Sergiu Nicolaescu: Omul cu chip de sfinx

Cine este lipsit de prejudecăți și revizionează azi filme ca Revanșa, Un comisar acuză sau mai ales Duelul, trebuie să recunoască în Sergiu Nicolaescu nu numai artizanul filmului de acțiune românesc, dar și figura unică a interpretului. După aproape jumătate de veac de la realizarea acelor filme, serie ce a debutat cu episodul Cu mâinile curate (1971), urmat de Ultimul cartuș și terminată cu Supraviețuitorul (2008), Sergiu Nicolaescu se detașează total de ceilalți cineaști români, trecuți, prezenți și viitori, fiindcă nu ne imaginăm că va mai apare prea curând o astfel de figură emblematică. Duelul cel puțin, care, potrivit declarațiilor regizorului, l-a avut drept model pe Angels with Dirty Faces / Îngeri cu fețe murdare (1938) de Michael Curtiz, cu actorii James Cagney și Humphrey Bogart, concurează nu numai filmele americane pe tema „copiilor străzii”, dar și ecranizările englezești după romanele lui Charles Dickens.

O lume de underground apare în acest film, de parcă ar fi fost importată direct din suburbiile americane sau londoneze. Titlul filmului este total nepotrivit cu ceea ce a vrut Sergiu Nicolaescu, este prea convențional, pur comercial, nu are substanța revelării unei lumi de subterană unice, în contrast cu lumea burgheză a anilor ’30, configurând un document de epocă așa cum nu s-a mai făcut.

Dar dincolo de toate calitățile și defectele acestor filme, rămâne figura extraordinară a actorului Sergiu Nicolaescu. Așa ceva nu au nici americanii în toate filmele loc cu eroi polițiști, bandiți și gangsteri. Aceste filme sunt la un pas de capodoperă. Le lipsește un plus de imaginație regizorală. Au de toate, decoruri, costume, actori, locuri unice de filmare, lipsește o mobilitate a actorilor. Dacă Sergiu Nicolaescu ar fi avut un regizor, să-l facă să se miște altfel decât schematic, ar fi fost cel mai apreciat actor din lume. El se evidențiază prin faciesul special, o frumusețe fizică împietrită à la Buster Keaton („omul cu fața de piatră”), fapt care îi conferă mister, precum o mască de sfinx, cum credea el că aveau eroi monumentali ca Decebal, Mihai, Vlad sau Mircea. Iar în Carol I a realizat un suprem alter-ego. Tot ce e monumental, trebuie să fie împietrit, ca Decebal la Cazane.

Sigur, în serialul polițist, Nicolaescu adaugă personajului său o noblețe specială, care îl face uneori să zâmbească. La alura sa zveltă, adaugă eleganță, o eleganță împinsă la extrem, căci în cele mai strânse confruntări, el își păstrează costumul neșifonat, nu i se clintește nici un fir de păr, nici nu se putea, capul fiindu-i acoperit de nelipsita pălărie borsalină, care îi aureolează salutul ironic (cu două degete la cozoroc). Personajul are un statut de comisar profesionist, care nu e în nici o tabără politică, un personaj foarte original, deci, așa cum a fost Nicoleascu și în viață, căci în apartenențele sale politice de conjunctură, nu și-a trădat niciodată iubita: filmul.

Mai mult, Nicoleascu, prin eroul său, pe nume Miclovan / Moldovan, se detașează de ceilalți actori, deși în dialog cu el sunt giganți ai scenei românești, ca George Constantin, Colea Răutu, Silviu Stănculescu, Amza Pellea, Ion Besoiu, Gheorghe Dinică și încă mulți alții, toată pleiada de mari actori ai scenei, nu este uitat nimeni, dar Nicoleascu îi întrece printr-o înfățisare de star hollywoodian, foarte cinematografică, un dur simpatic, care poate egala pe cei mai originali eroi din domeniu, ca James Bond, de pildă, sau eroi realizați de Clint Eastwood, Harrison Ford, Steven Seagal, Daniel Craig, dar chiar și pe unii eroi din filmele mafiote ale lui Coppola și Scorsese.

E o mare neșansă că Nicolaescu nu a fost descoperit de acești din urmă regizori și, evident, dacă el se lăsa descoperit, dacă ar fi acceptat să nu fie regizorul propriilor interpretări. Așa cum Coppola l-a descoperit pe Eliade și i-a ecranizat o proză, putea să afle și de Nicolaescu. A aflat, desigur. Dar a aflat că el nu e de vânzare, că se consideră egalul lor, al americanilor. Și astfel, a ajuns să rezolve toate acțiunile din acest serial cu schema câmp-contracâmp, pe structură de plan general, adică foarte static. Jocul lui și al celoralți actori se reduce la replici, Nicolaescu dă replici, nu joacă, deși o face remarcabil în acele ocazii când are de traversat anumite spații de joc. În rest, totul este prea imobil. Cheia ar fi trebuit să fie camera de filmat, mobilitatea ei. Un operator special, ar fi dat contraste scenelor. De aceea, Duelul e și cel mai bun din serie, fiindcă aici imaginea (Alexandru David) lucrează, este folosită mai complex, dominant fiind prim-planul, mai ales în filmările grupului de copii, care formează personajul principal al filmului. Evident, imobilismul general vine din această concepție asupra monumentalității. Eroul trebuie să fie monumental. Or acest lucru este cel mai bine prins de cadre fixe, de planuri generale. Eroul și restul. Chiar și în secvența când anihilează banda de criminali și îl ridiculizează pe Paraipan (finalul din Revanșa), el este monumental. Mult mai uman este în Duelul, care e cel mai bine realizat ca film artistic. Și este semnificativ faptul că accentul cade la un moment dat pe copii. Dar nu există nici un duel între copii și bandiți, nici între copii și comisar, dimpotrivă, comisarul le devine prieten. Acești îngeri cu fețe murdare, care trăiesc într-o groapă (pivnița unei biserici părăsite), sunt mai degrabă în duel cu șeful lor, un pitic care se răsfață în apartamente de lux, îmbrăcat ca un rege al țiganilor, nu al cerșetorilor.
O figură cu totul uluitoare, cu chipul său cioplit în piatră, este aici și Colea Răutu, un rol memorabil face și Jean Constantin, iar roluri cu totul aparte fac Ovidiu Iuliu Moldovan și mai ales Ion Rițiu, care debutează cu acest film, realizând o creație antologică. Tot ce face Rițiu este teribil, la nivelul unor actori ca Johnny Depp sau Tom Cruise. Ba are o prospețime, o puritate, de invidiat.

Sunt calități unice, care ne fac să regretăm că Nicolaescu nu mai trăiește, ori că nu are nici un emul, să continue această linie a portretisticii umane, începute cu Mihai Viteazul, cel mai bun film românesc din toate timpurile, și cu Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, dat fiind că programul lui a fost să facă epopeea cinematografică a poporului român de la origini și până în prezent.

Grid Modorcea, Dr. în arte