Medalion "Haiducul" Florin DRAGOMIR de Vasile BELE

 

FLORIN DRAGOMIR

ȘIȘEȘTI – MARAMUREȘ

(poeme sincere)

 

 

E TOAMNĂ

(autor:Florin Dragomir)

 

Ruginit-au frunze multe

Și-ncă vor mai rugini,

Curând vom culege mere

Și toți strugurii din vii.

 

Îi vom stoarce de dulceață

Și-i vom pune în butoaie,

Au vreme să ruginească

Și să-și schimbe-a lor culoare.

 

Culori sunt, perfecte, vii,

Încontinuu se tot schimbă,

Din verzui în maronii,

Din nou toamna-n sat colindă...

 

Galbene, roșii, pictate

Și cu argint încărcate,

Nimic nu le egalează,

Când doar Domnul le pictează.

 

E-un spectacol al naturii,

Peste lume se revarsă,

An de an prin toți copacii,

Până ce bruma se lasă.

 

Până vom aduce lemne,

De prin vârfuri de pădure,

Până când caii vor cerne,

Zgomotul uscat de frunze.

 

Cu potcoavele lor linse,

Cum pășesc ușor la deal,

Prin grămezile de frunze,

Mă întorc cu gândul iar.

 

Ce fiori se-aprind în mine,

Gust dulceața fericirii!

Retrăiesc pe rând amintirile,

Tomnatice, pe cărările pădurii.

 

Stoluri, stoluri, trec prin minte,

Trec ca visul de ușor,

Mi-aș dori mai mult să steie,

Să sorb din dulceața lor.

 

O picătură mi-e de-ajuns,

O picătură mi-e cât un ocean.

În străfund de gând ascuns,

Să-mi stâmpăr dorul, ce-l am.

 

Un bob de rouă se naște,

Se prelinge pe-a mea față,

E lacrima ce îmi curge,

Din ochi, ca roua pe-o floare-n dimineață.

 

Precum seva cea de fag,

Când îl înclinți cu cuțitul,

Are un gust dulce-amar,

La fel îmi e și sufletul.

 

Precum roua se topește,

Peste flori, în stil molatic,

Când soarele blând sosește,

Peste ținutul tomnatic.

 

Tot așa toamna dispare,

Când sosește iarna crudă,

Pământul plin de culoare,

Zăpada, cu tot, l-astupă.

 

Se-astupă cărările,

Nu se văd izvoarele

Și rămânem cu mult dor,

Privind păsările-n zbor.

ȘIȘEȘTI, 11 septembrie 2020

 

........................................

 

HAIDUCII LUI PINTEA - variantă

(autor Florin DRAGOMIR)

 

La Șoricarul îndepărtat,

Azi cu tata am plecat,

La merii cei bătrâni de curățat.

Dar n-am mers așa, pe jos,

Am mers cu strafu', că-i mai frumos.

Și cu calul sunt fălos.

 

Am căruță ,,de viteză"

Și mă bate vântu-n freza.

Pleată, eu nu mi-am lăsat,

Ca haiducii de altădat'...

Părul scurt mi l-am tăiat,

Să nu mă vorbea prin sat,

 

Cum că eu Pintea aș fi,

Că trec cu calul pe-aci.

Pintea a fost om de fală,

Eu am vrut să merg la școală,

Iar acolo m-am domnit,

In societatea în care-am trăit.

 

Una, cu prea multă nedreptate,

Ba, m-am gândit la facultate.

Luptele le-am cam uitat,

Cum de-a trânta eu m-am dat,

Cu feciorii toți din sat,

Și-eram cel mai bun din leat.

 

,,Morții tăi de lume-amară,

Cum te-oi lăsa într-o sara

Și m-oi da codrului iară!".

Cât am trăit cu codru’,

Eram roșu ca focu',

Și îmi iubeam mult calu’.

 

Dar de când trăiesc cu țara,

Gălbenit-am ca și ceara.

Pune-oi șaua în spinare, 

La Avram, cal în pas mare

Și-oi porni cu ceata mea,

Prin munți și văi a colinda!

 

Prin Munții Țibleșului

Și ai Maramureșului.

Sub Gutâiul cel înalt,

Ne-om așeza sub un brad,

Caii i-om lăsa să pască, 

Până mai spre dimineață,

 

Om fa cântece și jocuri,

Și-om trage arme cu focuri,

Că haiducii așa-și fac,

Ĺegea după bunul plac.

Noi toți ne-om îmbărbăta, 

Horind hoarea lui Pintea,

 

Stând în jurul focului,

Mâncând carnea mistrețului.

L-oi lua și pe Gavrilă

Și pe Dorel din Trestia Mică

Nouă voinici din al meu sat

Și pe toți haiduci vă fac.

 

Vă învăț cum să luptați

Și pe cai cum să umblați

Și-om porni în goana mare

Să punem țara la cale.

Vestea-n țară se va duce, 

Că io-s căpitan de frunte.

 

Nouă ni se vor alătura,

Toți câți își cer dreptatea.

Vom porni revoltă mare,

Spre București din Baia Mare,

În trei apusuri de soare, 

Vom stârpi răul cel mare!

 

Că de o vreme bună-ncoace,

Țara stă, parcă, pe ace.

Peste ei vom asalta,

Corupția o vom anihila,

Pe toți îi vom agăța,

De limbă, spre-a-i judeca.

 

Apoi, judece-i poporu' pe ei,

Pe ticăloși și pe mișei, 

Facă-se dreptate-n țară,

Cum am fost să mai fim iară,

Vorba, la om, vorbă să fie,

Să fim oameni de-omenie!

 

Pământu’ să ni-l lucrăm,

Ogorul să ni-l arăm,

Să mâncăm pâine pe vatră

Stând cu toții laolaltă.

Să punem pe masă-n casă

Tot ce e din roada noastră.

 

Mulți părinți săracii-așteaptă,

Să-și mai vadă copiii odată,

Și cu dor greu de cei plecați,

Prin cele străinătăți.

Dorul și țara străină,

Le-au făcut fața bătrână.

 

Le-au făcut fața bătrână

Și capul caier de lână.

Poate c-a veni și-o zi,

Când românul s-a trezi

Și lucruri s-or îndrepta,

Când românul a fi român... în țara sa...

(autor Florin DRAGOMIR - Șișești MM)

 

.............................................................

 

 

FOAMEA (parodie)    

(autor Florin Dragomir)

 

Singur stau la pescuit,

Chiar de dimineață bună,

Cerșesc și eu un pește mic

Și-s cu undița în mână.

 

Vreau să fac rost de mâncare,

Din râul cel liniștit,

Să-mi stâmpăr foamea ce m-apasă,

Că-n burtă sunt cam lihnit...

 

Nu știu ce îmi umblă-n burtă

Și face așa urât,

Peștii, toți o iau la fugă

Și mă lasă mai flămând.

 

Mnoo... cu mine cum rămâne

Și cu foamea cea incultă?

Cât să mai rezist în soare?

Sunt mai rău ca o maimuță!

 

Măcar ele au banane,

Prin țările tropicale

Și se-ndoapă până crapă,

Nu le trebuie nici apă.

 

Ce iluzie deșartă!

Cred că e de la căldură...

Vine una  către mine,

Cu banane și măsline?

 

Ce emoții am în mine,

Nu mi s-a mai întâmplat!

Repede-mi dau două palme,

Să fie adevărat?

 

Ce nălucă vine-ncoace?

Oare mai apuc să scap?

O aștept... și când sosește,

Ii dau cu undița-n cap!

 

Părul tot mi s-a zburlit,

Din creștet până-n picioare,

Dar de luptă-s pregătit,

C-am centură neagră la Karate.

 

Să pornesc o luptă dreaptă?

Sau fac pe-mpăciuitorul?

Nefiind nimeni de față,

Nimeni n-o să țină scorul.

 

Dacă nu-mi iese karata,

Care i-o aplic sub gât?

Eu nu sunt un Jackie Chan

Și nici Bruce Lee, mai mult cânt!

 

Eu, categoria muscă,

Ea, categoria grea,

E necinstit să pui în luptă

Un pui de avicola,

Cu ditamai namila!

 

Dar stai! Poate vom cădea la pace,

Pe maimuță o aburesc...

Ii spun că-i voi da banane,

In limbaj maimuțăresc.

 

Doar cât să coboare-n apă,

Să intre după comoară,

La opt metri adâncime,

O asigur cu o sfoară.

 

Da! Încerc să-mi revin în fire

Și, prin gesture, să-i explic,

Dacă se coboară pe frânghie,

Nu i se-ntâmplă nimic.

 

Va da într-o peșteră mai mare,

Care-i plină cu banane

Și maimuțe tinerele,

Zvelte și mai subțirele.

 

Când a auzit aceste,

Pe gânduri nici c-a mai stat,

M-a pus s-o asigur bine

Și-n apă, nebunește s-a aventurat.

 

Numai că, stimați prieteni,

N-a durat mult aventura,

Pe când am văzut-o-n apă,

I-am făcut pe loc figura.

 

Acum pentru cine știe și socoate,

Maimuța nu ști să-noate,

Când, eu, sfoara am lăsat,

Ea, pe loc s-a scufundat.

 

De atunci n-am mai văzut-o,

Ce grozav! Am păcălit-o!

Mi-au rămas și 5 banane,

Ce le-a adus pe cărare!

 

Nu știu unde-a vrut să meargă,

Poate s-o fi rătăcit,

De nimerea altă potecă

Și acum ar fi trăit.

 

Și era tare drăgălașă,  

Cu păr sălbatic, aurit,

Cu ce-s, eu, acum de vină,

Dacă foamea m-a prostit?

 

Noroc cu-acele banane,

Cu care m-am stâmpărat,

Altfel, eu, muream de foame

Și peștii m-ar fi mâncat.

 

Fira-ți voi de pești să fiți,

Prin câte m-ați pus să trec...

V-o spun de pe-acum s-o știți:

Într-o zi vă prind și pe toți vă-nnec!

(Șișești - MM, 2020)

 

.......................................................

 

 

MELANCOLIE

(autor Florin Dragomir)

 

Mi-e dor să fiu din nou copil,

Cum ne mai jucam pe-afară!?

Să fug, s-alerg, să cânt, să strig,

Din zori și până în seară.

 

Să zburd pe câmpul înflorit,

Ușor precum o pană,

S-alerg, desculț, prin păpădii,

Să urmăresc fluturi prin iarbă.

 

Că nicio grijă nu aveam

Și nu știam ce-i ăla stres,

Iar de vreo năzbâtie mai făceam,

Mama, mă ierta, bineînteles!

 

Îmi mai făceam sora să plângă

Și îi sugeram respectu’,

C-o urzică o băteam,

Să-i arăt cine e șefu’.

 

Când îi vedeam ochii în lacrimi,

Sufletul mi se rupea,

Repede îi dădeam dulciuri

Și îi spuneam: ,,-Nu mai plânge draga mea!”.

 

Nu știu ce-a fost în capul meu,

De-așa rău te-am urzicat,

Acum îmi pare atât de rău,

Promit să nu mai fac niciodat!”.

 

Atunci s-a oprit din plâns

Și-a mâncat din ciocolată,

Căpșorul ei la piept l-am strâns

Și sărutându-i fruntea, ea mi-a zâmbit îndată.

 

Toate le văd ca și prin vis

Și mi le-aduc aminte,

Parcă mai ieri am fost copii,

Cu chip de îngeri și cu inimi sfinte.

 

Inimi pline de iubire,

Nu știam ce-i aia ură,

Căsuța noastră... o comoară,

Părinții noștri... o icoană!

 

Toate v-ați dus cu anii pe rând,

Căci cursul vremii pe nimeni nu iartă,

Adeseori stau oftând ori suspinând,

Cu o inimă plină de dor încărcată.

 

Unde s-au dus apusurile sfinte,

De pe cerul frumos al copilăriei mele?

De ce cocorii nu mai cântă așa de frumos,

Venind în cârduri dinspre țările calde?

 

Unde-s poveștile?

Basmele, căci noi credeam în ele,

Unde-s luptele cu săbii,

Zmeii, cei cu solzii de oțele?

 

Unde-s emoțiile june,

Ce le mai simțeam la școală?

Prin colbul școlii le-am pierdut,

În veci n-o să mai vie iară!

 

Toate v-ați dus cu anii, v-ați dus...

Lăsându-mi în suflet un dor de nespus,

Doar printr-un cântec trist mai reaprind fiorul,

Toate v-ați dus cu anii, v-ați dus... ducu-vă dorul!

(ȘIȘEȘTI - MARAMUREȘ, 2020)

        

Vasile BELE, Chiuzbaia, 12 septembrie 2020