joi, 22 iunie 2017

Ion Petreuş, legenda din cîntec

În aceste zile de iunie mă încearcă două păreri de rău. Una, că în urmă cu cincisprezece ani (miercuri, 26 iunie 2002) ne-a părăsit înainte de vreme marele interpret, deschizător de lacăte misterioase din cîntecul maramureşean, Ion Petreuş. Al doilea regret este că nu am finalizat cartea „Fraţii Petreuş – un miracol firesc”, textele scrise fiind citite de Ion, mai ales duminica la Astoria. Ştiu că nu se poate închipui întregul cu aureolă decît în ecuaţia Fraţii Petreuş Ştefan şi Ion, (nu am uitat-o nici pe Ioana) deoarece ei au dărîmat prin simplitate, firesc şi har neîntrecut multe prejudecăţi despre oamenii Maramureşului. Au avut curajul şi şansa să dea o altă dimensiune omului înzestrat de pe văile noastre care îşi consuma gloria în hotarele a cîtorva sate. Ei au ştiut să capteze multe izvoare, să devină stăvilar şi moară de piclu. Dacă mă gîndesc bine Fraţii Petreuş nu au venit în lume ci au fost trimişi de un cert miracol să ne arate cum se poate rîde, cum se poate iubi cu foc, cum să plîngem după acordurile sufletului celor mulţi şi duşi în amintire. Ei au fost întruparea lor! Parcă a bătut un clopot în cer auzit doar de aceşti feciori din Glod. Au vestit lumea veche a cîntecului. De cînd i-am cunoscut am simţit că ei adeveresc tiparul curat al unui Maramureş vechi. Fără a recurge la cuvinte alese care stau bine în preajma Fraţilor Petreuş mai cred că ei au demonstrat cărturarilor că satul este graiul, locul unde se întrupează cuvîntul, unde se lustruieşte rostirea prin vreme, unde este izvorul cîntecului profund. Ştefane, să mă ierţi dar tu ne eşti stîlparea viguroasă care ne este alături şi mă voi referi acum mai mult la Ion, cel pe care îl cheamă horile în lume. Că la dor şi la supărare, trebe om cu minte mare. Timpul trecut al lui Ion este într-un fel timpul nostru interior. Ion mi-a fost un prieten mai aproape că avea fire de haiduc şi mi se potrivea vîrstei ce mă însoţea. Ştefan are o fire de nobil tăcut care lasă vioara să-i strige numele. Ion avea acea voce particulară, ca o sumă a înaintaşilor anonimi.
El s-a întrupat din strigături şi doina de jale. În Glod a auzit horea păcurarului care şi-a pierdut oile, horile munţilor. Redarea lor într-un timbru propriu a fost marea seducţie a personalităţii lui. Avea faţa luminată de merele grădinii din spatele casei, ştia lecţia suferinţei dar avea harul răbdării şi al nădejdii. Alături i-au stat zongura, doba, chiar fluierul pînă la dezlegarea vocii care nu poate fi imitată. A învăţat de pe la nunţi sau jocurile din şură să improvizeze în funcţie de împrejurări, să dea replici la provocări prin strigături ironice, cu haz. Îmi spunea că la o nuntă i-a venit o strigătură care apoi mulţi şi-au asumat-o: „Unde cîntă Petreuşii, nu vă temeţi nu vin ruşii”. Aşa s-a potrivit rima. Era un om veselos, necazul şi-l stîmpăra cu hori care paradoxal îi bucura pe cei din jur. În cartea la care lucram pe cînd trăia Ion, mi-a povestit întîmplări din lumea prin care a trecut. În Europa era mai uşor să spună ţările prin care nu au fost. Apoi nordul Africii, fosta Uniune Sovietică şi în vreo douăzeci de state americane. Cînd li s-a decernat  titlul de Cetăţeni de onoare ai comunei Botiza am avut cinstea să le prezint biografia artistică. Aşa am amintit că Ministerul Culturii din Franţa le-a acordat demnitatea de „Cavaleri ai Artelor şi Literelor” iar mai tîrziu „Omul anului” din partea Institutului American de Biografii”. Da, Fraţii Petreuş au rămas un miracol firesc. Era atîta Maramureş în ei încît se cerea întruparea în cîntec. Doamne, Ioane, cum a trecut vremea! Se vede că interpreţii sînt mai norocoşi în veşnicie. Cîntecul lor te face să uiţi că au murit. Ai parte de un Festival (care începe astăzi) care-ţi poartă numele. Îl văd parcă pe tatăl vostru, Pătru Petreuş-Codrea care mi-a spus într-o iarnă în casa voastră din Glod că tu ai fost sortit pentru voce iar Ştefan viorii. Mi-am îngăduit o odihnă în cîntecul tău: „M-am băgat slugă la cuc/ Foc şi apă să-i aduc/ De nu l-oi putea sluji/ Largă-i lumea ş-oi fugi”. Atunci Ştefan Marinca scria din Limerick – Irlanda: „El nu mai este dar cîntecele sale, amestec fermecător de bucurie şi melancolie, vor dăinui cîtă vreme Maramureşul îşi va păstra identitatea”. De aici s-a întrupat legenda. Mare noroc are Maramureşul cu asemenea oameni. Dar şi ei cu Maramureşul.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu