Știam că
este „moda” coteriilor politice (grupurile mai mult sau mai puțin
infracționale, ce trag sforile economico-sociale la nivel național și
internațional), precum și al dinastiilor din profesiile cu tentă liberală:
avocați, notari publici, medici (îndeosebi medici stomatologi), executori
judecătorești, preoți. Căci, după ce părintele sau socrul s-a dat peste cap să
înființeze un birou/cabinet de profil sau să ridice un falnic lăcaș de cult,
este în firea omenescului lacom și ipocrit ca pretențioasele zidiri, eminamente
materiale, să fie moștenite și duse/exploatate mai departe de un membru al
familiei.
Iată
motivul pentru care se aruncă bani cu lopata în formalul proces de școlarizare
al progeniturilor neînzestrate, însă obligate (sic!) de cutumele actualei
democrații aparente să preia ștafeta profesională (nici pomeneală de cea
vocațională!) a dinastiei în expansiune nespirituală, așa încât înșurubarea
acestora în barouri, camere ale notarilor, colegii ale medicilor și „frății”
pastorale (mitropolii, episcopii, protopopiate) să devină nu doar cea mai
sfidătoare, dar și cea mai prosperă ramură „economică” a descurcărelii în vasta
și extrem de prolifica industrie subterană a postdecembrismului.
Jenantele
proverbe de felul „Dai un ban, dar stai în față” și „Osia neunsă scârție” au o
atare căutare (i)moral-utilitară, încât nu mai este pentru nimeni vreun secret
că preoții proaspăt hirotonisiți, singuri sau cu „iubitorul” sprijin financiar-material
al dinastiei, fac tot ce le stă în putință (relații sus-puse, perfidie,
minciună, bârfă, turnătorie, înșelăciune, șantaj, forță fizică, mită) pentru a
pune mâna pe cele mai rentabile parohii (atenție, rentabile ca număr de
credincioși și foloase materiale, nicidecum în plan spiritual-educațional!) și
că „cinstita” lor dobândire este decisă de zecile de mii de euro dați „la cine
trebuie” (a se citi „corupții și simoniacii care pretind că-l slujesc pe Domnul”,
ba chiar au nesimțirea să le ceară credincioșilor să nu adune „averi pe care le
mănâncă moliile și le fură hoții”).
Întrucât
asta-i starea postdecembristă de la noi, starea „naturelă” pe care nenea Iancu
a semnalat-o în urmă cu peste o sută de ani (între timp peste România au trecut
deceniile de glorie stalinisto-ceaușistă și de teribilă sterilizare
moral-intelectuală ale lui homo
sovieticus), cum naiba să ne bucurăm de înțelepciune, armonie socială și
prosperitate generalizată, când concursurile și examenele de competență sunt
doar de fațadă (angajările și promovările se desfășoară într-o veselie
demonocratică pe baza tot mai ingenioaselor principii ale coteriei și
dinastiei), când falsa cultură îi dă cu tifla adevăratei culturi și când marii
infractori sunt așezați de atotputernicul vulg (atotputernic prin cantitatea
voturilor) mai presus de eroii și martirii neamului?!...
Dar iată
că în această năucitoare harababură, generată de intenționata răsturnare a
piramidei valorilor individuale și sociale (răul detronează binele, minciuna alungă
adevărul, injustul pune la zid justul etc.), am constatat că, pe murdarele
drumuri ale coteriilor cultural-artistice, tot mai des și mai sfidător își fac
apariția dinastiile aflătorilor în treabă, însă nu pentru a-și plimba
hoiturile, ci întru înșfăcarea unui hazos dram de „nemurire”: nemaifiind
încrezători în judecățile altora (în cele ale criticilor după ureche cu atât
mai puțin), ori poate că profund dezamăgiți de prestația acestora în
anterioarele situații de acest fel, „geniile” familiilor cu înverșunate
preocupri culturale au decis să ia taurul de coarne și să se laude unii pe
alții – azi tatăl pe nevastă, fiu sau fiică, mâine viceversa! Că, de, așa stă
treaba (mare) când ți-au murit lăudătorii sau când aceștia, încă nemorți cu
totul, nu sunt capabili să vadă ceea ce-i mai clar ca lumina zilei pentru hidoasa
făloșenie dinastică...
N.B.:
N-am rugat niciodată pe nimeni să scrie laudativ despre cărțile mele (eventual,
în câteva cuvinte, să-și exprime părerea sinceră) și, în continuare, refuz să
particip la concursurile literare. Din următoarele motive:
1)În
urmă cu vreo 15-20 de ani, multul (că mare nici vorbă să fie) critic Alex
Ștefănescu anunța într-o publicație centrală organizarea unui concurs național
de eseistică. Încrezător în valoarea producțiilor mele de acest gen (o spun
cărturari de mare calibru), i-am trimis ipochimenului un foarte izbutit studiu
despre scriitorul F.M.Dostoievski și opera sa. N-am primit niciun răspuns, dar
– absolut întâmplător – în aceeași publicație am dat peste halucinanta mențiune
a „criticului”: „Despre Dostoievski s-au scris până acuma nenumărate cărți,
texte și studii”...Jignit și revoltat la culme de această căcăcioasă rezoluție,
i-am trimis alexștefănescului o scrisoare, în care, printre altele, îi aminteam
că despre Mântuitorul nostru s-au scris milioane de cărți, teze și studii, dar
asta nu înseamnă nicidecum că subiectul este epuizat și, ca atare, închis
pentru generațiile următoare. Firește, n-a binevoit să continuăm „dialogul”.
Înclin să cred că, aidoma meșterului cofetar, el n-a răspuns ca nu cumva să-și
facă scrum „prăjiturile critice”...
2)Cu
circa 5-6 ani în urmă, un agitator cultural (cultura noastră postdecembristă
este plină de alde ăștia, cei mai mulți foști activiști bolșevici) din județul
Satu Mare insista pe internet să particip la un concurs de poezie organizat de
el și revista lui. Sperând că-l voi mișca nițel cu noua mea creație, i-am
trimis romanul în versuri Întoarcerea lui
Mesia (Editura ECHIM, Sighetu Marmației, 2015), despre care mai mulți
cărturari ai zonei au spus că-i o capodoperă. Neprimind niciun răspuns, după
vreo trei luni iau legătura, tot pe internet, cu activistul sătmărean și
constat că acesta nici măcar n-a citit poem-romanul meu, necum să dea
Cezarului ce-i al Cezarului. Având o nouă confirmare că, de regulă, premiile
literare (dobândite după oribila cutumă: „Astăzi ție, mâine mie”) n-au aproape
nimic de-a face cu valoarea scrierii, am rupt orice legătură cu asemenea
potlogari...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
28 martie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu