Romanul „Hristos răstignit a doua oară” e un
roman-laborator, un roman-experiment, o eboşă – cred eu - pentru al doilea
roman „Ultima ispită a lui Hristos”;
Manolios este sosia lui Iisus; dacă el a existat în realitate sau e doar un
personaj virtual, nu pot nici să afirm, nici să neg; fac doar o presupoziţie:
Manolios e un prototip în care Kazantzakis a transpus toate elementele din
omul/persoana Iisus; în Manolios real sau virtual, Iisus trăieşte, se
manifestă. Două elemente mă duc la supoziţia virtualităţii lui Manolios: primul
element – nu e pomenit nici un an pentru fixarea evenimentelor, e amintită ziua
de 25 decembrie – ziua Naşterii Domnului Iisus, dar nu e menţionat anul; al
doilea element – Manolios e bocit de o bătrână, dar nu e înhumat de pribegii
care apoi pornesc pe drumul cel fără de sfârşit, spre răsărit. Romanul e o
povestire alegorică – cred – pe care Iisus i-a revelat-o lui Kazantzakis pas cu
pas; altfel spus scriitorul prezintă o parabolă sub inspiraţia Providenţei; în
romanul „Ultima ispită a lui Hristos”
scriitorul ni-l prezintă pe discipolul Matei scriindu-şi Evanghelia inspirat de
un înger; Iisus Îşi ilustrează împărăţia Sa folosind parabolele, alegoria;
discipolii L-au întrebat: „De ce le vorbeşti în pilde?” Iisus le-a răspuns:
„Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar
lor nu le-a fost dat”, Matei 13:10-11.
De la parabola din primul roman
Kazantzakis trece în al doilea roman la prezentarea în plenitudine a
personalităţii lui Iisus; Iisus ascuns în persoana lui Manolios, acum se
descoperă, se arată; Manolios făcuse două sculpturi cu chipul lui Iisus; în
prima chipul Lui radiază bucuria, iubirea, compasiunea; în a doua, chipul lui
emană mânia. Cele două sculpturi prevestesc cele două personalităţi ale lui
Iisus. El, aidoma Tatălui Său, este iubire: Ioan 4:8, 16, dar şi un „foc
mistuitor” Evrei 12:29.
Nikos Kazantzakis a vrut să-L cunoască
pe Iisus. Având această dorinţă, El i-a dat pricepere şi voinţă; şi filozoful
german Georg Wilhelm Friederich Hegel (1770 – 1831) a avut dorinţa de a-L
cunoaşte pe Dumnezeu, numit de el Fiinţa Absolută; El i-a dat înţelepciunea şi
voinţa şi astfel a scris mai multe opere: „Viaţa lui Avraam”, „Viaţa lui Iisus”
– având caracter concret, sugestiv; „Fenomenologia spiritului” şi „Marea
logică”, având conţinut filozofic. Atât Hegel cât şi Kazantzakis au fost
fierbinţi în inimile şi sufletele lor, L-au iubit pe Iisus, au păzit Cuvântul
Lui şi nu I-au tăgăduit Numele Lui – Apocalipsa 3:8, aidoma Bisericii din Filadelfia;
de aceea Iisus i-a făcut stâlpi în cultura lumii (Apocalipsa 3:12). Pe amândoi
i-au copleşit cuvintele lui Iisus, rostite în rugăciunea Sa către Tatăl: „Şi
VIAŢA VEŞNICĂ este aceasta: să TE CUNOASCĂ pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe Iisus Hristos, pe care Tu L-ai trimis” – Ioan 17:3.
Prin cele două romane „Hristos Răstignit a doua oară” (1948)
şi „Ultima ispită a lui Hristos”
(1951), Nikos Kazantzakis ni-L face
cunoscut pe Iisus ca un Dumnezeu iminent/legat/înfrăţit cu lumea, cu
creaţia, şi totodată transcendent, adică stăpân peste ea. Cele două ipostaze –
imanenţa şi transcendenţa – Îl fac pe Iisus măreţ şi vrednic de a fi iubit. Ca
om, ca Dumnezeu imanent venit în creaţie, Iisus e supus legilor acestei lumi:
în prima etapă a vieţii sale terestre El pare străin de Tatăl, vrea o viaţă terestră liniştită, se împotriveşte
planului pentru care a venit în lume: acela de a o salva!
Tatăl Îl şcoleşte, oridecâteori Iisus
iese din voia Lui, Îl pedepseşte: o pasăre de pradă îşi înfige cele zece gheare
în capul Lui, îi provoacă o durere insuportabilă, iar Iisus înţelege că trebuie
să renunţe la planul său, Iisus ca tâmplar face cruci, spre dezaprobarea
consătenilor; face o cruce şi pentru ultimul vlăstar al Macabeilor, închis
pentru că a smuls acvila – simbolul Imperiului Roman – de pe buiandrugul
Templului; participă la crucificarea lui; mama Macabeului îl blestemă pentru că
a confecţionat crucea, a urcat-o pe colină, i-a ajutat pe ostaşii romani să-l
crucifice, bătând cu tesla pietre pe lângă crucea fixată în pământ de aceştia.
La porunca lui Dumnezeu: „Să mergem!” plecă de-acasă; două tălpi bat pământul
şi-L urmează; Îl vor însoţi până la propria –I crucificare. Iisus simte
pretutindeni prezenţa lui Dumnezeu; ajunge la o mănăstire în pustiu; aici îl
întâlneşte pe „unchiul” său, rabinul Simeon tatăl Mariei Magdalena; lui i se
confesează, apoi face remarca: „Toţi şerpii sunt încolăciţi înlăuntrul meu şi
şuieră; şuieră şi horesc”. Iisus se autoexorcizează, folosindu-şi autoritatea
divină: rosteşte numele fiecărui demon, obligându-i să iasă afară. Din acest
moment dispare conflictul dintre El şi Tatăl Său, înţelege că trebuie să
împlinească planul pentru care a venit în lumea creată prin şi pentru El. prima
Lui lucrare, după ieşirea din mănăstire este aceea că o salvează pe Maria
Magdalena de la lapidare. Săracii-L simt ca fiind al lor, de aceea-L urmează;
El îi numeşte fraţi, cum i-a considerat şi pe pribegii de pe Muntele Sarachina.
Iisus vesteşte Evanghelia, săvârşeşte minuni; îi pregăteşte pe discipoli pentru
a-I continua opera Sa. După botezul Său, săvârşit în râul Iordan de către Ioan,
urmează dialogul dintre ei, care a durat trei zile şi trei nopţi. Până la
această întâlnire Iisus propovăduise iubirea; era manifestarea primului ipostas
al lui Dumnezeu şi deopotrivă a primului chip sculptat în lemn de soc de către
Manolios pe Muntele Fecioarei. După această întâlnire mina lui Isus era
paradoxală, emana deopotrivă mânie şi iubire; unii ziceau că în Iisus sunt două
persoane: a Lui şi a Botezătorului, că Botezătorul după decapitare ar fi intrat
în El. această metamorfoză a fizionomiei Lui confirmă, adevereşte al doilea
chip sculptat de Manolios în lemn de stejar, care iradiază mânia şi dorinţa de
răzbunare a lui Dumnezeu; Botezătorul Îi arătase nelegiuirile poporului şi ale
preoţilor, care impun pedeapsa; Dumnezeu curăţă lumea prin stârpirea răului;
acest mesaj îl primise Ioan Botezătorul de la Iahve , care-i dăduse şi simbolul curăţirii:
securea. Andrei, discipolul Înaintemergătorului
a fost contrariat de mesajele celor doi. În final, Iisus acceptă mesajul
Înaintemergătorului Său, primeşte securea ca simbol al răzbunării şi curăţirii.
În a treia noapte Ioan L-a cercetat pe Iisus; I-a analizat mâinile firave,
nepotrivite pentru a lovi cu securea; ochii care iradiau milă; a oftat şi a
zis: „Povârnite, întunecate sunt căile Tale, Doamne. Tu poţi să trimiţi un
porumbel alb să pună foc, să facă cenuşă lumea; noi privim cerul, aşteptăm să
trimiţi un fulger, un vultur, un corb; iar Tu trimiţi un porumbel alb; de ce să cercetăm” de ce să ne împotrivim? Fă ce
vrei!” Botezătorul şi-a deschis braţele, L-a îmbrăţişat pe Iisus; I-a sărutat
umerii şi I-a zis: „Dacă eşti Cel pe care-L aşteptam, într-un fel Te aveam în
mintea mea şi altfel ai venit; aşadar, degeaba am cărat securea şi-am pus-o
la rădăcina copacului? Nu cumva poate şi dragostea să ţină securea?” de la Iordan , Iisus intră-n
pustiu şi se confruntă cu marele inamic: Lucifer; cu el se mai confruntase,
chiar din momentul revoltei sale, în cer; îl cunoştea; confruntările anterioare
s-au desfăşurat în condiţii de egalitate ontologică. Acum situaţia e diferită:
Lucifer e spirit iar Iisus e în trup pământesc (1 Corinteni 15:40), neputincios
(Marcu 14:38); prin urmare lupta dintre ei pare inegală. Lucrurile stau cu
totul altfel: în Iisus locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii
(Coloseni 2:9); El şi Dumnezeu sunt una, iar Tatăl e mai mare decât toţi (Ioan
10:29-30). Lucifer Îi apare în chip de şarpe şi-I sugerează s-o ia de soţie pe
Maria Magdalena, să aibă copii cu ea, ca astfel s-o salveze din starea de
prostituată, cum i-a poruncit Dumnezeu profetului Osea să se-nsoare cu
desfrânata Gomera, fiica lui Diblaim: Osea 1:2-3. Apoi Îi apare în chip de leu
şi-I sugerează să devină rege, aidoma lui David; îi apare în chip de arhanghel
şi-I zice: „Eu sunt glasul acela *Dumnezeul Meu, fă-mă şi pe Mine Dumnezeu*
dinlăuntrul Tău”. Aceste cuvinte le rostise Iisus când era copil. Ispitirea a fost cea mai perfidă, care se
poate imagina; Kazantzakis afirmă că Iisus a fost străbătut de un glas
lăuntric: „Nu sunt om, nu sunt înger, nu sunt robul Tău; sunt Fiul Tău, Adonai;
mă voi aşeza pe tronul Tău, să judec viii şi morţii; şi voi ţine în mâna mea
dreaptă să mă joc: o sferă, lumea; fă-mi loc să mă aşez!” Aceste cuvinte
exprimă atitudine ireverenţioasă înaintea Tatălui. Lucifer se bucură, râde
puternic, cu neruşinare. Iisus înalţă plânset către Tatăl; lacrimile: calde,
mari, ca nişte boabe, cădeau în nisip. La chindie, o mână nevăzută Îl atinge pe
umăr şi-I zice: „Ridică-te, a sosit Ziua Domnului; aleargă să duci oamenilor
vestea; vin!”
Pe Colina Golgota, în timpul
crucificării, Lucifer îşi arată încă o dată natura sa întunecată, ipostaza de
mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44). Aici se manifestă „Ultima ispită a lui
Hristos”; la mijlocul strigătului Său disperat: „Eli…Eli…” cade în leşin;
Lucifer nu ratează ocazia, Îl ispiteşte pentru ultima dată. Iisus iese din
sincopă, deschide ochii; priveşte în jurul Său. Nu mai era în Betania în
postura de meşter Lazăr, bătrân şi cu familie, având copii mulţi, cum apăruse
în coşmarul Său, datorită uneltirii inamicului Său. Era singur; sub picioare
vede pietre stropite cu sânge, iar mai jos oameni care-L privesc. Un soldat din
detaşamentul roman Îi apropie de nas, cu ajutorul unei trestii, un burete
impregnat cu oţet. Iisus inspiră aerul oţetit; Îşi revine din ameţeala, din
slăbiciunea de după sincopă; Îşi umflă pieptul, priveşte cerul, apoi strigă
deznădăjduit: „Lama sabahtani”. Epuizat Îşi pleacă capul. Simte dureri mari în
mâini, picioare şi inimă; ochii-I se limpezesc: vede coroana de spini, crucea
şi sângele. Îngerul cu aripi verzi, cu dinţi albi tăioşi, cu două belciuge de
aur – desigur slujitorul lui Lucifer – râde batjocorito, apoi dispare. Iisus
simte că e atârnat pe un lemn; ştie unde se află, cine e, de ce suferă; erupe
în El o bucurie sălbatică; înţelege că a trăit un coşmar, că L-a ispitit cel
Viclean. Toate s-au petrecut după planul şi voia Tatălui; înlăuntrul Său apar
cuvintele de mulţumire: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Apoi strigă victorios: „S-a
sfârşit!” Adică: Toate încep. Prin această jertfă: Templul din Ierusalim şi
preoţia Leviţilor, jertfele de animale – erau desfiinţate. Iisus devine prin
jertfa Sa perfectă: MARELE PREOT – „sfânt, nevinovat, fără pată, separat de
păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari
preoţi să aducă jertfe zilnic, întâi pentru păcatele lui, apoi pentru păcatele
poporului, căci lucrul acesta L-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus
jertfă pe Sine Însuşi” (Evrei 7:26-27). Iisus este Fiul preaiubit al lui
Dumnezeu, în care Şi-a găsit toată plăcerea (Marcu 1:11); de aceea: „Domnul a
jurat, şi nu-I va părea rău: *Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec*”,
Psalmul 110:4. prin sacrificiul lui Iisus, Dumnezeu ne-a arătat că e dragoste
(1Ioan 4:8, 16); „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că
pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos
a murit pentru noi” (Romani 5:8).
Prin cele două romane: „Hristos Răstignit a doua oară” (1948)
şi „Ultima ispită a lui Hristos”
(1951), Nikos Kazantzakis ne-a apropiat şi mai mult de Salvatorul nostru; în
Prologul / Prefaţa la romanul „Ultima ispită a lui Hristos”,
Kazantzakis afirmă: „Cartea aceasta nu e o biografie, este o mărturisire a omului care luptă. Publicând-o mi-am făcut datoria,
datoria unui om care:
- a luptat mult;
- s-a amărât mult în viaţa lui ;
- a sperat mult.
Sunt sigur că
orice om liber care va citi această carte, plină de dragoste, Îl va iubi mai mult ca niciodată, mai bine ca niciodată, pe Hristos”.
Cât mă priveşte pe mine, am scris acest
articol pentru a-I mulţumi lui Hristos, care mi s-a revelat personal, în chip
minunat, în vara anului 1978; până în acel moment am fost ateu datorită
educaţiei materialist-evoluţioniste primită în şcoală.
Bibliografie
- Biblia sau Sfânta Scriptură
- Didier Julia: Dicţionar de filozofie
- Platon. Dialoguri
- Nikos Kazantzakis: „Hristos Răstignit a
doua oară” (1948) şi „Ultima
ispită a lui Hristos” (1951)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu