Omul care nu a învăţat să moară

  de Gheorghe Pârja

S-a stins din viaţă Dumitru Fărcaş! În dreptul acestui nume, nici un cuvânt de onoare nu este de prisos. Înainte de a pleca din ţară peste Ocean, i-am lăsat maestrului Dumitru Fărcaş o scrisoare de recunoştinţă şi prietenie. Era în preajma zilei de 12 mai, când Mitru rotunjea opt decenii de viaţă. Spuneam că lui i se cuvin cuvinte apăsate ale limbii române, deoarece a ştiut ca darul lui Dumnezeu să-l folosească într-un fel unic în folclorul românesc.

A fost primul care a dus în ţară şi în lume folclorul maramureşean instrumental. A făcut din taragot un instrument naţional. A dezvoltat un stil de a cânta. În urma lui au apărut zeci de taragotişti în toată ţara, inclusiv în satul natal. Era un interpret genial. Îl cunoaştem după ton. Îţi era suficient să auzi două sunete, pentru a exclama: ăsta e Mitru!

Am avut norocul să fim contemporani cu el, spiritul nostru cântător. Adeseori, Dumitru Fărcaş spunea că sunt trei condiţii pentru a fi un bun muzician: să ai talent, să ai ureche muzicală şi apoi munca. Ea te consacră. Mitru le-a întrupat pe tustrele.

Maestrul taragotului face parte dintre oamenii rari de pe acest pământ, care prin harul lor au depăşit moartea. Ne-a lăsat ca zestre o avere care nu poate fi uitată. Este a noastră, făcând parte din fibra naţională. Asta te şi îndeamnă să afirmi că este omul care nu a învăţat să moară. A învăţat şi ne-a învăţat, în schimb, muzica neamului, fiind un excelent ambasador în lumea largă. Lui Mitru Fărcaş nu i-a plăcut să fie singur. Aşa îmi explic că a fondat celebrul ansamblu Mărţişorul, stârnind energia studenţilor clujeni şi punându-i în armonie cu sentimentul naţional al fiinţei noastre. De altfel, celebrul ansamblu, în amintirea noastră, poartă numele lui Dumitru Fărcaş.

În scrisoarea pentru Mitru, îi aminteam crezul lui: prin educaţie putem păstra tradiţiile. De altfel, cântecul lui Dumitru Fărcaş asta spune. Laureatul american din Groşii Băii Mari a dat o probă de virtuozitate în capitala Americii. Celebrul Marcel Cellier, descoperitorul lui Zamfir, l-a acompaniat pe Fărcaş într-o biserică. Şi a ieşit un disc genial. Nemţii regretă că Beethoven nu a cunoscut taragotul lui Dumitru Fărcaş, că altfel arăta Simfonia Pastorală.

Cred că Dumitru Fărcaş, devenit cetăţean al lumii prin muzica lui, este şi va rămâne cetăţeanul de onoare al Maramureşului. Despre el nu putem vorbi la timpul trecut. S-a întrupat în cântec, iar cântecul nu are moarte! Pe oamenii de rangul lui nici nu-i bine să-i răstignim în jale, întrucât măiestria lui ne învăţa să refuzăm plânsul. Stingerea din viaţă a lui Dumitru Fărcaş rămâne o întâmplare lumească, sortită fiecărui om.

Din pridvorul casei din Groşii Băii Mari, de acum se va auzi, seara, când se îngână ziua cu noaptea, horea lungă, ce nu are sfârşit. Omul acesta, care nu a învăţat să moară, ne-a zidit şi pe noi în cântecele lui! De aceea, suntem statui de oameni cântători. Se întâmplă ca în timpul vieţii omului să nu-i spui până la capăt ce i se cuvine. Ai speranţa că mai este vreme! Dumitru Fărcaş a împrumutat de timpuriu vocea îngerilor, a deprins zborul păsărilor, dar mai ales omenia din lume. În preajma lui, învăţai să citeşti în stele! Era jumătate om şi jumătate din flamura Zeului Pan.

Acest text este scris cu gândul la viaţă, nu la moarte! Lui Mitru îi plăceau viaţa din destinul cântecului românesc. De acum înainte, cu Mitru Fărcaş ne vom întâlni, prin cântecele lui, la răscruci de drumuri şi destin!