Recenzie - Ioan ACHIM (partea a II-a)

       Consecinţa părtăşiei lui Moise cu Iahve este extraordinară: „Moise s-a coborât de pe Muntele Sinai, cu cele două table ale Legii/ mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul” (Exod 34:29).

       Ne putem imagina că şi Nikos Kazantzakis a stat în prezenţa Domnului, a avut părtăşie cu El; consecinţa este pă măsură. Imaginaţia creatoare e faţa strălucitoare a gândirii sale. Cele două romane amintite sunt dovada strălucirii Providenţei în chivotul gândirii sale; fără inspiraţie providenţială cele două opere nu puteau fi realizate; despărţit de Domnul Iisus, Nikos Kazantzakis nu putea să vorbească despre El: „…căci, despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”, afirmă Iisus în faţa discipolilor Săi, (Ioan 15:5); El i-a dat lui Kazantzakis „şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13), după plăcerea Lui, prin faptul că A LUCRAT în el. Lectura celor două romane evidenţiază modul cum Iisus i s-a descoperit lui Kazantzakis, cum a bătut la uşa inimii lui, el i-a deschis, iar Iisus a intrat şi, au cinat împreună (Apocalipsa 3:20).

        În primul roman –„Hristos răstignit a doua oară”- terminat în 1948, Kazantzakis ne înfăţişează personalitatea excepţională a lui Mandios – cioban din satul Licovrisi/ izvorul lupului – sosia spirituală, am putea spune, a lui Iisus Hristos. Evenimentele prezentate au loc în timpul primului război mondial; satul Licovrisi se află pe ţărmul de vest al Anatoliei, Turciei de azi, sat cu peisaj încântător: o câmpie fertilă, în apropiere doi munţi – Fecioarei şi Sarachina- şi un mic lac _ Voidomata. Eroul romanului, ciobanul Mandios) administrează turma de oi a boierului Gherghios Patriarheas (primul membru din conducerea satului) aflată pe Muntele Fecioarei. Conducerea satului, au sfat alcătuit din cinci persoane – boierul Patriarheas, căpitanul Furtunas, Hagi Nicolis, fratele lui, preotul Grigoris şi moşneagul avar Ladas- hotărî în al şaselea an o echipă de „actori” care în al şaptelea an trebuia să reprezinte patimile lui Hristos , în pronaosul bisericii. În acel an – probabil 1917 sau 1918- Kazantzakis nu-l menţionează, consiliul satului a ales următoarea echipă de oameni: Manolios, pentru a-l reprezenta pe Iisus; Mihelis Patriarheas, fiul boierului, rolul apostolului Ioan, marchitanul Ianacos – apostolul Petru, cafegiul Costantis – apostolul Iacob, şelarul Panaiotaros, alis „Ghipsofagul” – Iuda Iscarioteanu, rol care l-a enervat îngrozitor; l-a acceptat sub presiunea sfatului; văduva Caterina – prostituată de o rară frumuseţe: Maria Magdalena. Preotul Grigoris le-a dat indicaţii actorilor cu roluri pozitive să-şi corecteze viciile, pentru a fi cât mai autentici în reprezentare; avertismentele i-au vizat pe Ianacos, care înşela la cântar şi ca poştaş dezlipea scrisorile şi pe Costantis, care punea băutura nouă peste resturi din băutura rămasă neconsumată. Mihelis şi Manolios aveau cusururi mai ascunse, motiv pentru care n-au fost atenţionaţi; Mihelis datorită bunăstării era grăsuţ, ca meteahnă era tabagist; Manolios avea o misiune foarte grea, trebuia să întruchipeze perfecţiunea lui Iisus; trebuia să renunţe la ceva gingaş, suav, la dragostea pentru Lenio, fata din flori a boierului Patriarheas. După indicaţii şi avertismente preotul Grigoris rosteşte rugăciunea de investire. Dacă n-ar fi apărut elemente inedite Manolios n-ar fi ajuns în ipostaza/postura de alter-Iisus; prezentând ascensiunea spirituală a lui Manolios, Kazantzakis se apropie de adevăratul Iisus, a cărui viaţă şi misiune o va prezenta în romanul următor, „Ultima ispită a lui Hristos” (1951/1955). Încercările, ispitele, necazurile sunt teste de moralitate şi răbdare pentru orice om: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre BINELE celor ce sun chemaţi după planul său (Romani 8:28). Manolis a fost chemat de Providenţă să-l reprezinte pe Iisus în vremurile noastre, nu numai să fie eroul romanului pe care-l analizăm. Cei patru tineri cu roluri pozitive din piesa patimilor lui Hristos: Manolios, Mihelis, Ianacos şi Costantis se simt solidari, tovarăşi de misiune; pe malul Lacului Voidomata se întâlnesc, ăşi recunosc metehnele, acceptă imperativul transformării caracterului în anul care urmează: consimt nevoia citirii Evangheliei, pentru a-l întâlni pe Iisus, pe care peste un an trebuie să-L reprezinte. În timp ce discută aceste probleme se apropie de ei un grup de oameni în frunte cu un preot bătrân, sfrijit, cu habitus celest; erau pribegi din satul îndepărtat Sf. Gheorghe, scăpaţi din pogromul săvârşit de turci. Au auzit de bogăţia satului Licorisi, de preotul Grigoris; au decis să vină aici pentru a începe o nouă viaţă; în convoi erau multe femei şi copii; bătrânii purtau în saci oasele ascendenţilor. Erau înfometaţi. Preotul Fotis se întâlneşte cu preotul Grigoris, îşi expune păsul; spre marea lui uimire Grogoris arată glacialitate, chiar aversiune faţă de ei, porunceşte să plece spunând că au holeră, deoarece o femeie cu burta umflată de foame chiar a murit în timp ce ei discutau. Pribegii trec prin sat cu o pătură desfăcută pentru a primi alimente; văduva Caterina e generoasă, n-are mâncare, oferă ce are; un şal verde, o oglinjoară, o sticluţă cu parfum. Cei patru colegi în Hristos oferă obolul cel mare: patru coşuri mari cu alimente, luate din chilerul boierului Patriarheas. La propunerea lui Manolios, preotul Fotis îşi urcă turma pe Muntele Sarachina cu grote, un fir de apă şi biserica Sf. Ilie. Din acest moment, erau Paştele – Învierea Domnului Iisus, până în ajunul sărbătorii Naşterii Domnului – 24 Decembrie, urmează încercările şi ascensiunea spirituală a lui Manolios şi a celui mai apropiat tovarăş, dintre cei trei: Mihelis Patriarheas. Panaiotaros e primul duşman al lui Manolios, motivul fiind rolul care i s-a atribuit, acela al lui Iisus, iar lui rolul cel mai dezagreabil, acela al lui Iuda. Manolios îşi ia rolul în serios, dar nu numai atât, înţelege că Providenţa îi pregăteşte alt destin, acela de slujitor al Ei. Zorit de Lenio să se căsătorească cu ea, îi răspunde: „Când o vrea Dumnezeu”; răspunsul echivalează cu un refuz, care provoacă iritarea boierului Patriarheas. Întâlnirea cu văduva şi seducătoarea Caterina la fântâna Sf. Vasile e pentru el o piatră de încercare; ei îi dă un răspuns cu valoare de premoniţie: „Nu mă însor. N-o să mă însor niciodată; vreau să mor!” Da, Manolios se va căsători sui-generis cu Domnul Iisus, împlinind cuvintele Acestuia: „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.”        Da, a trăi pentru Hristos înseamnă a muri pentru lumea de acum, pentru cotidian; Manolios, aidoma apostolului Pavel, înţelege imperativul vieţii din ce în ce mai mult: „Căci pentru mine – afirmă Pavel –a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig (Filipeni 1:21); sincronizarea, alinierea gândurilor lui Manolis la gândurile lui Iisus e tot mai evidentă; moartea pentru adevăr şi slujire e o necesitate: „Adevărat, adevărat vă spun - afirmă Domnul Iisus când nişte greci L-au căutat- că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, ADUCE MULTĂ ROADĂ (Ioan 12:24). Manolios citeşte în Evanghelia cu coperte de aur, pe care i-a adus-o prietenul său Ianacos, şi pe care o primise şi el de la preotul Fotis; Domnul Iisus ne îmbărbătează, ne sugerează ideea – să nu ne temem de moarte, căci a-l urma pe El aduce intrinsec, perspectiva morţii: am citat mai sus CHEMAREA Lui Marcu 8:34; în continuare El spune: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa, din cauza mea şi din cauza Evangheliei, o va mântui (Marcu 8:35). Când îşi trimite cei doisprezece discipoli la predicarea Evangheliei Sale, îi îndeamnă: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide duhul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi duhul şi trupul în gheenă” (Matei 10:28). În gândirea Lui, verticala slujirii i prioritară, prevalează în faţa orizontalei sociale: „Dacă vine cineva la Mine, şi NU Urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar ÎNSĂŞI VIAŢA SA nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26). Iisus ne dă o perspectivă, dincolo de viaţa fizică; Martei, sora lui Lazăr îi spune următoarele cuvinte: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, NU VA MURI NICIODATĂ”, (Ioan 11:25 – 26); la cina dinaintea jertfei sale, le-a zis discipolilor: „Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA”, (Ioan 14:6); ADEVĂRUL ne oferă adevărata LIBERTATE, iudeilor care credeau în El, le-a zis: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr discipolii Mei, veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:31 – 32).

         Desigur eroul nostru , Manolios, lecturând Evanghelia, a dat peste aceste pasaje; Mângâietorul dat de Iisus oamenilor până la sfârşitul acestei ere a istoriei – Ioan 14:16, i le-a lipit de creier şi de inimă; astfel Manolios devine discipolul harnic al lui Iisus; dacă la început se poticneşte, treptat şi datorită părtăşiei cu preotul Fotis el devine ucenicul desăvârşit, împlinind cuvintele mentorului său – „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48), şi completându-şi sistemul de apărare cu toate armele de luptă spirituale; ARMĂTURA lui DUMNEZEU e un arsenal cu şapte arme de luptă, pe care le recomandă apostolul Pavel creştinilor din Efes, în capitolul 6 al epistolei către ei: 1. adevărul ca cingătoare; 2. neprihănirea / puritatea – cuirasă / pieptar; 3. râvna Evangheliei păcii – încălţăminte; 4. credinţa – scut, pavăză; 5. mântuirea – coif; 6. Cuvântul lui Dumnezeu / Biblia – sabia Domnului, 7. rugăciunile, cererile prin Duhul; la rugăciune Domnul Iisus completează: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:41). Trebuie să precizez faptul că reprezentarea patimilor lui Hristos în al şaptelea an, în pronaosul bisericii din Licovrisi, n-a mai avut loc; atitudinea ostilă a membrilor sfatului sătesc faţă de refugiaţii de pe Muntele Sarachina a făcut ca evenimentele să se desfăşoare pe alte coordonate.

       De fapt trei dintre ei şi-au manifestat ostilitatea: preotul Grigoris – viitorul şef al conjuraţiei anti-Manolios, moşneagul narcisist Ladas şi boierul gurmand Gheorghios Patriarheas. Cu aceştia şi cu naivitatea şi ignoranţa licovrisioşilor va avea de luptat Manolios şi preotul Fotis, căpetenia pribegilor. În Rusia, în 1917, bolşevicii au preluat puterea. În Licovrisi bolşevismul provoca repulsia, fiind considerat inamicul proprietăţii; oamenii se temeau de bolşevici; bolşevismul putea deveni element de manipulare; un om bănuit de bolşevism devenea inamicul comunităţii, pericol social. Şelarul Panaiotaros devenit duşmanul de moarte al lui Manolis, lansează această acuzaţie la adresa lui. Faptul că Manolios a primit rolul lui Hristos la reprezentaţie, iar el rolul cel mai ingrat, a generat începutul ostilităţii acestui; gândul asocierii lui cu trădătorul Iuda îl obseda, se simţea un marginalizat social. Dar întâmplarea care a umplut paharul ostilităţii lui a fost în momentul când văduva Caterina, pe care o iubea mult, n-a mai răspuns la avansurile lui erotice. Caterina, încă în starea de de om carnal, încercă să-l ademenească pe Manolios; pentru ea Manolios este, după cum ea îi mărturiseşte la Fântâna Sf. Vasile, unde îi ieşise intenţionat în cale, un arhanghel care vrea să-i cucerească sufletul. Ea-i mărturiseşte că-l visează ţinând în mâini Luna şi dându-i-o  felii s-o mănânce; Manolios meditează la acest vis, ajunge la concluzia că văduva Caterina e în impas, în mocirla fărădelegii, că el are misiunea dată de Providenţă să o salveze; prin urmare decide s-o viziteze. Dar Pronia intervine, ştie că rolul ei are voinţa să facă binele, dar n-are puterea s-o facă - Romani 7:18 – de aceea intervine, conform afirmaţiei din cartea Proverbelor: „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!”, Proverbe 3:11 – 12. în drumul de pe muntele Fecioarei spre casa ei, îşi scoase oglinda de la brâu şi se convinge de îngrozitoarea metamorfoză. Inspirat de Providenţă, în abisul suferinţei, el simte o bucurie, ia bucata de lemn de soc înfăşurată într-un prosop şi continuă să sculpteze CHIPUL lui HRISTOS în ea; termină lucrarea; acest chip urma să-i slujească de mască la reprezentaţia din anul următor. Manolios în coşmarul suferinţei rosteşte cuvinte de laudă, aidoma lui Iov: „Slavă Ţie, Doamne!” Iov în mijlocul suferinţei zisese: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:2). Manolios realizează raţiunea suferinţei sale, merge la bisericuţa Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, aflată pe muntele pe care slujea, şi vorbeşte cu Iisus o zi întreagă; ştie că Salvatorul i-a vorbit. De la bisericuţă, Manolios plecă la văduva Caterina şi-i arată faţa descompusă; ea înţelege rostul suferinţei lui, îi promite că n-o să mai aibă de-a face cu oameni, c-o să-l aştepte până se va întoarce. Caterina se ţine de cuvânt, paharul mâniei lui Panaiotaros pe Manolios se revarsă; îl vizitează la stână, îi oferă un satâr şi-l roagă să-l omoare, deoarece i-a rănit singura lui bucurie din viaţă: pe văduva Caterina. După plecarea Ghipsofagului, Manolios rosteşte o rugăciune pentru el. Uciderea lui Iusufachi, saltimbancul agăi, complică lucrurile, tulbură liniştea comunităţii; aga reacţionează violent: arestează pe fruntaşii satului, ameninţă că-i va spânzura de platan pe toţi licovrisioţii dacă nu-i găsit criminalul. E suspectat de crimă şi Panaiotaros alias Ghipsofagul, prin urmare e şi el arestat. Ianacos marchitanul  urcă pe Muntele Fecioarei pentru a-l preveni pe Manolios de virtualul pericol la care s-ar expune dacă ar veni în sat în noul context. Dar Manolios plin de duhul providenţei decide să facă un transfer de vinovăţie de la comunitate la propria-i persoană. Prin urmare, însoţit de Ianacos, coboară spre sat pentru a-şi asuma vina; în timp ce se apropie de sat, se produce minunea: faţa i se vindecă; Manolios îi explică lui Ianacos părtăşia/conlucrarea lui cu Iisus: „Află că nu sunt eu acela care vorbeşte, ci Hristos îmi porunceşte totul; eu nu fac decât să împlinesc poruncile lui, nimic altceva…Hristos merge înaintea mea cu paşi mari”; Manolios completează, spunând că în noaptea care a trecut, Hristos i-a strigat în somn: „Nu te opri, mergi înainte!” Manolios şi Ianacos ajung la platan. Acolo e adus primul suspect de crimă, pentru a fi spânzurat: şelarul Panaiotaros, alias Ghipsofagul. Manolios, plin de îndrăzneală intervine, adresându-se agăi cu următoarele cuvinte: „Eu l-am omorât (pe Iusuf, n.m.). Spânzură-mă şi lasă-l în pace pe Panaiotaros; el e nevinovat.” Pe baza acestei mărturii Manolios e arestat se seiz/servitorul agăi. Interogat de agă el afirmă: „Iubită agă, Diavolul m-a împins să fac asta, eu l-am omorât.” Aga porunceşte seizului să-l spânzure de platan la apusul soarelui. Văduva Caterina impresionată de temeritatea lui Manolios, simţind ocazia de a-şi spăla trecutul tenebros, decide să dea replică la gestul acestuia: merge la agă şi se declară asasina clownului Iusufachi, din „gelozie” (aga avea înclinaţii pederaste, n.m.), cade în genunchi şi spune „Iubite agă, agă dragă, omoară-mă! La ce bun să mai trăiesc? Omoară-mă!”; extaziată de Manolios, vidă de orice angoasă, scoate un cuţit de la sân şi zice: „Iată, cu cuţitul acesta…” În acest context în Licovrisi apare primul martir: văduva Caterina! Manolios la rându-i extaziat de martirajul ei, aidoma creştinilor din vremea împăratului Nero, aidoma lui Marcellus Lucan Galio – comandantul detaşamentului care L-a crucificat, aidoma Mentorului său, Iisus, îmbracă haina martirajului. Ocazia apare: cocoşata Marta dovedeşte inocenţa lui Manolios şi vinovăţia seizului; Manolios scapă temporar de martiraj, dar se fortifică spiritual pentru încercarea ultimă; îşi descoperă misiunea sa în lume, celor trei prieteni ai săi – Mihelis, Ianacos şi Costantis – povestindu-le întâlnirea mentorului său de la mănăstire, părintele Manasis, cu Iisus, travestit în cerşetor; pentru Manolios rostul/menirea lui în lume este aceea de avocat al săracilor; înţelege că Iisus se identifică cu refugiaţii săraci de pe Muntele Sarachina; Iisus e sărac, flămând, fără adăpost – cum a fost şi în viaţa pământească – are mulţi copii care rabdă de foame. Aidoma apostolului Pavel, Manolios: simte că e crucificat împreună/alături cu Iisus, că nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în/ prin el - Galateni 2:20. Surpriza apare: Mihelis îşi dezvăluie dorinţa – se pune sub autoritatea lui Manolios! Deci voia lui Manolios e lege pentru el. Pentru Manolios se prefigurează MARTIRIUL: şelarul Panaiotaros „îl informează pe boierul Gheorghios Patriarhenas că Manolios e bolşevic, că pribegii de pe Sarachina sunt TRIMIŞII MOSCOVEI; la nunta fiicei sale vitrege Lenio, boierul discută cu preotul Grigoris despre PERICOLUL pentru satul Licovrisi reprezentat de Manolios şi de sarachinioţi; cele „două pericole”, de fapt – decid ei – trebuiesc lichidate; lichidarea implica: 1. uciderea agentului bolşevic, adică a lui Manolios, şi 2. alungarea trimişilor Moscovei, adică a pribegilor de pe Sarachina. Boierul Gheorghios Patriarhenas moare; preotul Grigoris, oripilat şi de moartea prematură a unicei sale fiice Mariori, conchide că toate relele: venirea refugiaţilor în Licovrisi, atacarea şi incendierea satului de către aceştia se datorează unui singur om: Manolios, prin urmare el trebuie suprimat. Aidoma marelui preot Caiafa, Grigoris apelează la factorul politic, la agă; acesta-l arestează folosindu-se de noul seiz (pe cel vechi îl ucisese, pentru suprimarea iubitului său Iusuf): Panaiotaros; după un interogatoriu sumar, în timpul căruia Manolios ia toată vina sarachinioţilor asupra sa, aga îl dă pe mâna licovrisioţilor; aceştia-l târăsc până în faţa altarului de la biserică; acolo cu binecuvântarea preotului Grigoris, sătenii din Licovrisi îl ucid pe Manolios cu lovituri de cuţite; era 24 decembrie, ajunul Naşterii Domnului; prin martirajul lui Manolios în/prin care a trăit Hristos: Hristos e crucificat din nou, a doua oară. Sarachinioţii îl duc pe muntele unde au locuit de la Paşti, până în ajunul Crăciunului; preotul Fotis săvârşeşte slujba de înmormântare; o bătrână se aruncă asupra trupului lui Manolios, îşi desface părul şi-l jeleşte:

„Numele tău, flăcăul nostru drag, stă scris pe zăpadă;

Soarele-l topeşte, apa-l duce din a noastră ogradă…”

Imediat preotul Fotis ridică mâna şi face semn de plecare; pribegii, trăitori vremelnic pe Muntele Sarachina, pornesc din nou, pe drumul cel fără de sfârşit, spre răsărit. Scriitorul nu menţionează înhumarea lui Manolios. Ianacos şi măgăruşul lui pleacă cu băjenarii; Ianacos participase la incendierea satului Licovrisi; dacă ar fi rămas, ar fi riscat să fie acuzat de piromanie şi condamnat aidoma bunului său prieten Manolios. Cafegiul Costantis n-a participat la încăierare, avea familie, prin urmare a rămas pe loc. Minelis n-a participat la conflict, era deprimat din cauza morţii logodnicei sale: Mariori, bolnavă de ftizie. Moartea ei şi a mentorului său, Manolios, îl determină să ia o decizie extremă, aceea de a se dedica lui Iisus, prin practicarea sihăstriei; pe Muntele Sarachina era o căsuţă în care locuise înainte un alt pustnic, aceasta îi va servi ca adăpost, ca locuinţă; conacul tatălui său luat în stăpânire de preotul Grigoris, nu-l tentează; singurele lui bucurii sunt: prezenţa Domnului Iisus în inima lui, prezenţa mentorului său Manolios, chiar şi numai simbolică; Evanghelia rămasă de la mamă-sa, şi cele două cosiţe de la Mariori.