Un vapor pentru speranţă

Tot răsfoind cartea veacului trecut pentru a mă documenta despre venirea românilor în America, firesc m-a urmărit curiozitatea: cum a venit ţăranul român peste Ocean? Întrebarea, pusă pentru timpul acela, are un singur răspuns: cu vaporul! Din aproape în aproape am cules date din însemnările vremii, dar şi din referate întocmite mai recent, inspirate tot de acolo. Cum sunt notaţiile preotului Gabriel Gâldan. Ce îi împingea pe români să plece de acasă peste mări şi ţări? Mai ales pe cei din Ardeal, care s-au constituit în primele valuri de emigranţi. În primul rând sărăcia, apoi creşterea demografică, la care se adaugă politica de maghiarizare.

O carte publicată în 1910, semnată Iancu Roman, explică pe larg aceste cauze. Omul nostru scria la vremea aceea: „S-au îndemnat unii pe alţii. Românii veniţi aici s-au fotografiat. Şi fotografia au trimis-o acasă. Şi făloşi din fire, românii noştri nu s-au fotografiat în hainele murdare în care lucrează, nici în fumul negru din fabrică, ci spălaţi, îmbrăcaţi de sărbătoare, şezând pe scaune domneşti, în jurul mesei încărcate cu bunătăţi şi cu o sticlă de bere în mână”. Aceste imagini, la care se adăugau scrisorile, dar şi poveştile celor întorşi acasă au jucat un rol decisiv pentru a porni la drum. Şi tentaţiile necunoscutului erau luate în calcul.

Canada oferea pământ gratuit, sau la un preţ simbolic. Aşa că ispita era mare. Cei hotărâţi de plecare căutau un vapor pentru speranţă. Nu înainte de a împlini dramaticul ritual al despărţirii de cei apropiaţi. Cum ajungeau la vaporul mult dorit? Din curtea casei, din Maramureş de pildă, plecau cu căruţa pâna la primul tren. Care îi ducea spre porturile de îmbarcare. Înainte de primul război mondial emigranţii români se îndreptau spre marile porturi germane: Hamburg ori Bremen. Ori spre porturile olandeze. Mai puţini se îmbarcau din porturile austro-ungare din Marea Adriatică. Citesc în presa vremii că din 1914 erau transatlantice din Constanţa spre SUA. Un afiş de epocă făcea publicitate vaporului „Temistocles”, unde am aflat că durata voiajului până la New York era de 18 zile. Dar să mă întorc la cei din Ardeal, care ajungeau în porturi nemţeşti sau olandeze. Costul călătoriei era de 500 de coroane. Românii se mulţumeau să călătorească pasageri la clasa a III-a. Închipuiţi-vă condiţiile de viaţă pe un vapor de la începutul veacului trecut, care transporta în jur de 1500 de pasageri! Tot în acea perioadă s-a întâmplat şi tragedia Titanicului, cea mai luxoasă navă a vremii, care avea la bord 2228 de oameni, dintre care 1514 au murit. A plecat din Anglia spre New York, iar în 15 aprilie 1912 s-a scufundat în Atlantic, lovindu-se de un gheţar. Dar oamenii noştri căutau o viaţă mai bună. Au rămas mărturii despre călătoria emigranţilor cu vaporul. Cât dura trecerea Oceanului, pasagerii nu vedeau în voie lumina zilei, decât prin mici ferestre, în care loveau valurile. Primeau de la compania navală o pătură, o cană, o gamelă, o lingură, furculiţă şi cuţit. Care rămâneau în posesia emigrantului şi după debarcare. Paturile erau suprapuse câte trei. Se stătea tot timpul în dormitoare, cu excepţia timpului când îşi luau mâncarea de la cazan.Unii aveau şi merinde de acasă: slănină şi ceapă.

Dar se terminau şi ele. Apa era cu porţia. Vasele se spălau cu apă din mare. După război condiţiile s-au ameliorat mult.

Mai toţi emigranţii români debarcau la New York. Era cel mai mare port al Americii. Valurile de emigranţi debarcau pe insula Ellis Island, transformată în centru de emigrare. Aici funcţionarii vamali controlau documentele de călătorie. Procedurile erau stricte. Se făcea examen medical. Cei care nu îndeplineau condiţii de igienă corporală erau trimişi pe vapor pentru dezinfecţie.Cei care corespundeau din punct de vedere medical erau preluaţi de inspectorii Biroului de Emigrări, care cu interpreţi autorizaţi îi supuneau pe noii veniţi la un interviu extrem de riguros şi amănunţit. Se notau numele, vârsta, sexul, starea civilă, profesia, semne particulare, dacă ştie să citească şi să scrie, naţionalitatea, ţara de origine, domiciliul din ţară, unde merge în Statele Unite. Şi dacă vine cu intenţia de a se reântoarce acasă.

Din primele valuri de emigranţi doar o treime s-au întors. Inspectorii de la emigrări cumpăneau cu mare grijă ca noii veniţi să nu fie o povară publică, dar nici să fie predispuşi la fărădelegi. Verdictul era dat de oficialul american. Au fost şi situaţii când emigranţii nu au convins. Ori erau bolnavi. Aceştia făceau cale întoarsă pe banii companiei. Ceilalţi părăseau insula cu destinaţia New York.

Aici misiunea vaporului speranţei se termina. Începea marea confruntare cu Lumea Nouă. Despre care vom mai vorbi. Acum Ellis Island, fostul centru pentru emigranţi, face parte din Monumentul Naţional Statuia Libertăţii, simbolul care i-a întâmpinat pe mulţi emigranţi români care au păşit pe pământ american.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului