de Ioana Ene
Dogioiu
In tara in care presedintele a fost suspendat de doua ori
pana acum, traumatisme politice si sociale de proportii cu cicatrici pe masura,
nu e nicio mirare ca tema suspendarii este mereu una de actualitate, ca un fel
de zombie care bantuie viata politica.
Din nou Liviu Dragnea a ridicat tema in recenta descindere
in sufrageria sa de la Antena 3, declarandu-se hotarat sa treaca la suspendare,
daca ar fi de acord si Calin Popescu Tariceanu.
Care Calin Popescu Tariceanu a dat a doua zi un comunicat in
care a explicat ca principial ar fi de acord cu suspendarea, dar
"declansarea procedurii de suspendare, intr-o societate profund divizata,
instigata la fanatism si violenta de lideri politici lipsiti de scrupule, poate
avea urmari imprevizibile."
De fapt, niciunul nu are cu adevarat in plan sa il suspende
pe presedinte, dar si-au impartit rolurile: politistul bun si politistul rau.
De ce nu vor? Pentru ca dl Iohannis este tot ce-si pot dori
din punct de vedere politic. Un presedinte destul de nepriceput in ale
politicii si fara niciun apetit pentru joc, comod, indragostit de privilegiile
functiei si, ma tem, destul de fricos.
PSD-ALDE au avut ocazia sa verifice, ultima data, in
privinta revocarii Codrutei Kovesi, ca, de cate ori ii vantura pe sub nas
suspendarea, presedintele executa ce are de executat, cu exceptia notabila a
refuzului desemnarii dnei Shhaideh in functia de premier.
Dar, din pacate, presedintele nu a inteles nimic din
succesul de atunci. Nu a inteles ca PSD nu este un partid care sa tina la
lupta, ca fiind plin de tabere si tradatori e usor de penetrat, ca, abil jucat,
va prefera sa negocieze decat sa duca un razboi de durata.
Si, pentru ca nu a inteles, ceea ce a urmat momentului
Shhaideh a fost doar un lung sir de cedari, care a permis PSD sa faca pas dupa
pas inainte, sa ii ia atributie dupa atributie, sa il expuna la umilinta dupa
umilinta si, cel mai grav, sa piarda frica si respectul fata de functia
prezidentiala pe care o aveau pe vremea lui Traian Basescu.
Pe atunci, niciunui ministru al Justitiei - ca se numea
Chiuariu, Corlatean sau Pivniceru - nu i-ar fi trecut prin cap sa pretinda ca
ii poate dicta presedintelui o actiune, mai precis revocarea unui procuror sef.
Ceea ce a facut acum Tudorel Toader, cu acoperirea unei CCR complet capturate,
e drept, este si o dovada a felului in care a ajuns sa fie tratata functia
prezidentiala.
De ce sa suspenzi un presedinte care, fie sub presiunea
suspendarii, fie din comoditate, face, mai devreme sau mai tarziu, tot ce i se
cere?
A opus ceva rezistenta cu Legile Justitiei, dar, pentru ca a
intarziat inexplicabil si impardonabil cu sesizarea Comisiei de la Venetia, a
ajuns la inevitabila promulgare. Asa se va intampla si cu modificarile
Codurilor Penale, daca nu cumva CCR va fi nevoita sa tina cont de raportul
Comisiei de la Venetia care sa ajunga in timp util.
Viorica Dancila a fost desemnata premier, procurorul
capitelor Banila e sef la DIICOT, dna Kovesi e revocata. Ce nu a bifat PSD?
Sa ne uitam la cea mai recenta criza, aceea din 10 august.
Presedintele a emis doar vorbe, de doua ori in scris si un total neinspirat ca
fond si forma mesaj video la semineu in care se intreba retoric daca "nu
cumva cei care vor sa ingenuncheze Justitia si lupta anticoruptie si-au dorit o
diversiune pentru a construi o tensiune nejustificata si falsa in
societate?".
Asta intreaba un analist politic, un comentator, un om de pe
strada. Un presedinte raspunde la aceasta intrebare. Cu serviciile de
informatii in spate, de la varful statului roman, presedintele clarifica,
afirma, face lumina, nu pune intrebari retorice.
Chiar si acest discurs arata inadecvarea dlui Iohannis, mai
ales cand ai in fata PSD - pe care ori il domini politic, ori te domina el pe
tine.
Ce putea sa faca?
Multe.
A fost in Palat in noaptea aceea chemand la raport de la
ministru de Interne la seful Jandarmeriei? A convocat imediat un CSAT? Ar fi
putut sa ceara si de la MAI si de la SRI cate un raport detaliat pe care sa le
confrunte pentru inadvertente, pe care sa le si expuna public si sa ii forteze
sa spuna adevarul, sub avertizarea sesizarii Parchetului Militar.
Si nu va spun aceste lucruri pentru ca le inventez eu, desi
unele sunt de bun simt, ci in urma discutiilor cu fosti consilieri
prezidentiali care se uita cruciti la pasivitatea lui Klaus Iohannis.
Presedintele are parghii importante cand vrea sa le puna la
munca. Dar asta presupune sa fii prezent non stop, sa-ti bati capul, sa ai
consilieri buni si sa-i pui la munca, nu sa-i alungi cand incearca sa vina cu
vreo idee pe care n-ai solicitat-o expres.
Atunci de ce-l ataca mereu Liviu Drangea? Ca sa-l potenteze.
Cand ai un adversar comod, il validezi, il cultivi, il ajuti sa ramana singur
pe partea lui de ring, ca nu cumva sa apara acolo unul cu adevarat problematic.
PSD si ALDE au nevoie sa creeze din presedinte un adversar
cu mult mai puternic decat este, pentru a avea in raport cu cine sa se
victimizeze, pe cine sa dea vina si pentru a impiedica aparitia unui
contracandidat care sa le faca probleme cu adevarat.
Liviu Dragnea, politistul rau, vantura ideea ca sa-l tina pe
presedinte sub presiune avand in vedere ca, dupa cum spuneam, este foarte
sensibil la aceasta amenintare. Calin Popescu Tariceanu, politistul bun, nu e
un adversar de plano al suspendarii, dar, vezi Doamne!, joaca rolul
politicianului rational, preocupat de posibilele consecinte. Aiurea!
De fapt, dl Tariceanu nu vrea decat sa fie el presedinte,
dar stie ca nu are nicio sansa daca intra in jocul de radicalizare pe care-l
presupune suspendarea. Crin Antonescu, cel care s-a avantat la suspendare, a
fost presedinte o luna, dar nu a mai fost apoi deloc, este probabil un exemplu
viu in mintea lui Tariceanu.
Un joc avantajos
pentru toti, dar extrem de pagubos pentru România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu