul de electricitate (I.R.E.M.), o
Centrală telefonică semiautomată, care asigură comunicarea între comunele
situate în zona Codru și reședința de județ, Baia Mare (P.T.T.R), Cooperativa
de consum, despre care am amintit anterior, Stația de transport public de
persoane și marfă, Gara C.F.R. Merită, de asemenea, amintită în context și
funcționarea Bazei de Recepție a Cerealelor. Numărul angajaților acestei
întreprinderi depășea 1.000 de salariați, care, în bună parte,proveneau și din
populația satelor învecinate.
Acțiunea edilitar-gospodărească merită și ea amintită și
consemnată, deoarece a fost schimbată fața comunei Ulmeni prin construcția a 5
blocuri de locuințe, activitate începută în jurul anului 1970, asigurându-se
astfel locuințe pentru câteva zeci de familii, majoritatea venite din alte
localități și stabilite aici.
După anul 1989, în condițiile unei proaste gospodăriri la
nivel național, aproape toate întreprinderile vechi, existente până atunci
și-au închis porțile sau, clădirile lor au fost închiriate unor firme noi,
apărute după această dată, fapt ce a determinat apariția șomajului care a
devenit astfel fenomen de masă. Odată cu închiderea fabricilor, au dispărut
sute de locuri de muncă la nivelul Ulmeniului, ceea ce a determinat o scădere
drastică a veniturilor și implicit a puterii de cumpărare. Puțini din cei care
au avut locuri de muncă până în 1990, și-au găsit de lucru la nivel local, în
firmele nou apărute. Ceea ce s-a întâmplat este soluția pe care au ales-o mulți
români, prin plecarea în străinătate, fenomen social care domină mediul rural
românesc, în ultimii ani. Câștigurile realizate prin muncă în diferite domenii
de activitate și, mai ales în construcții, sunt trimise acasă, cei rămași aici,
ocupându-se de administrarea banilor și investindu-i în tot mai multe
construcții noi, realizându-se astfel o anumită bunăstare la nivelul populației
localității.
Printre firmele care-și desfășoară azi activitatea economică
în orașul Ulmeni, care absorb abia jumătate din totalul populației active, amintim
câteva societăți cu capital privat românesc și străin.
Cea mai importantă este ,,Working Blue” (cu capital
italian), având cea mai mare cifră de afaceri. Este o firmă care își are
amplasamentul în una din secțiile fostei Întreprinderi de prefabricate, aici
desfășurându-și activitatea de producție, în timp ce partea administrativă și
financiar-contabilă, își are sediul la fosta ,,Topitorie de in”. Este o
întreprindere de confecții care, la început a lucrat după sistem lohn, după
care, patronii italieni, conștientizând faptul că produsele realizate (blue
jeans) se pot confecționa cu material și accesorii autohtone, de calitate
aproape la fel de bună, sau uneori chiar mai bună decât cele străine.
EXTRUPLAST este cel mai nou şi cel mai modern producător şi
distribuitor de profile PVC pentru ferestre şi uşi din Europa de Est — fiind
utilată cu tehnologie de ultimă generaţie GREINER EXTRUSIONTECHNIK – Austria şi
KRAUSS MAFFEI – Germania, fiind cel mai modern producător de profile PVC din
Europa de Est. Construcţia şi echiparea fabricii cu materiale şi utilaje
austriece şi germane s-a realizat sub atenta supraveghere a Institutului
Greiner Group prin intermediul inginerilor şi tehnicienilor germani şi
austrieci delegaţi de acest institut în România.
Extruplast are de asemenea în dotare un laborator complet
utilat cu ajutorul căruia se realizează toate testele necesare asupra
profilelor Extruplast, astfel încât acestea să se încadreze perfect în
standardele internaţionale. Personalul fabricii are un înalt nivel de
specializare dobândit prin instruire în uzinele firmei Greiner, fapt ce
constituie o altă garanţie a calităţii profilelor Extruplast; domnul ing.
Zoicaș Ioan este conducătorul acestei fabrici.
Altă societate, cu capital străin (italian) este S.C. „Larsen”
S.R.L., care activează tot în domeniul confecțiilor, practicând sistemul lohn.
Între patronii străini și forța de muncă românească, izbucnesc dese scandaluri
determinate de salariile destul de mici (aproximativ 7 milioane de lei/lună),
concretizate prin încetarea lucrului.
Firma „Transimpex” S.R.L. este tot o societate privată, de
astă dată 100% românească, având drept obiectiv de lucru, transportul.
Activitatea se desfășoară în special pe relația Ungaria, Austria, Germania,
Cehia, Slovacia și Ucraina.
Societatea „Ulmeana” înglobează fosta cooperativă
meșteșugărească; apoi „Agromecul”, o altă firmă pur românească, este
moștenitoarea directă a fostului S.M.A., având sediul în aceeași locație
(condusă de către ing. Covaci Mircea, ing. Covaci Severica). Covaci Mircea este
nepotul celui care a cumpărat cu banii proprii biserica de lemn din Ulmeni,
Covaci Maștei, în anul 1895 din Şomcuta Mare, biserica datând din anul 1720. Să
nu uitam faptul că în perioada anilor 1990 Covaci Mircea a fost acela care a
creat peste 300 de locuri de muncă pentru populația din zonă și a depus
eforturi personale și pentru demararea lucrărilor la noua biserică ortodoxă din
Ulmeni.
În locația fostei secții de covoare și sticlă, își
desfășoară astăzi activitatea firma „Departament Construcții”, al cărei patron
(Meteș Ionel) este originar din satul de peste Someș, Chelința, și care se
ocupă cu comercializarea unei palete largi de materiale de construcții.Firma
asigură transportul la domiciliul clientului, aceasta fiind o mare facilitate,
în special,pentru oamenii ce achiziționează materiale de construcții. Cifra de
afaceri însumată, a tuturor acestor întreprinderi, se ridică la aproximativ 200
miliarde lei vechi, ceea ce nu este prea mult, mai ales, în comparație cu
perioada ante' 1990. Cu toate acestea, inițiativele și întreprinderile
particulare existente în acest moment în Ulmeni, reprezintă elemente
indispensabile pentru localitate, în direcția consolidării fenomenului de
urbanizare.
Pe teritoriul de azi al orașului își desfășoară activitatea
670 agenți economici, societăți comerciale și asociații familiale, cele mai
importante fiind menționate mai sus. Alături de cele enunțate, mai există și
alte firme a căror pondere umană nu este foarte mare, dar contribuie prin
impozitele și taxele plătite, la consolidarea veniturilor localității:o
societate privată cu capital românesc, cu activitate de fasonat și debitat
bușteni, o microîntreprindere pentru fabricarea unor produse din sticlă albă și
colorată, care livrează atât pe piața internă cât și externă, trei asociații
agricole, o stație de sortare a produselor de balastieră (până în jurul anului
2000, aceasta deservea fosta Întreprindere de prefabricate din beton), o
societate cu activitate confecții metalice și produse realizate prin forjare, o
mini-societate româno-germană pentru produse din materiale plastice, o stație
PECO privată, Ocolul Silvic, cu activitate în 12 comune din zona Codru, precum
și o secție pentru protecția plantelor (care furnizează materie primă pentru
firma „Plafar” din orașul Orăștie).
Fiind o comună cu ascendențe foarte vechi către statutul de
oraș (statutul dobândit în urma referendumului organizat la 6 aprilie 2003),
aici își au sediul o serie de instituții și servicii publice: Agenția pentru
Asigurări a Societății Româno-Germane „UNITA”, Administrația Fiscală și
Trezoreria, Agenția Loto – Pronosport, Reprezentanță „Raiffeisen” Bank, Agenția
C.E.C., cu activitate zonală, Agenția „ASIROM”, Cooperativa de Credit „Someș - Codreana”, o secție a „RENEL”, cu
activitate de întreținere – exploatare – casierie, Serviciul public de pompieri
civili, Serviciul de gospodărie locativă, Centrală telefonică digitală, Oficiu
Poștal, două societăți de televiziune cu capital privat, iar în domeniul
alimentar: brutărie, moară, o piață mixtă și peste 40 unități de alimentație
publică. De asemenea, în oraș există și un sediu A.P.I.A. care, vine în
întâmpinarea problemelor încă nerezolvate ale cetățenilor: în domeniul
pământului arabil și pădurilor.
Ulmeniul este prima unitate administrativ-teritorială din
județul Maramureș și singura din județ, care a demarat un proiect ecologic,cu
fonduri europene în domeniul mediului. Proiectul „Eco sistem” a început la
Ulmeni în septembrie 2008, presupunând dotarea cartierelor din micul oraș
maramureșean, cu pubele speciale, în care deșeurile biodegradabile și cele
nedegradabile se depozitează separat, colectarea lor fiind realizată cu două
mașini speciale. În cadrul acestui proiect au fost cuprinse și localitățile
Gârdani, Ariniș și Sălsig, pentru acestea fiind achiziționate 5660 de pubele și
600 de containere. În cadrul proiectului, în Ulmeni au fost achiziționate 2
mașini marca Renault, cu o capacitate de 18 m3 și cu un grad de compactare de 5
m, ambele în valoare de 300.000 de euro.
Protejarea mediului și creșterea calității vieții,
dezvoltarea economică și turistică, dar și unele beneficii sociale și
materiale, sunt doar câteva din țintele proiectului. Mai trebuie amintit că
cele 4 comune sunt printre primele unități administrativ-teritoriale din județ
care au șanse reale de a se încadra în calendarul stabilit pentru ecologizarea
gropilor de gunoi de la marginea localităților.
Prin proiectul „Recalificare - un nou început pentru viitorul tău
profesional”, 200 de șomeri din Ulmeni și Băsești au șansa unui nou loc de
muncă. Proiectul a fost demarat în luna noiembrie 2010, durata lui de
implementare fiind de 2 ani. Programele
de formare profesională conțin 2 etape: prima fiind o perioadă efectivă de
curs, iar cea de-a doua, una practică. Domeniile construcțiilor și turismului
reprezintă priorități ale acestui proiect, cu o valoare totală de 14 miliarde
lei vechi.
Din punct de vedere turistic, zona oferă o serie de
„minunății”, fiind o îmbinare între ,,mare” și ,,munte”. Dealurile situate de-o
parte și de alta a râului Someș, cu bogățiile lor naturale, pădurile și
animalele sălbatice, râul Someș, care străbate în lungimea sa lunca Someșului,
reprezintă reperele generale determinante în aprecierea geografică a zonei.
Dealurile, în special cele situate pe malul drept al Someșului, pe teritoriul
satului Chelința (Dealul Mare, Prisnel, Îngust, Morii, Glodului) sunt resturi
ale vechilor munți, având ca structură geologică, șisturi cristaline, sunt
bogate în păduri care îți dau senzația că se rostogolesc în Someș. Vara,
poziția geografică, îmbină soarele cu umbra, oamenii având astfel posibilitatea
să se relaxeze, fie făcând drumeții, fie pescuind sau făcând baie în râul
Someș. Pe partea dreaptă a cursului râului, acolo unde începe cea mai frumoasă
luncă a Someșului, la imediata intrare în județul Maramureș, se găsește o
cetate de piatră, databilă în secolul al XV-lea, care, se pare, că ar fi făcut
parte din sistemul de fortificații al cetății Chioar;este situată la doar 7 km de satul Chelința. Din
păcate, amplasamentele turistice, în această zonă lipsesc aproape în
totalitate, cu toate că, cei care ar dori să călătorească pe urmele haiducului
maramureșean Pintea Viteazul (secolul XVIII), nu prea au mijloacele necesare să
o facă. Din fericire, satul Chelința, singurul situat de partea cealaltă a
Someșului, în raport cu orașul de reședință Ulmeni, a fost legat, din cursul
verii anului 2009, printr-un drum modernizat, de localitatea reședință de
județ, Baia Mare, față de care se află la o distanță de 31 km. Până în vara
anului trecut, satul Chelința era izolat, atât de restul localităților de pe
cuprinsul orașului Ulmeni, cât și de satele din județul Sălaj (la sud), sau
cele dinspre Baia Mare (la nord).
În stânga râului Someș se află situate toate celelalte sate
ce aparțin de orașul mamă – Ulmeni: Țicău, Tohat, Mânău, Arduzel, Vicea, Someș
Uileac.
În satul Țicău, situat de-a lungul șoselei și a liniei
ferate ce leagă Baia Mare de Jibou, se află un castel databil de la începutul
secolului al XIX-lea, al lui Pecsi Mihai, unul din marii proprietari de
pământuri din zonă, care, în urmă cu aproximativ 35-40 de ani, era destul de
atractiv din punct de vedere turistic. Castelul a fost construit în secolul al
XIX-lea (după 1867), Pecsi fiind la vremea respectivă subprefect al județului
Solnocul de Mijloc și, mai apoi, prefect și deputat în parlamentul Ungariei.
Familia Pecsi deținea întinse proprietăți în toată zona Someșului, la Budapesta
și Londra, însă castelul de la Țicău era preferatul familiei. Bătrânii din
Ulmeni își amintesc de ,,domnul Pecsi”. Voichița Alucăi culegea flori de tei
din curtea casei de la Țicău: ,,Când eram copii, mergeam la domnul Pecsi și
culegeam flori de tei. Avea o grădină frumoasă, cu parc, pomi. Și parcă mai
aveau o casă păstă drum de castel și stăteau și acolo”. Tot acolo locuia și
familia Recsi, iar după-amiaza, se delecta în grădina cu arbori rari, cu parfum
de magnolii. Din păcate, după 1989, noua putere instalată în România, a permis
manifestarea celor mai anarhice porniri ale atitudinii umane, astăzi din acest
frumos castel, mai rămânând doar niște bucăți de ziduri.
La Arduzel, vechea biserică, monument istoric, a fost
construită în anul 1650, când în sat existau 176 de suflete de confesiune
greco-catolică. La 1847, numărul greco-catolicilor ajunge la 230. Satul,
atestat documentar la 1405, sub mai multe nume (Kisardo, Ardo, Kovsard,
Arduzel), număra în perioada interbelică, aproximativ 450 de credincioși
greco-catolici. Regimul comunist instaurat în anul 1948, a desființat cultul
greco-catolic, iar după 1989, populația nu a mai revenit la noua credință,
actuala biserică construită în 1975, deservind populația de origine română a
satului. Tot aici, poate fi vizitat Ansamblul bisericii reformate, datat în
1726; în această locație se desfășoară și astăzi ceremonialul religios pentru
etnicii maghiari reformați din
localitate.
La ieșirea din orașul Ulmeni, spre Tohat și, mai departe
spre Baia Mare, a fost dat în folosință la sfârșitul anului 2009, un frumos
hotel-restaurant numit ,,Riviera Someșană”, avându-l ca patron pe Andreica
Vasile din Chelința, un obiectiv turistic ce merită vizitat in special pentru a
gusta din bunătățile preparate aici.
În orașul Ulmeni există pe lista monumentelor turistice două
obiective: este vorba de Biserica de lemn ,,Sfinții Arhangheli”, datată 1720,
pe strada Petre Dulfu, numărul 36, și o Cruce pentru cinstirea eroilor din
primul și al II-lea război mondial, construită în perioada 1933-1946, în
centrul orașului.
În cartierul Tohat, se află monumentul scriitorului Petre
Dulfu, ridicat în anul 1930, fiind așezat în fața căminului cultural. Petre
Dulfu este una din marile personalități ale acestor locuri, născut la Tohat
(10.03.1856 – mort la 31.10.1956), mare autor de basme și snoave, profesor și
doctor în filozofie, la București.
În satul Someș-Uileac, există două monumente istorice,
înscrise pe lista Ministerului Culturii și Cultelor: este vorba de Biserica de
lemn reformată, aparținătoare cultului calvin, ridicată în anul 1699, și
monumentul ridicat în memoria eroilor neamului din primul și al II-lea război
mondial.
Bibliografie
p. 17
Posea,Grigore,Posea,Aurora,,,Județele patriei(Judetul
Maramureș)Ș,Editura Academiei
R.S.R.,Bucuresti,1980,p.16,20.
Prodan,
David, ,,Iobăgia în Transilvania în sec. al XVI-lea”, vol. I, p.354
Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramureșului”, 1940, p.42
Glanetasu, Vasile – „Ulmeni, Pasi spre urbanizare, Baia
Mare, 1971, p.7,9
Arhivele Statului Sălaj, Zalău, „Fond Comisia pentru
aplicarea reformei agrare din 1945, în județul Sălaj, comuna Ulmeni”, fasc. I,
p.2.
Feneșan, Costin, ,,Izvoare de demografie istorică”, vol. I,
București, 1986, p.214
Regia Națională a pădurilor ,,ROMSILVA”, op.cit., p.24,25
,,Gazeta de Maramureș”, art. ,,Familii nobiliare de
Maramureș” din 1.10.2007, Lucăcel, Ioana, Crișan, Mircea, Baia Mare, p.1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu