Evanghelia de Duminică: Credinţa recuperează sensul existenţei când prezentul pare fără ieşire

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Evanghelia duminicii în care se face pomenire și de Sfântul Ioan Scărarul, după Duminica Sfintei Cruci, este o invitație și o chemare pentru creștini ca prin puterea și jertfa Crucii să înaintăm prin virtuți spre înălțimi duhovnicești, spre Hristos, ființa virtuților. În comuniune cu Hristos, prin cre­dință, încredere în El și iubire din iubirea Sa dumnezeiască de care este împărtășit în această relație tainică, familiară, puternică, creștinul devine virtuos. Împodobirea ființei proprii cu vir­tuțile creștinești în acest timp „după virtute”, așa cum a fost calificat de cultura actuală, care nu mai ia în calcul virtutea și păcatul, este o reală provocare pentru creștinii care urmează lui Hristos, împlinesc poruncile Sale mântuitoare, se luptă cu păcatul și ­trăiesc cu încredere și speranță bucuria în timp a Împărăției viitoare, pregustată încă în viața de aici.

Hristos nu acţionează emoţional, ci are în vedere cauza demonizării

Textul evanghelic relatează o minune săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos Care vindecă pe fiul demonizat al unui om disperat, pe care ucenicii nu au putut să-l vindece, aducându-l la Învăță­torul lor. Prima reacție a lui Hristos față de această situație nu este una sentimentală față de suferința tânărului chinuit de duhurile rele, trântit la pământ chiar în fața Sa, zvârcolindu-se și spumegând, ci una realistă care merge la originea, cauza demonizării. Reacția imediată a lui Hristos Care a venit să elibereze pe oameni de sub tirania diavolului în care au căzut prin neascultare primii oameni este una direct la adresa diavolului, cu un avertisment ferm la răutatea lui cauzatoare de suferință și moarte, profețind totodată că va fi biruit și se va limita acțiunea lui răufăcătoare pentru oameni. Ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Hristos manifestă repulsie profundă față de demoni și declară deschis incompatibilitatea unei coexis­tențe cu ei, pentru că binele nu poate sta laolaltă cu răul și întunericul cu lumina în plan ontologic, în mod principial. Dar în realitatea căzută, efectele răului vor persista, iar grâul va sta alături cu neghina până la sfârșit din respectul divin pentru libertatea omului care nu poate fi eliminată prin acțiuni mecanice, magice. Răbdarea sufe­rinței este o cale pedagogică de îndreptare și apropiere de Dumnezeu: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda?” Vedem că Însuși Dumnezeu suferă din iubire pentru oameni răutatea demonilor, misterul exis­tenței acestora și acțiunii lor perverse în virtutea libertății personale rămânând o taină pe care orice teodicee nu o va descifra suficient până la Judecata universală. Cert este că Hristos exprimă ascultarea Sa față de Tatăl. El nu etalează atotputernicia divină, atotbiruitoare a răului, ci Se coboară la nivel uman, la dialogul cu dimensiunea participativă, empatică a acestuia pentru a prelua din suferința tatălui iubitor pentru fiul său așa cum Dumnezeu, Tatăl ceresc, este iubitor și deschis dialogului, convorbirii cu omul, așa cum relatează acest episod biblic. Fiecare om este creat după chipul divin și mântuit obiectiv prin Hristos pe Cruce care a preluat astfel asupra Sa suferința umanității.

Temeiul minunii, credinţa în Dumnezeu

Imaginea pe care o descrie și o sugerează evenimentul minunii este una înfricoșătoare pentru orice cititor sau ascultător al Evangheliei, confirmată de cazuri de demonizări la care unii semeni pot fi martori oculari chiar și astăzi. Smerindu-se, adoptând starea de chenoză din timpul misiunii Sale publice, Hristos, deși cu atotștiința divină cunoştea adevărul despre acest copil bolnav, vrea să audă și varianta pe care o relatează tatăl acestuia ca un fel de spovedanie ce ușurează sufletul eliberat de povara suferinței interioare; din pruncie copilul a suferit, a fost aruncat în apă și în foc. Între Hristos și tatăl copilului se conturează dialogul, convorbirea, Dumnezeu coborând la nivelul omului cu înțelegerea și puterea acestuia de a acționa în astfel de situații, provocându-l pe acesta la un nivel superior de viziune, cea teologică, a deschiderii spre Dumnezeu în actul de credință pe care Hristos, de altfel, îl pune la baza oricărei vindecări a omului. La solicitarea smerită ce pornește sincer din adâncul sufletului suferind al tatălui, „De poți ceva ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”, Iisus îi solicită mai întâi dimensiunea credinței, a acceptului de către tată a relației cu Cel din fața sa despre care cu sigu­ranță auzise că ar fi Mesia așteptat de Israel și îi spune smerit: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. La aceste cuvinte, încrezător și plin de speranța recuperării și sănătății fiului posedat, tatăl răspunde cu lacrimi, din toată ființa sa: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24). Astfel, așa cum Dumnezeu există în mod evident, dincolo de orice speculație și rațio­nament al logicii umane și este prezent fiecărui om care există pe acest pământ, după cum demonstrează Scriptura, ce mărtu­risește despre Dumnezeu Care Se revelează omului, la rândul ei credința, deschiderea cu încredere, sinceritate, bucurie spre Dumnezeu, reprezintă un gest de abandonare, dăruire și încredin­țare totală cu toată ființa lui Dumnezeu. La fel cum un copil se dăruiește brațelor părintești care-l așteaptă să-l primească, credința este expresia unei relații ontologice, firești, naturale cu Dumnezeu Care există absolut, obiectiv, fiind expresia subiectivă a modului în care receptăm, ca oameni, pe Dumnezeu, Îl primim în viața noastră, suntem împreună cu El într-o intimitate și familiaritate crescânde, pe măsura maturizării duhovniceşti a fiecărui om. Prin credință se desfiinţează bariera incertitudinii, a neîncrederii, a non-comunicării cu Dumnezeu Care ni se dă­ruiește ca un adevărat Tată,
extrapolând la dimensiunea rela­ției Dumnezeu-om raportul firesc al relației tată-fiu din viața oamenilor, unul natural, normal, de încadrare și si­guranță exis­tențială în orizontul casei tatălui, a părinților cu regulile inerente ce dau profil, umanizează și desăvârșesc pe om.

Credinţa e dar divin, dar şi vocaţie umană care se cultivă

Acest cuvânt, „cred”, rostit categoric, din toată ființa de tatăl din Evanghelie este răspunsul firesc în orizontul religios creștin în care pe Dumnezeu Îl cunoaș­tem pentru că El ni S-a făcut cunoscut nouă în Iisus Hristos, un privilegiu cognitiv și de expe­riență teologică și spirituală după mărturia biblică și a norului de mărturisitori creștini dintotdeauna și până astăzi, evidențiat de sinaxare și situațiile minunate din viața atâtor semeni ai noștri. Credința reprezintă atitudinea firească și necesară a creștinului în fața tainei existenței care nu e înțeleasă deplin decât în Dumnezeu și cu Dumnezeu, în comuniunea de credință cu El. Cuvântul „cred” este răspunsul uman la chemarea și iubirea divine care nu constituie doar alegeri între altele pentru a înțelege semni­ficația vieții, a existenței noastre în lume, ci unica opţiune și cale, viață, adevăr integral cu Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Căruia ne rugăm cu rugăciunea pe care ne-a lăsat-o Însuși Fiul Său, Iisus Hristos, „Începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12, 2). Credința este un dar divin și o vocație umană universală pentru viața și existența omului în lume. „Cred” este un laitmotiv al mărturiei creștine, trecut din istoria biblică și kerygma apostolică în doctrină și cult, cu expresia cea mai elocventă în mărturisirea Crezului niceo-constantinopolitan ca adevăr și ca viață harică și sacramentală pentru că e dogmă și rugăciune totodată, rostit personal, dar public la Sfintele Taine, la Liturghie în cultul creștin, cu sensibilitate și bucurie spirituală ce confirmă credința ca viață în sens ontologic, rela­țional, sacramental cu Dumnezeu în energia Sa luminoasă, veșnică și îndumnezeitoare.

Hristos vindecă pe copil, scoate diavolul din el și poruncește acestuia să nu mai intre în el, ceea ce arată puterea lui Dumnezeu și purtarea Lui de grijă acolo unde este invocat, unde este prezența Sa. Ceea ce Apostolii nu au reușit, anume să vindece copilul, și nedumerirea, faptul că nu aveau explicație pentru eșecul lor, poate fi înțeles în contextul antepascal. Ei nu primiseră deplin harul Duhului ce se va plini la evenimentul mântuitor esențial de la Cincizecime.

„Postul, dezlegarea de păcate”

Absenţa vindecării e şi rezultatul lipsei credinței care înseamnă o existență în zona de întuneric și păcat. Mântuitorul Hristos, în discuția ulterioară cu Apostolii, evidențiază necesitatea prezenței lucrătoare a două exerciții ascetice pentru eliberarea de diavol; postul și rugăciunea, „cei doi stâlpi ai credinței”. Postul înseamnă un refuz al strictei determinări exterioare, la modă astăzi, când totul este permis, iar consumismul epuizează resursele planetei, iar satisfacțiile materiale și plăcerile trupeşti nu mai au limite pentru că nu mai există lege și conștiință morală la mulți dintre semenii noștri. Postul este o renunțare voită și asumată liber la anumite mâncăruri și băuturi, la evenimente mondene decente și normale din viața omului și o interiorizare spre creștere spirituală prin raportare majoră la Dumnezeu ce suplinește cele materiale pentru a le înlocui cu cele esențiale și cerești. Se renunță la trup și se amplifică viața spiritului, care defineșește real pe om pentru că, spune Evanghelia, „ce va da omul în schimb pentru sufletul său” (Matei 16, 26). Or, într-o lume materialistă, consumistă, dezechilibrată și manipulată în care spiritul este aproape înăbușit de păcate, egoism, necredință, uitare și chiar ură față de Dumnezeu și Biserica lui Hristos, care se traduce în fapt prin ura față de om și semeni, față de comunitate, recuperarea ordinii spirituale este esențială omului actual, iar aceasta se face prin renunțare la simulacru, fals, minciună și convertire reală la cultura Duhului, la viața de comuniune plină de lumină, bucurie și încredere a Bisericii în care am intrat prin Sfântul Botez.

Pentru că în această duminică este pomenit Sfântul Ioan Scărarul, iată ce scria el despre post: „Postul este silirea firii, lepădarea de tot ce îndulcește gustul, stingere a aprinderii trupești, nimicire a gândurilor viclene, slobozire de visurile cele spurcate, curăție a rugăciunii, luminător al sufletului, pază a minții, pierzare a nesimțirii din inimă, ușă a străpungerii inimii, suspinare smerită, zdrobire plină de bucurie, încetare a multei vorbiri, pricină de liniștire, străjer al ascultării, ușurare a somnului, sănătate a trupului, pricinuitor al nepătimirii, dezlegare de păcate, ușă a raiului și desfătare cerească” (Scara 14, 33).

Ca o secure ce taie deznădejdea este rugăciunea

Iar despre rugăciune, „împărăteasă a virtuților”, același Sfânt Ioan scrie următoarele: „Rugăciunea, după felul ei, este petrecerea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, este întărire a lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica și totodată fiica lacrimilor, ispășire a păcatelor, pod pentru trecerea ispitelor, zid care ne apără de necazuri, sfărâmare a războaielor, lucrare a îngerilor, hrană a tuturor celor fără de trupuri, veselie viitoare, lucrare fără de sfârșit, izvor al virtuților, pricinuitoare a darurilor, sporire nevăzută, hrană a sufletului, luminare a minții, secure care taie deznădejdea, arătare a nădejdii, nimicire a întristării, bogăție a monahilor, comoară a celor ce se liniștesc, îmblânzire a mâniei, oglindă a creșterii duhovnicești, cunoaș­tere a sporirii, descoperire a așezării sufletești, prevestitoare a răsplătirii viitoare, semn al slavei. Pentru cel ce se roagă cu adevărat rugăciunea este curte judecătorească, judecătorie și scaun de judecată al Domnului mai înainte de judecata cea înfricoșată” pentru că el „are ca învățător al său pe Dumnezeu Cel ce învață pe om cunoștința, dă rugăciune celui ce se roagă și binecuvântează anii celor drepți” (Scara, 28; 1, 64). Aparenta densitate de cuvinte este doar un crâmpei din bogăția spirituală a sfinților, a creștinilor și Bisericii care au trăit și trăiesc în lume în acest orizont de bucurie a comuniunii și spe­ranță de înțe­legere a rosturilor firii care sunt lumină din lumina lui Hristos. În perioade istorice dificile, confuze și de crize multiple, mai ales criza spiritului, a asculta de sfinții lui Dumnezeu este imperativ și salvator la nivel personal și comunitar pentru că dincolo de planurile și strategiile lumii există planul lui Dumnezeu și voința Sa de mântuire a lumii și de readucere permanent a ei în iubirea Sa. E nevoie să recuperăm sensurile spirituale eliminate de veacul închis într-un prezent sumbru, fără trecut și viitor. Noi, creștinii, suntem chemați la mărturie vizibilă, vie și puternică a credinței în Hristos Care ne aduce lumina și bucuria cunoaș­terii și iubirii ce unesc, umanizează, transfigurează și îndumnezeiesc pe cei care le pun în practică, urmând modelele ­înaintaşilor noştri.

      Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru – 29 Mar, 2020