A doua întâlnire cu Oceanul

Oamenii munţilor au vigoarea aspră a stâncii, dar şi agilitatea arborilor în bătaia vânturilor. Au şi vitalitatea dezlănţuită a adâncurilor care au ridicat prin vreme ţuranii de piatră. Când ajung la şesuri ori la mare, încep să-şi pună întrebări. Oare cum arătau marile întinderi de ape în imaginaţia mea la ora de geografie? M-am lămurit atunci când mi s-a arătat în faţă Oceanul. Prima întâlnire am avut-o, cu o vreme în urmă, la San Pedro de Moel, cel mai vestic petic de pămînt european. Undeva, în Portugalia. A fost o întâlnire protocolară, dar fără recepţie oficială. Atunci, eu, omul de la munte, am realizat că este un privilegiu să mă întâlnesc cu Oceanul. Eu, rostuit doar în iubirea de vicleana mătrăgună, crescut pe cărările înguste ale oilor, în energia viforoasă a pădurii, iată-mă în faţa sentimentului nemărginirii. M-am gândit atunci că mările sunt romantice, ispititoare. Oceanul este baroc, încruntat, chiar suprarealist. Marea este o sirenă ademenitoare, Oceanul un Neptun arţăgos.

A doua întîlnire cu Oceanul s-a petrecut în această vară americană. La Rehoboth Beach, cea mai prietenoasă aşezare din America, pentru plajele ei. Aşa spun statisticile. Dacă marea la Montpellier mi-a dat puterea cuvântului -o, ginta latină! – Oceanul parcă mi-a răpit-o. Şi Marea noastră Neagră, singurul vecin de încredere, şi-a pierdut măreţia rostului. O cutreieră submarinele viclene. A rămas doar umbra lui Ovidiu la Tomis. Pe Coasta de Est a Americii, Oceanul are şi dimineţi mai prietenoase. Îţi îngăduie, chiar te invită, să-ţi faci din plimbarea matinală pe plajă un ritual. Aşa poţi să-ţi închipui că el s-a prefăcut în aburi, că s-a strămutat coaja pământului. Diamantele stau în ochii peştilor ascunşi în abise.

În jurul meu apele nu au odihnă. Din ritualul dimineţii face parte şi popasul pe nişte pietre mari, parcă ivite din marile ape. E un loc liniştit, unde poţi să-ţi pui întrebări. Şi să-ţi răspunzi singur că Oceanul cu care te-ai văzut a doua oară a primit numele de la insula legendară Atlantis, cea descrisă de Platon. E marea cea mare a lui Atlas. În fiecare dimineaţă am dat vamă privirii. După cum se ştie, memoria apei este fluidă. Noroc cu memoria pământului. Care păstrează semnele vremii. Aşa sunt cele două turnuri, care seamănă cu turnul Chindiei, care au vegheat întâmplări ce au făcut istorie. Se zice că un paznic de far ar fi dat de ştire, că pe vremea prohibiţiei, se apropiau de ţărm vapoare cu whisky. Alcoolul american a fost vărsat în Ocean de vasele de contrabandă.

Din cele două turnuri se vede până departe, în New Jersey. Dimineaţa, pe plaja încă liniştită de la Rehoboth, mă întâlnesc cu un personaj care îmi aduce aminte de căutătorii de aur. Plimbă deasupra nisipului afânat un detector de metale, în speranţa că va găsi un obiect de preţ pierdut de turişti. Se oprea unde semnala ceva şi cernea nisipul printr-o sită a zădărniciei. În unele dimineţi, pe atrăgătoarea plajă, mă întâlneam cu crabii-potcoavă, specia fiind veche de sute de milioane de ani. Cărţile spun că sunt de fapt nişte scorpioni de mare. Au nouă ochi şi ajung pe plajă în nopţile cu lună plină şi lună nouă, pentru împerechere. Neştiind ritualul acestor crustacee, eu le aruncam în apă. În fond eu le stricasem nunta.

Zadarnic aşteptam să iasă din Ocean împăratul crabilor să-mi mulţumească că i-am salvat supuşii. Cam aşa se întîmplă când nu cunoşti obiceiurile crabilor. Rămân cu bucuria că am văzut crabi-potcoavă, care sunt pe cale de dispariţie şi trăiesc mai ales pe Coasta de Est a Americii, în golful Delware. După crabi revelaţia dimineţilor a fost un cimpoier. Când mă odihneam pe stâncile negre, el se apropia tăcut de Ocean. După ce săvârşea un scurt ritual în faţa apei, privea tăcut tălăzuirea, apoi îşi potrivea instrumentul şi pornea cântând pe plajă. Mergeam în urma lui. Ascultam melodiile care primeau o altă rezonanţă în faţa Oceanului. Cimpoierul nu intra în vorbă cu cei din jur, îşi vedea de cântecele salescoţiene. Dintre care nu lipsea imnul Americii federale.

Într-o dimineaţă cimpoierul nu a mai venit la întâlnirea cu Oceanul. Am rămas cu nemărginirea şi stâncile negre. Dar şi cu versurile: „Şi toată lumea-n ocean/De tine o s-asculte”. Eminescu m-a însoţit în ţara lui Edgar Alan Poe.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului