Poetul pribeag

Comemorăm poetul, dar important era omul viu Mihai Eminescu, cel atît de pribeag prin lume, cu toate că avea însuşiri intelectuale ieşite din comun, inteligenţă, originalitate şi creativitate, unite într-un geniu literar cum pămîntul ţării n-a mai dat, fie s-o fi pierdut în masa ţăranilor creatori de Mioriţă şi de mituri zamolxiene.

Eminescu a avut şansa să se nască într-o familie relativ înstărită şi a urmat şcoli de calitate, cu profesori-maeştri care i-au dat libertatea să citească ceea ce-l interesa, literatură, filosofie, mitologie comparată, istorie, economie politică. În plus, a avut curajul, încă de la vîrsta adolescenţei, să-şi cunoască la pas poporul cel mare. A avut şi o a treia şansă de formare, o bursă de stat la Universitatea din Berlin, de unde s-a întors fără diploma de doctor în filosofie. Şi se ţinea seama de diplome şi atunci!

A început să publice poezii la 16 ani, depăşindu-i ca stil şi metodă pe scriitorii vremii. Eminescu a fost recunoscut ca mare poet, a fost ajutat de contemporani (ministrul Titu Maiorescu), a primit cîteva slujbe, pe care le-a îndeplinit cu ardere de sine, dînd mai mult decît luînd. Cei care au pierdut sîntem noi! Un director de bibliotecă, un revizor şcolar, un editorialist s-ar mai fi găsit, dar un poet care să scrie 12 drame istorice naţionale, în versuri, precum Shakespeare, aşteptăm de 130 de ani (una dintre aceste piese de teatru ar fi avut titlul Bogdan Dragoş). Eminescu a simţit cu tristeţe că timpul e scurt şi s-a grăbit să toarne în forme noi, de poezie lirică, epică şi metafizică, limba veche şi-nţeleaptă.

A plecat de jos, în folclor se află marea rezervă de energie spirituală a poporului român care te ridică. Şi-a asumat rolul de poet. Ce s-ar fi întîmplat dacă Mihai Eminescu ar fi fost laureat de Regatul României şi ar fi primit o remuneraţie suficientă pentru a trăi şi a scrie. Să fi fost numit scriitorului secolului, mileniului. Probabil ar fi refuzat titlul, n-ar fi putut să trăiască rupt de cei din jur. Poezia înseamnă emoţie ieşită din experienţe trăite la sursă, combinate cu idei livreşti. Factorul ereditar este important, dar medicul cultural a fost decisiv în orientarea sa către literatură. Ar fi putut să devină om de ştiinţă, să cerceteze domenii care n-au fost investigate vreodată…

Cum să nu avem încredere în adolescenţi, de vreme ce Eminescu de la 16 ani a creat capodopere literare?! La 33 de ani, practic a apărut boala şi nu a mai scris, perioadele de luciditate şi criză alternînd imprevizibil. De ce atîta suferinţă într-o viaţă scurtă de om?! Aşa ne trăim bucuriile, cu spectrul durerii deasupra. Societatea a încercat să-i aline suferinţa fizică, Eminescu a fost tratat la Viena, dar starea sa nu s-a ameliorat. Ştia, pe la 31-32 de ani, a scris că mai are un singur dor, să fie lăsat să moară la marginea mării, codrul să-i fie aproape şi nimeni să nu plîngă în urma sa…

Ei bine, este drama noastră, la fiecare 15 iunie citim seara poezii de Eminescu, din ediţii mai vechi sau mai noi, datate sau comentate, emoţia revine vie şi suspinăm după fratele şi fiul nostru, Eminescu, aşa cum îl simţim.

Credea în înzestrarea poporului român, a cărui rezervă de istorie şi mit trebuie valorificată. În doar 17 ani, a învăţat citind cu asiduitate şi a creat o poezie originală, pe care o visa extinsă la nivelul geniilor Goethe, Shakespeare, Wagner. Voia să scrie mari opere, să nemurească poporul român – nu pentru gloria sa, comoditatea sa, casa sa. A tipărit o singură carte, iar gazetăria i-a adus antipatii politice şi reproşuri, i-a ocupat timpul cu texte doctrinare. Şi totuşi, încă din timpul vieţii, a fost recunoscut ca poet naţional şi aşa a rămas, ca modelul de suflet românesc, mioritic şi melancolic, visător, dedicat naţiunii şi tradiţiei nereacţionare, grav, profund şi salvator prin creaţia sa spirituală.

Creatorul vrem să-l readucă pe poet sub teiul înflorit şi sfînt!

Autor: Nicolae GOJA

Sursa: Graiul Maramureşului