Fiica faraonului

                                                                                 de Petru Popescu

Chiar înainte de fuga mea din România, s-a răspândit zvonul că fiica faraonului, Zoia Ceauşescu - foto, a pus ochii pe cel mai citit scriitor al tinerei generaţii, şi că scriitorul a răspuns acestei atenţii. Zvonul, deseori oferit cu detalii, m-a urmărit şi după fugă. Până la urmă a devenit atât de popular încât a trecut hotarele ţării, găsindu-şi loc în presa americană, în "International Gerald Tribune". După revoluţie, mi s-au pus întrebări despre Zoia care dovedeau că departe de a fi murit, zvonul devenise o legendă. Am protestat - în zadar.

Marea plăcere a unei mărturisiri e că te ajută să vezi cu claritate trecutul aşa cum a fost.

Ruperea mea de România a fost cel mai traumatizant, chiar dacă eliberator, eveniment al vieţii mele. Imaginaţia populară vroia ca ruperea să fi fost şi o rupere de familia Ceauşescu, şi mai ales de fiica faraonului. A fost ceva între mine cel de atunci, acel scriitor exploziv şi disident, şi fiica faraonului?

Să vă spun ce ştiu eu. Să vă spun ce mi s-a întâmplat mie.

Am văzut-o prima oară de aproape într-un avion. În primăvara lui 1973 a avut loc la Berlinul de Est ultimul Festival Internaţional al Tineretului şi Studenţilor. Elita intelelectuală tânără a fost şi ea invitată la festival. Între regim (care făcuse un gest patriotic în '68, cînd refuzase să invadeze Cehoslovacia) şi tinerii artişti se crease o temporară alianţă de facto. Un scriitor ca mine, citadin, occidentalizant, dar şi patriot, îi era util lui Ceauşescu pentru că îi confirma liberalismul de circumstanţă - de altfel destul de redus. Chiar şi în culmea succesului, cărţile îmi apăreau cu 60-70 de pagini smulse de cenzură. Eu eram dispus să mimez participarea la acea alianţă, pentru că speram să-mi trec mai uşor cărţile de cenzură.

Definit de această ecuaţie, mă aşezasem în avionul de Berlin Est, şi aşteptam să decolăm. Scaunul de lângă mine era gol.

O tânără îmbrăcată în roz s-a urcat în avion printre ultimii pasageri, şi s-a aşezat lângă mine.

Tânăra era Zoia Ceauşescu. O înconjura un mic vârtej de activitate. Trei bărbaţi în costume fără culoare s-au aşezat în spatele şi-n faţa noastră: bodyguarzi. O stewardesă s-a aflat în treabă pe lângă Zoia cinci minute cel puţin, cu toate că avionul rula acum pe pistă, şi după regulament echipajul trebuia să stea jos.

Atunci pe loc, nu mi-am dat seama că Zoia nu s-a aşezat lângă mine la întâmplare: familia faraonului nu ocupa spaţiul la întâmplare, iar când dădea impresia de fortuit, era o impresie aranjată cu grijă. Eram încordat: securitatea era în jurul nostru. Dar eram şi intrigat de cine era "domnişoara tovarăşul" (faraonului i se spunea tovarăşul, simplu, fără calificativ; dintre atâţia tovarăşi el era singurul tovarăş; iar eu am botezat-o pe Zoia domnişoara tovarăşul). M-am gândit că nu-i stă bine în roz; era măslinie şi pistruiată, şi ochii îi erau de un căprui mat, nereflectând lumina. Adânc, mi s-a părut că întrezăresc în ea o fată singuratică, nesigură, timidă. A scos un pachet de ţigări, mi-a oferit una (am refuzat, nu fumam), apoi şi-a aprins ţigara cu nerăbdare, cu degetele dreptei pătate de nicotină. Ca nişte degete de soldat, în timp ce rochia-i evoca abundenţă şi eleganţă. Era subţire, dar fără nici o voluptate a formelor. Avea mâini mari, un mod svâcnit de a întoarce capul, şi o ambiguitate în expresie un fel de jenă de a fi odrasla puterii, amestecată cu o dorinţă febrilă de atenţie, şi o aroganţă afişată şi copilărească.

Şi totuşi, în cel mai bizar fel cu putinţă, nu era antipatică, pentru că... sunt singura, spunea expresia ei. În vârtejul piramidei statului, sunt singura.

Aveam 27 de ani, şi scrisesem câteva cărţi de succes - dintre care Prins avea să devină stindardul unei generaţii. Toate cărţile mele atacau regimul, subtil şi uneori chiar pe faţă. Vizibilitatea mea se datora scrisului. Alura mea de autor nărăvaş era plăcută publicului, şi încrederea în mine îmi crescuse proporţional cu succesul. Eram zvelt, purtam părul perie, stil US Marines, mă mişcam ca un jucător de baschet. De la părul perie şi faptul că studiasem engleza, mi se decernase o aură pseudo-yanchee pe care de fapt n-o meritam, fiind dintr-o neaoşă familie bucureşteană de ofiţeri şi popi.

Deci, aşezat lângă cea mai capricioasă şi autocratică jună nubilă din lagărul socialist, am inspectat cu curiozitate rodul genetic al perechii Ceauşescu. Pe părinţii ei, mai ales pe el, îi ştiam bine: la TV, în ziare, de 1 Mai şi 23 August, imaginea lor ne era îndesată în retine, ad nauseam. Ceauşescu era un agrar ieşit din secole de malnutriţie, cu trăsături disarmonice - nas lung vulpin, urechi deslipite, buze subţiri, trup scurt, şolduri largi şi coşul pieptului mic. Dumnezeu Sculptorul n-avusese răbdare cu el. Îl mulase la întâmplare, şi îl aruncase în formă parcă neterminat, dându-i în compensaţie un clocot de păr ondulat şi aspru. Din când în când - l-am văzut la parăzi, chiar la recepţii - faraonul scotea un pieptenuş mic şi bej (ţin minte culoarea), şi îşi ara părul cu el. Fără mare efect: spart în toate direcţiile de propria-i abundenţă, părul lui se învolbura atomic.

Discursurile lui erau plicticoase, dar el era fascinant. Citind, când dădea de un cuvânt pe care nu-l putea pronunţa spontan (ani de zile, fusese bâlbâit cronic) se zgâia la el feroce, căsca gura, şi se repezea să-l emită, febril, ca să nu rateze o pronunţare la care se silea cu toată fiinţa. Era limpede şi pentru cei ce-l detestau: omul învinsese multe handicapuri, biruise multe dezavantaje, şi chiar necult poseda o inteligenţă esenţială: cum să fii caporegime, cum se spune în mafia, ori executor, ori hitman. Era un timp al hitmanilor. Controlul asupra poliţiei secrete îl făcuse perfect să înhaţe tronul, şi departe de a fi un inferior, Ceauşescu era un machiavel înnăscut, limitat doar de orbirile unui ego cât planeta.

Toate astea le ştiam. Erau suficiente să-ţi dea fiori, mai cu seamă când odrasla lui stătea pe scaun lângă mine.

Ce dăduse din Ceauşescu? Fata în roz, cu degete şi ochi de tutun, de lângă mine.

Mi-a spus bună ziua. Am răspuns. Avionul se ridicase. Fraze anodine. A trecut o jumătate de oră. M-am ridicat să mă duc la WC. M-am încrucişat pe drum cu un amic fotograf la "Scânteia Tineretului". Aveam mulţi amici în avion. Unii se uitau la mine cu ochi lucitori; am înţeles de ce când fotograful mi-a şoptit: "Ce faci, bătrâne, ai intrat în radarul dormitorului regal?"

Bârfitori mai suntem noi românii, am reflectat în tăcere. Dar în spaţiul de 2 minute cât a trecut până să mă întorc la scaunul meu, m-a apucat o îngrijorare rece, calmă. Amicul fotograf avea dreptate: faraonul, ori odraslele lui, nu se aşezau nicăieri la întâmplare, ca la cinema pe întuneric, după începutul filmului. Eram ţinta unei înalte atenţii, chiar dacă numai pe durata acestui zbor. Un examen nerostit avea loc în mintea duduii de lângă mine, şi la examen eram examinat eu. Poate nu ca partener de flirt, nu încă, dar fără îndoială ca un soi de jucărie vie, cu care fata faraonului vroia să se distreze. Puterea politică întotdeauna colecţionează artişti, mai ales de succes. Şi era şic pentru duduia Zoia să măsoare cu ochiul liber pe misteriosul scriitor disident.

Îngrijorarea mi s-a dublat de furie, o furie atât de adâncă încât am încleştat fălcile. Nu cu mult înainte, Ceauşescu dăduse o lege interzicând avorturile şi prezervativele. Ceauşescu ordonase femeilor române să nu se mai reguleze de plăcere, ci pentru patrie. Prin decret de sus, România trebuia să devină ca India, o progresie nesfârşită de ţânci mucoşi pentru care nu fuseseră planificate destule biberoane, scutece, ori cărţi şi bănci de şcoală. Eram captivii politici ai lui Ceauşescu? Eram şi captivii lui sexuali. Avorturile ilegale se pedepseau cu puşcărie. Poliţistul nr. 1 al Europei se băgase în paturile tuturor românilor şi româncelor cuplabile, şi sexul liber, compensaţia noastră pentru alte libertăţi pierdute, era acum interzis şi conspirativ.

Ce trist poate părea asta unor tineri de azi: sexul era, în generaţia mea, o rară formă de încredere socială. Trebuia să avem încredere unii în alţii, măcar pe durata desfacerii coapselor. Iar dragostea... pentru dragoste adevărată şi pură, e nevoie de curaj moral, şi în comunism acest curaj devenise foarte rar. Oamenii copulau mult - e greu de spus cât se iubeau. A iubi era un risc aproape politic pentru că... cum poţi fi erou în faţa unei femei iubite, dacă n-ai libertatea protestului? Prin scris, eu cucerisem o fărâmă din acea libertate, şi aveam un coeficient de demnitate masculină mai mare decât mulţi bărbaţi din generaţia mea. Dar demnitatea mea, la scris ori în pat, era şi ea precară. Putea dispare oricând, chiar şi înainte să aterizăm la Berlin Est.

Deci, m-a apucat o furie rece împotriva fiicei faraoului - ţinta cea mai la îndemână a indignării mele de generaţie. M-am apropiat din nou de scaun uitându-mă la ea din verticalul fiinţei, decis nu s-o jignesc, nebun nu eram, dar s-o ignor, ori să-i fac fiţe, s-o joc poate, dar...

Surpriză: din scaun ea se uita direct la mine.

Şi am avut o viziune: fata în roz purta pe umeri două păsări.

Două păsări tutelare, mari, negre, cu ochi de tăciune, care se uitau la mine fix. Pasărea tată, şi pasărea mamă.

Păsările mă priveau cum mă privea şi fiica faraonului, cu o privire cântăritoare.

Mi-a trecut prin cap ca o fantezie perversă: şi dacă m-aş da la duduia? Aş lovi regimul în intimitatea lui supremă? Desigur. Ce bombă ar fi ca un captiv să se joace cu onoarea prinţesei! Să o supună legii firii (şi să verifice dacă prinţesa era scutită de obligaţia fertilităţii naţionale, şi avea acces la profilactice!)

M-am aşezat, şi am continuat conversaţia anodină, auzind foşnetul subtil al fiinţei de lângă mine şi parcă auzind foşnetul aripilor păsărilor tutelare. Dar simţeam o ciudată conecţie - nu o atracţie, nu un interes, dar o conecţie cu ceva interior, cu o dilemă proprie, pe care începeam, discutând cu această femeie, să o rezolv.

Mai aveam o oră de zbor până la Berlin.

Pe aeroportul Berlin Est, am fost imediat despărţiţi. Pe Zoia o aştepta un Mercedes negru al Ambasadei Române, în care s-a urcat trăgând din ţigară.

Apariţia maşinii a provocat senzaţie pe trotuarul din faţa aeroportului, printre delegaţi din diverse ţări meniţi să fie transportaţi de autobuze, nu de Mercedes-uri. "Compani, una carossa di lusso!" Tovarăşi, o limuzină de lux! a exclamat un delegat al Partidului Socialist Italian al Unităţii Proletare (de opoziţie, fireşte). Holbându-se la Zoia care se urcase în Mercedes. Tovarăşi, o limuzină de lux! Italianul spunea tovarăşi cu o savoare de militantism spontan, neforţat. Sper să-ţi placă comunismul la putere, i-am urat în gând. Şi cu asta, festivalul a început. Bacanalii cu lozinci şi crenvurşti, marşuri cu torte, procesiuni de solidaritate cu cele mai obscure naţii din lume, toate frăţeşti. Şi... sex.

Porecla festivalului în Germania era Weltwetzspiele der Studen und Potenten - festivalul intersexal al iepelor şi potenţilor, pentru că în umbra zidului, declamând slogane, sorbind capitalism prin canalele TV din Berlinul de Vest, ce rămânea tineretului care putea fi dacă nu profund, nu adevărat, nu durabil, măcar cald? Corporal cald? Între două acţiuni politice, tineretul berlinez şi mondial se cuplau energic, iar eu... enervarea mea urca către un punct de criză, pentru că, la evenimentele culturale, la dans şi cântec folcloric, la Angela Davis marxizând în engleză, era întotdeauna un scaun gol lângă mine, şi mereu se umplea cu trupul agitat, subţire, contorsionat şi nerăbdător al fetei cu ochi de tutun.

Atât de punctual apărea, întotdeauna un sfert de oră după mine, încât odată m-am mutat în alt rând. Mi s-a spus să mă-ntorc la locul meu de însuşi Traian Ştefănescu (ministru al Tineretului după dizgraţierea liberalului Iliescu), şi abia atunci m-am convins că în ce mă privea exista o strategie "de apropiere" cu prinţesa nubilă. Ştiau de ea zeci de activişti ai organizaţiei de tineret. Eram obiectul acelei strategii în faţa unui public mic, dar crescând. Fiica faraonului nu se ruşina de exerciţiile-i romantice, şi dacă aveam curajul să merg până la capăt cu ea, puteam intra în istorie prin înregistrările pe bandă ale securităţii - în ochii aparatului, o imortalitate mai importantă decât să scrii cărţi.

În loc s-o insult pe Zoia, l-am insultat pe Traian Ştefănescu. I-am spus să nu-mi dea ordine, cum îşi permitea? Şi am plecat de la ceremonie, pierzându-mi urma în anticariatele din Schoenhauser Allee, ca un adevărat scriitor. Dar la dineul din acea seară, la restaurantul Românesc din Berlin Est, fata cu ochi de tutun mă aştepta chiar la intrare. Am numărat în gând: mai aveam două zile de festival. După aia, înapoi la Bucureşti, înapoi la maşina de scris... şi am simţit în cerul gurii gustul singurătăţii, al anonimatului. Deşi nu mă părăsise publicul, ori eu pe el. Timp de câteva zile ronţăisem puţin, foarte puţin, din prăjitura puterii, chiar şi prin extensie. Cu totul alt gust avea decât scrisul. Să fii aproape de putere. Chiar şi din întâmplare, la un festival, la un cocktail party. Puterea. Afrodiziacul suprem e puterea.

Amicul meu fotograf găsi ocazia să-mi şoptească: "Ce faci bătrâne, o tragi sau n-o tragi?"

Pe fata faraonului, se-nţelege.

Cât pe-aci să-i dau un pumn, pentru că în tonul lui identificam lipsa mea de opţiuni, lipsa mea de adevărată putere - puterea unui scriitor, faţă de cea a unui stat! Iar prietenul fotograf, neîntimidat de temperamentul meu, mi-a şoptit mai departe: dacă n-o tragi, măcar fă-o să-nţeleagă, nu se face s-o laşi să aştepte. Mai cu seamă genul ei de femeie.

Ce puteam să-i spun Zoiei: n-am chef de sport nocturn? Dacă purtai alt nume, poate? (Oh Romeo, Romeo wherefore are thou Romeo, deny thy father, and refuse thy name). Între timp, o familiaritate apăruse între noi, deşi nu mă angajasem cu nimic, nu-i dădusem nici o "speranţă", continuam să fiu stângaci şi iritat, dar stângăcia şi iritarea mea nu erau destul s-o descurajeze. Când ne-am urcat în avionul de întors, scaunele noastre erau din nou unul lângă altul.

Dar sub noi doi, sub scaunele noastre, în cala avionului...

Dusesem cu mine, ilegal, la Berlin, o mie de lei. Chibzuind să-mi cumpăr discuri de muzică simfonică şi cărţi.

Îi cheltuisem. Nu pe cărţi ori discuri.

La Berlin se găseau prezervative de vânzare. Obişnuite, normale degete de plastic străveziu înlesnind romanţe fără panica fertilizării. Cheltuisem toţi banii pe ele, furişându-mă de la o farmacie la alta, şi acum, zburând înapoi la Bucureşti lângă Zoia (ţi-a plăcut festivalul, tovarăşe Popescu? Da, tovarăşa Zoia, a fost OK), mă gândeam la geamantanul meu plin cu prezervative frăţeşti din Germania de Est. Dezgolite din ambalaj, să nu ocupe loc. Pitite între cămăşi şi chiloţi - pentru mine şi prietenii mei din Bucureşti! Ţi-am făcut-o, strigau ele din fundul geamantanului, către fata cu ochi de tutun.

Deci n-am izbucnit. N-am insultat-o pe Zoia, n-am insultat pe nimeni. Ce-i drept, aveam şi două cărţi noi la direcţia presei, Sfârşitul bahic şi Copiii Domnului, aşteptând chirurgia cenzorilor - puteam să-mi permit o nebunie? Nu. Mai bine să rămân calm. Mă întorceam de la festival cu prada mea secretă, făcând conversaţie cu Zoia şi simţind că comit un adulter - chiar dacă numai mintal, era un adulter delicios. Şi ce să vezi? Încântat de propria-mi infracţiune - n-avea să mă caute nimeni în geamantan dacă coboram din avion lângă domnişoara - am început să-i vorbesc Zoiei cu adevărată curtenie. Am explicat două-trei lucruri despre cum scriam. Ea, încălzită de tonul amical, a reacţionat ca o femeie, apucând sfârşitul unei fraze, personalizând-o, lărgind-o către aluzie, către intimitate: adevărat, scrii noaptea? Subtext: noaptea se doarme, ori se iubeşte. Scrii luni întregi, un an întreg? Dar n-ai prieteni, nu ieşi, nu te vezi cu nimeni - dând cu undiţa ca să afle, eram cuplat, singur, între amoruri? Tonul ei era tot mai normal, mai lipsit de nevroză. Cobora, văzând cu ochii, din sfera puterii. Şi eu, magicianul acestei coborâri, o găseam mult mai naturală, mai vie, mai cu farmec. Fără să fie genul meu, dar... o, voi poeţi care-aţi descris complexul lui Pygmalion: nimic nu seduce mai mult un bărbat decât dovada propriului său efect asupra unei femei.

La aeroport m-a întâmpinat mama, care m-a dus acasă cu mica ei Dacie - pe Zoia o aşteaptă geamăna limuzinei din Berlin - şi nici nu i-am pomenit de ştrengăria cu Zoia, fiindcă aproape nu se întâmplase. Dar prietenilor mei bărbaţi, în care aveam deplină încredere, le-am spus. Le-am împărţit cadourile în formă de deget, am calculat că ne puteau asigura şase luni de "liaisons dangereuses", şi ne-am hlizit împreună, zgomotoşi ca nişte liceeni, de cum i-am tras clapa faraonului, profitând de slăbiciunea fiicei. În loc de voluntariat la labă, şase luni puteam fi lei în pat - şi pentru asta îi eram îndatoraţi fetei cu ochi de tutun.

Patru luni mai târziu, Tovarăşul bântuia America Latină, într-un voiaj prin şase ţări, de la Havana la Santiago de Chile.

Elena, "la senora de Ceausescu", îl însoţea. Îl însoţeau şi doi dintre copii: Nicu şi Zoia.

Iar eu făceam parte din corpul de presă acreditat pe lângă delegaţia oficială. Singurul din corpul de presă care nu eram ziarist. Numai eu şi un alt reporter nu eram căsătoriţi. Nu puteam să mă mint că eram în corpul de presă ca să se mândrească bosul cu un scriitor de clasă: cu orice ocazie posibilă, eram împins în anturajul fiicei. În acelaşi timp, fiindcă imaginea trebuia respectată, trebuia să scriu reportaje despre vizită, şi să le trimit acasă prin telex. Îmi scriam reportajele în avion, descriind întâlnirea dintre Ceauşescu şi Castro la Havana înainte să se întâmple (un avantaj al presei comuniste e acela că nu-ţi da surprize), şi le expediam prin telex de cum aterizam - întâlnirea dintre Ceauşescu şi Castro am publicat-o în "Scânteia Tineretului" ca şi cum aş fi transmis-o live prin satelit. Eram mai eficient decât toţi veteranii presei, şi veteranii presei m-au pârât la Tovarăşul: falsificam istoria, nu? Am fost chemat la ordine de Ştefan Andrei, care însă în loc să mă certe, m-a întrebat ce făceam în seara aceea - eram acum la Caracas, Venezuela. N-ai vrea să vezi un spectacol de dansuri flamingo? Înainte să pot răspunde, Ştefan Andrei m-a împins literalmente din spate, către şirul limuzinelor oficiale. Până să-mi revin, am fost îndesat printr-o portieră care se deschidea, căzând pe banca din spate şi făcând contact, umăr, şold şi coapsă cu pasagera care mă aştepta acolo, fumând. Maşina a ţâşnit înainte, Zoia a tras din ţigare, într-o clipă am fost la clubul flamingo. Şi, iar împins din spate, am căzut, aţi ghicit, pe scaunul care devenise paradigma noii mele importanţe, încă de la Berlin.

S-au stins luminile. S-a luminat intens scena mică, pe care evoluau dansatorii.

Dacă la Berlin lucrurile încă puteau fi luate în glumă, de trei săptămâni de când delegaţia părăsise Bucureştiul, sus-sus în stratosfera puterii, atenţia lui Zoia pentru mine se complicase cu modul în care aparatul intim exploata situaţia ca să-şi facă propriile interese. Cu totul neruşinat, şi sinistru, era Ştefan Andrei, care mă hărţuia de câte ori copiii lui Ceauşescu aveau nevoie de companie. Zoia, influenţată de prezenţa curtenilor vicleni, simţindu-se protejată de intrigile lor, dar în acelaşi timp competitivă cu importanţa şi influenţa lor, îşi începea conversaţiile cu mine cu ştiri care-mi tăiau răsuflarea: în Chile, ultima staţie a voiajului, erau manifestaţii, se răsculaseră oraşe întregi, se bănuia mâna CIA-ului, ce crezi c-o să se întâmple? Tot la pertu, ba acum îmi spunea şi pe nume, în timp ce eu încă îi spuneam tovarăşa Zoia. Zoia îmi şoptea asemenea bombe ca să facă pe interesanta, dar era clar: ca să fiu părtaş la asemenea ştiri trebuia să plătesc un preţ.

Preţul era că nu-mi aparţineam ca persoană, deloc. De la scrierea de reportaje ditirambice la invadarea fiecărui moment de timp liber ce-l aveam, devenisem o extensie a familiei faraonului, într-o postură în care era imposibil să fiu demn. Nu era nimeni demn: îl vedeam pe ministrul de externe, ori pe doctorul cu renume care-i lua zilnic tensiunea lui Ceauşescu, ori pe interpreţi, ori pe piloţii avioanelor - erau încordaţi, gata să sară, munciţi, speriaţi. Ani mai târziu, numai în Hollywood am mai văzut asemenea slugărnicie - scena clasică fiind agenţii şi managerii în faţa starurilor de cinema.

Ceauşescu era superstarul vizitei, superstarul evenimentelor programate.

Iar Zoia, cu toate că-i vedeam des plictiseala ori chiar scârba pentru festivismul ocaziilor, se purta cu o aroganţă implicită cu care sistemul pur şi simplu o contamina. Singurul meu mod de a rezista, de a menţine o distanţă era să mă eschivez pur şi simplu de la îndatoriri. Îmi trecea prin cap gândul, adesea: ce-ar fi dacă m-aş ridica de pe scaun acum, aş ieşi din acest club, aş plonja în confuzia străzii, aş... fugi? Într-adevăr, ce-ar fi fost? Tânăr scriitor de succes, membru în convoiul prezidenţial, ce-ar fi fost dacă aş fi defectat pe loc, AICI, în Caracas, Venezuela? Ce circ, ce răzbunare! Dar Ştefan Andrei veghea în spatele meu, consilierii prezidenţiali ne înconjurau, securiştii blocau toate celelalte azimuturi, era imposibil să fug, chiar dacă aş fi vrut. Între timp tensiunea creştea - părea aproape sigur că nu vom mai vizita Chile, şi asta îl punea pe Ceauşescu într-o stare de irascibilitate oarbă - putea destinul să-i refuze un tronson din turneul triumfal? De la nervii lui se îmbolnăvise toată lumea. (Singurul care rămânea jovial, neatins, era Nicu Ceauşescu).

Iar Zoia, Zoia era barometrul situaţiei... Când s-au umplut undele de vestea rebeliunii militare în Santiago de Chile - Allende asediat în palatul Moneda, Allende împuşcat în palatul Moneda - am văzut-o pe Zoia traumatizată de situaţie, traumatizată sincer, şocată, speriată, chiar dacă încerca cât putea să se controleze. Şi am înţeles: asista la o prăbuşire pe care şi-o putea imagina foarte bine despre tatăl ei. Acea prăbuşire s-a şi produs, 16 ani mai târziu.

Când s-a prăbuşit Allende, n-a mai avut nici Ceauşescu ce căuta în America de Sud. Din ospitalier, climatul devenise aproape ostil. Ceauşescu nu vroia să se întoarcă la Bucureşti înainte de program, dar nici Bolivia nici Brazilia, contactate urgent de ministrul de Externe al României, nu au oferit o vizită ca să înlocuiască Chile. Cu o escală aranjată în pripă în Senegal şi alta în Maroc (ţări africane care erau pe ruta de întors a avionului), s-a reuşit în fine să se menţină aterizarea prezidenţială la Bucureşti la ziua şi ora stabilită - dacă Senegal şi Maroc n-ar fi deschis porţile, sunt convins că Ceauşescu ar fi găsit un mijloc de a sta pur şi simplu in ora până la ora stabilită, numai ca programul să fie respectat, ultimul event fiind un speech răguşit, de pe scara avionului, către mulţimile bucureştene mobilizate cu forţa. Fiul poporului raporta poporului că misiunea fusese îndeplinită.

Iar rolul meu de damă de companie avea să se sfârşească.

Oare?

Nu, nu avea să se sfârşească. Oricum nu aşa uşor.

Eram înapoi la maşina mea de scris - manuală, nu electrică.

Sfârşitul bahic tocmai se publicase, şi fusese primit cu ocări de critica oficială, fiind romanul meu cel mai exploziv, chiar îi făcusem un portret aluziv chiar faraonului şi faraoanei (pictorul festivist Florea Duhan şi nevastă-sa, tot pictoriţă festivistă, Florenţa)! Dar, ca în povestea cu hainele împăratului, nimeni la cenzură nu se agăţase de acel portret. Critica oficială nu pomenea nici ea de acel portret - la urma urmei, era logic să se gândească: dacă-mi băteam joc de Ceauşescu, cum se face că eram în suita lui? - dar cartea avea suficiente alte "negativisme" uşor de atacat. Şi fireşte: eram hulit deodată de presa oficială? Cartea se vindea ca pâinea caldă! Şi telefonul meu suna, suna... Cine mă suna? Tot felul de secretari PCR regionali, care nici nu se osteneau să-mi explice de unde-mi aveau numărul: Tovarăşe Popescu, avem o seară culturală, o întâlnire cu cititorii, un simpozion al cărţii la Snagov, la Mangalia, la Ploieşti, la Sinaia, şi... vin şi copiii tovarăşului (plural apocrif: copiii însemna copila). Nu veniţi şi dumneavoastră? Nu, tovarăşe X, Y, Z, îmi pare rău, n-am timp acum de întâlniri cu cititorii, am fost plecat destul de mult, acum m-am întors, scriu.

Secretarii respectivi erau stupefiaţi, ori iritaţi. Unul a fost suficient de sincer să-mi spună că mai bine să viu, nu mă puteam ascunde la nesfârşit. Iar el, săracul, avea doi copii.

Nu mă puteam ascunde la nesfârşit. You get the picture? Pricepeţi situaţia?

Decisesem să nu-i mai dau fetei faraonului nici o ocazie să mă kidnapeze din nou. Ca într-un scanderbeg al voinţelor, nu mă duceam nicăieri unde puteau să apară "copiii". Dar asta nu mă punea la adăpost. Secretarii regionali continuau să sune, şi... se întâmplau alte coincidenţe curioase. Fusesem invitaţi, eu, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, la seminarul literar internaţional de la Universitatea din Iowa, USA. Rusan şi Blandiana îşi primiseră paşapoartele. Eu, nu. Fără explicaţie. Am dat telefoane, am insistat. Paşaportul meu... nu se găsea. Era momentan pierdut - dar cum era pierdut, dacă trei luni înainte îl avusesem în mână când făcusem parte din corpul de presă prezidenţial? Şi deodată, era pierdut? Autorităţile noastre rar pierdeau vreun act de asemenea importanţă. Într-o seară, m-am întâlnit la un şpriţ cu un demnitar pe care îl cunoscusem în timpul vizitei. Şi demnitarul mi-a dat un sfat ciudat. De ce nu încerc să scriu un roman istoric? Un roman istoric, eu? Da, m-a sfătuit demnitarul, scrie ceva despre eroismul tuturor marilor lideri români, sfidând forţa abuzivă a puterilor vecine. De la Ştefan cel Mare până la Tovarăşul, există o linie continuă, o poziţie eroică istoric constantă, despre aia ar face să scrii. Şi eşti scriitorul cu cel mai mare public, printre tineret dar poate şi în celelalte generaţii.

Ce însemna această sugestie: cu un asemenea roman, puteam fi iertat de Sfârşitul bahic? Ori mi se dădea, indirect, un ordin, pe care dacă nu-l ascultam îmi periclitam poziţia de scriitor şi mai mult?

Am apelat la sfătuitorul meu de ultim resort: tatăl meu, scriitorul Radu Popescu.

"Vor să pună mâna pe tine într-un fel sau altul, a opinat tatăl meu. Poate c-ar trebui să fii mândru de situaţia în care eşti."

I-am răspuns că nu eram mândru să fiu jucăria puterii, chiar dacă jucăria cea mai nouă şi lucioasă. Şi-mi vroiam paşaportul, ca să mă duc la acea universitate în America.

"Da, şase luni acolo ar fi un răgaz binevenit, opina tatăl meu. După scandalul cu Sfârşitul bahic, poate trebuie să aştepţi un pic, să vezi de unde bate vântul. Oricum, se strânge şurubul iar. Cărţi ca astea de până acum, nu ştiu dacă ai să mai poţi publica. Adică...dacă ai avea protecţie de sus, poate. Vezi ce faci cu... domnişoara cu care se zice că eşti colat."

Zvonul că eram colat cu Zoia apăruse înainte încă de întoarcerea delegaţiei, şi se răspândise cu o rapiditate care mă speria. Cu toate că era bazat pe atât de puţin material faptic, zvonul avea o robusteţe uimitoare, ca o manevră de public relations făcută de o firmă de vârf. Dar cui îi era util zvonul?

Ţie nu, spuse tata, afară dacă vrei să devii ce spune zvonul că eşti. Un amant oficial. Nu înseamnă că îi vei aparţine persoanei pe viaţă. Poate că ce are ea în minte e o distracţie reciprocă, o satisfacere a amorului propriu, şi atât. Din asta ai putea ieşi chiar avantajat, dar... bagă de seamă. Sunt şi alţi jucători în acest joc. (Parcă am auzit foşnind păsările tutelare). Şi dacă joci un joc atât de echivoc, trebuie să ai ficat pentru el, cum se zice. Ai ficat pentru aşa ceva?".

M-am gândit. Nu, nu aveam ficat pentru aşa ceva.

"Atunci, încheie tatăl meu, ea poate că-şi dă seama de asta, şi proba cea mai concludentă e paşaportul. Dacă nu ţi se dă paşaportul înseamnă că fata te ţine aici. Şi dacă te ţine aici, înseamnă că toate mutările sunt ale ei. S-ar putea să nu te mai lase să publici."

Am deschis gura, dar n-am emis decât un sâsâit de oroare. Mi-am dres vocea şi am îngânat: mă citeşte toată ţara. Nu se poate.

"Sub o putere absolută, mi-a răspuns tatăl meu, totul se poate."

Cu asta, tatăl meu a reconfirmat cât de puţină putere aveam eu, indiferent dacă eram implicat în romanţa apocrifă sau nu.

Curând, am văzut-o pe Zoia din nou. Mă dusesem la un concert de muzică uşoară cu decernare de premii. Era acolo, ne-am întâlnit într-un foaier. M-a întrebat cum merge cu scrisul. Mi-am permis să mă uit la ea în tăcere, cu răbdare, fără să-i răspund. O copulare din ochi, poate asta a fost impresia care i-am dat-o.

Dar în mintea mea, în ciuda enervării, îi spuneam lui Zoia cuvinte care mă surprindeau chiar pe mine. Şi tu eşti o captivă, şi tu poţi fi o victimă. Toţi românii pot fi captivi şi victime. Păcat că acest simţ al fraternităţii vulnerabile a fost trădat de tatăl tău, care "apără România" printr-o politică ce o nimiceşte. Păcat că tu, dintr-o poziţie atât de influentă, nu-i poţi influenţa orbirea grandomană. Păcat că tu şi eu, martorul istoric prin scrisul meu, nu putem fi prieteni, şi aliaţi. Acum, prin decizia ta, am putea fi amanţi, dar dacă am fi, asta înseamnă că mi-ai impune un raport 777de forţă total în avantajul tău, şi nimic liber, normal, pozitiv pentru amândoi nu ar putea să urmeze. Cum nu mai e nimic, sau nu va mai fi curând nimic liber, normal şi pozitiv între faraon şi naţia lui. Păcat.

Ea a rupt tăcerea. A început să discute politica, aşa cum făceam în vizita prezidenţială. Eu eram atât de plin de clocotul gândurilor de mai sus, încât am încercat să-i spun, aluziv, următoarele. Cu viu grai, căutându-mi cuvintele, inhibat iar de cadru, de mulţimea din jur, de martorii nevăzuţi, am reuşit să spun cam atât, folosind metafora cât de greu îi era României să-şi păstreze independenţa: tu şi cu mine suntem români, suntem ieşiţi din aceeaşi naţie, hai să ne iertăm reciproc nenorocul istoric. Eu cât voi putea, cât mi se va permite să scriu, voi încerca să dau o speranţă cititorilor mei. Tu, chiar şi la vârf, poţi trăi cu demnitate. Eşti o femeie inteligentă (Zoia era matematiciană), şi poţi fi o femeie respectată. Dacă nu-ţi foloseşti puterea, ori n-o foloseşti prea pe faţă. Că eşti fiica puterii, asta ţi se va ierta.

Vorbeam codificat, şi poate că mesajul meu se pierdea, dar era singura dată când puteam vorbi sincer, chiar dacă cifrat, cu puterea, prin fiica puterii. Dar ea m-a înţeles greşit: a zâmbit, şi mi-a spus aproape în şoaptă că nimeni nu se amestecă în viaţa ei, şi dacă vroia să se distreze, ştia cum să nu fie urmărită - se referea la microfoanele securităţii, înregistrând şi convorbirile subversive, şi oftaturile amoroase? Vroia să mă asigure de discreţia ei? Poate. M-am simţit tratat cu asemenea condescendenţă încât am izbucnit: Nu-mi place cum vă distraţi voi, punând în VOI respingerea definitivă a ei, şi a speciei ei. A clipit febril din pleoape, fragilă, agresată, s-a întors pe călcâie, s-a pierdut în mulţimea din foaier.

Îmi făcusem declaraţia. Fără să dau destul glas simpatiei cu care-i vorbisem în gând. Furia mea de generaţie mă luase pe dinainte, amorul propriu mascul mă robise de înţelepciune, mă purtam independent, şi mojic. După asta, nu-mi mai rămânea decât să văd dacă voi fi pedepsit sau nu.

Dar luasem o hotărâre. Dacă zvonul îngheţului cultural se adeverea (el s-a adeverit dezastruos, nu numai cultural ci total), nu mai eram oricum de folos nimănui, deci nu mă făceam vinovat de trădare dacă fugeam. Îi vorbisem tatei de asta: n-aveam să aştept să văd ce pedeapsă mi se va da. Iar tata îmi răspunsese: eşti liber, şi ai o singură viaţă. Mai bine o aventură înafară, decât o veştejire înăuntru. Fiindcă sistemul ăsta nu se va prăbuşi - tata a murit în 1981, ca defector nu m-am putut duce la înmormântarea lui; iar sistemul s-a prăbuşit în '89.

Câteva zile mai târziu, m-am consultat cu prietenul meu, demnitarul sus-pus, care-mi dăduse sfatul ori directiva să scriu roman istoric despre tatăl Zoiei. I-am spus că vreau să vorbesc personal cu Şeful. M-a învăţat cum să cer audienţă. Am cerut, mi s-a dat, m-am dus la biroul din care şeful avea să fie alungat de mulţimi în Decembrie '89. Am petrecut două minute (poate nici două minute) cu Ceauşescu singur. Două minute în care i-am tras o limbă de pomină - n-aveam ruşine, pentru că, decis să fug, ruşinea mea avea acum alţi parametri. I-am spus: tovarăşe secretar general, nu înţeleg de ce nu mi se dă paşaportul pentru America. În universităţile americane e o atmosferă de interes pentru marxism, şi cum dumneavoastră sunteţi un gânditor marxist, aş putea promova acolo gândirea dumneavoastră marxistă. Limba nu m-a durut deloc, pentru că gândul despărţirii de ţară mă durea mult mai adânc, mult mai continuu - o limbă în plus, o limbă în minus, ce conta? Şi faraonul a-nghiţit momeala, toată. Interesele lui politice erau mai presus de interesele erotice ale fiicei. Voi revizui dosarul, mi-a spus răguşit, inexpresiv (scena e descrisă în detaliu în Întoarcerea, aflată pe standurile librăriilor româneşti). Câteva zile mai târziu, mi-am primit paşaportul.

Şi aşa a început aventura care m-a dus la Hollywood.

Deci, într-un fel, îi datorez prezentul meu de azi fiicei faraonului?

Probabil că nu. Mulţi factori au participat la decizia mea de a fugi, şi Zoia e numai unul din ei. Dar Zoia a fost un catalist spectaculos. Şi de aceea se cuvine să-i spun aici:

Zoia, şi tu ai fost o captivă a istoriei. Istoria nu te-a lăsat să te împlineşti ca persoană, cel puţin nu atunci când te-am cunoscut. Dar azi nu mai eşti captiva istoriei. Azi povestea ta personală, cu atât mai bogată decât tangenţiala noastră întâlnire, îţi aparţine doar ţie. Numai tu ştii dacă ai împărtăşi-o te poate elibera. Orişicum, ce ne leagă pe noi şi pe toată generaţia noastră e România de atunci. Departe de a dori-o uitată, toţi o vrem revenită în memorie, pentru că toţi, chiar şi sacrificaţii, chiar şi victimele, am iubit-o adânc. Chiar dacă am şi respins-o, chiar dacă am fugit de ea. Trecutul acesta e al nostru, el ne trebuie, nu dureros şi traumatizat, ci vindecat.