Medalion poetic Mircea Dorin ISTRATE

SIMT  C-A   TRECUT  PE-AICI

 

Simt c-a trecut pe-aici, demult, odată,

Iubirea mea visând cu capu-n nori,

Ținând de mână-un bobocel de fată

Cu  inima-i cuprinsă de fiori.

 

Văd urma-i pe cărarea înierbată

Ce-a fost cândva un drum al fericirii,

Spre-o poartă cu luceferi  înstelată

Ce ne-a simțit durerile iubirii.

 

Și parc-aud în miez adânc de noapte

Cum ne spuneam curate jurăminte,

Și câte gânduri tăinuite-n șoapte

Din  inimă au fost atunci pornite.

                          *

Azi  parcă simt o vrajă ce coboară

Pe locul însfințit cu preaiubire

Făcându-mi iarăși inima ușoară

Și lăcrimând de-atâta fericire.

                        **

De-acu-i târziu și vremurile-s duse                

În tainiță de gând la învechit,

În amintire pusu-le-am ascunse

Să-mi însorească timpul cel trăit.

 

Să-mi fie, ca la toți, o taină veche,

Din vremuri carea-u fost neprețuite,

Și care încă-s Doamne, nepereche

Din tot ce-a fos atuncea, înainte.

                        ***

Încetinească-mi pasul pe cărare

Să-l potrivesc cu-al tău din vremi trecute 

Și-așa ne prindă clipa de visare

În desfătarea zilelor pierdute,

    Și-a tainelor de nimenea știute.

 

                LA  POARTA  TA

 

Când trec și-acum prin fața casei tale,

Mă-nfiorez și pasu-ncetinește

În dreptul porții, unde-n gând, agale,

Văd ca prin vis făptura-ți cum zâmbește.

 

Și-n cea clipită sufletu-mi se frânge

Și gândul mi se umple de tristețe

Și nu știu cum, dar inimă îmi plânge

Că nu-i mai cum a fost în tinerețe.

 

Ferestra ta nu-i plină de mușcate,

Nu mai miroase stratu-a lămâiță,

Din când în când oblonul vântu-l bate,

Și  casa e cuprinsă-n deasă viță.

 

Tu nu mai vii la-inimii chemare

S-aștepți înfiorată la portiță

Și cu peceți de dulce sărutare

Să ne jurăm iubire și credință.

 

Ne prindă noaptea-n caldă-mbrățișare,

Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,

Cu stele mi s-o umple bolta mare

Să ne-ndulcească visele cu dor.

 

Vor fi clipite câte veacuri toate,

Va fi divinul cuibărit în noi,

În dulce vis cerescuri vom străbate

Și-n universuri fi-vom doar noi doi.

                           *

Pe strada ta, acum, doar vântul bate

Tot ridicând din colburi amintiri,

Le pună-n  poarta casei, îngropate

Ca să le ai când poate o să vii.

 

Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată

Îți las în taină lacrimile mele,

Să veșnicesc cea vreme de-altădată,

Iar poarta ta, s-o țintuiesc cu stele

 

             

 

 CUGETÂND  ÎN MIEZ  DE  NOAPTE

 

Mai mult cer avem de-asupra, de cât humă sub picioare,

Mai mult dor și îndrăzneală de cât frică temătoare,

Și iubire căt să umplem nesfârșite universuri,

Iar în mintea noastră scurtă, vis să-ncapă-n două versuri.

 

Noi suntem de-odat cu lumea și-ale sale începuturi,

Suntem frați cu alte neamuri de pe alte mii de luturi,

Doar atât că ei și alții ne sunt poate înainte

În trăirea lor deșteaptă, belicoasă, ori cuminte.

 

Ce-i pe-acol’ pe sus, prin ceruri, n-avem încă noi răspunsuri,

Nasc pe undeva luceferi, iar în altele-s apusuri,

Se transfomă lumea toată după legi de noi ascunse

Făr’ să șim ce-i prin prejururi, prin lactaee nepătrunse.

 

Mare-i cerul, noi nimicuri ce-l cuprindem în visare

Și-ntr-o țandără de minte dăm oclol la câte are,

Îl străpungem cu gândirea mai iuțit ca cea lumină

Să-i furăm a sale taine, înstelând a noastră tină.

 

Mai că știm ce se petrece prin adânc de infinituri,

Mai că-ncepem a pricepe încâlcite basme, mituri,

Urmele din alte vremuri, ne-nțelese, ce-nfioară

Bănuind că zeii lumii din ceresc, pe-aici coboară.

                                     *

Mai avem până ghici-vom cărărui prin Căi Lactaee,

Până  pune-vom troițe la răspântie de stele,

Pân-om bate la cea poartă unde zeii viețuiesc

Și de-or vrea ne-or spune taine, despre lumii ce-s prin ceresc.

                                   *

Pân-atunci închideți ochii și vă pierdeți în visare

Cugetând la cele raiuri din a cerului hotare,

Că nu știm ce ne așteaptă în aceea mare mută

Unde scânteiesc luceferi, ce simțirea ne-o încântă.

 

                 TÂRGUIND  UN  ROI  DE  STELE

 

Dintre toate câte stele veșnicesc prin galaxii

Ți-aș alege numai una care-o fi mai lucitoare

Și diseară, la portiță, când cu dor grăbită vii

Ți-o voi pune în cositță, ca să-mi dai o sărutare.

 

Tu mi-i da, că ești miloasă și nu ții la supărare

Și-apoi încă zeci și sute ca un roi să-ți mai aduc,

Eu, în cont la mâine seară, îți promit, că cerul are,

Să-ți aduc cea galaxie, ce străluce-n vârf de nuc.

 

Târgu-i bun, cinstit se pare, că nici poți să nu îl faci

Când pe cer sunt mii de stele pâlpâind strălucitoare,

Dac-ai dat de-așa comoară, ia cât poți și pune-n saci

Și-apoi dă ca bună plată, mai nimic, o sărutare.

 

Până miezul nopții bate, eu ca bun neguțător

I-am vândut un sfert din cerul rotitor de-asupra noastră,

Ea, ca nu cumva să piardă, rugătoare și cu dor

Mai tot vrea să târguiască, până n-o mai fi vre-o astră.

                                 *

Doamne, când făcut-ai  astă lume, te-ai gândit că cele stele

Vor ajunge într-o vreme să le fac de târguit ?

Sau Tu pusu-le-ai acolo, ca păcat să-mi fac cu ele

Cu o tânără codană, ce-ntr-o zi, m-a îndrăgit?

 

De-i așa, îți vând de grabă toate cerurile Tale

De rămâne-n întuneric universu-ți nesfârșit,

Rătăci-se-va și luna pe știuta ei cărare

Pentru doi copii sfielnici, ce iubirea i-a-ntâlnit.

 

                    SPĂȘIT  MĂ-NTORC  TU  SATULE,  LA  TINE

 

Bătrâne sat, de ce-ai uitat de mine

Cel dus în lumea largă mai demult?

C-am vrut să mă domnesc? să-mi fie bine?

Și asta încă tare te-a durut?

 

Să știi că gândul tot mi-a fost la tine,

La ce mi-ai dat atuncea la plecare,

Smerit să fiu în toate, să fac bine,

Să pun măsură bună-n fiecare.

 

Să nu te uit pe tine, nemuritul,

Pe popa ce povețe tot mi-a dat,

Pe dascălul ce ma-nvățat cititul,

Altarul cu ioane înstelat.

 

Nici casa mea, cuibar de veșnicie,

Nici ulița pe care am crescut,

Nici raiul scurs ‘n-a mea copilărie,

Nici prietenii ce-atuncea i-am avut.

 

Pe unde-am fost nu ți-am făcut rușine

Și-n urma mea doar laude-ai avut,

Te poți făli de vrei, acum cu mine,

C-am fost așa cum încă tu m-ai vrut.

 

De-aceea astăzi mă întorc la tine

Să-ți mulțumesc și huma să-ți sărut,

Că tu bătrâne sat, ai fost cu mine

Pe  unde pașii încă mi-au trecut.

 

Voi sta o clipă tristă-n țintirime

Cu-ai mei părinți ce-n dragoste m-au vrut,

Să-mi spună unde îs,  dacă li-i bine,

Ce-mi face neamul dus cu ei, demult.

 

Iertare să le cer, că-i creștinește

La câte Doamne, încă le-am greșit,

Eu știu că mama încă mă iubește

Și-n gândul ei mă ține-n veșnicit.

 

Cu neamul să mă văd și cu vecinii,

Câți  au rămas de alți-n urma lor,

Cu prietenii, cu nașii și cu finii

Ce tot se scad și-n urmă lasă gol.

 

Și pentru toți s-aprid o lumânare

Și-n rugă de iertare să îți cer,

Pe toți ne iartă Doamne, și-mpăcare

Coboară peste suflete din cer.

 

Iar ție, satul meu, ce cu răbdare

Te duci cu-atale toate-n veșnicit,

Îți dau din suflet bob de lăcrimare

Ca să mă ierți de încă ți-am greșit.

 

             DREAPTA  JUDECATĂ

 

Pe un tron de strălumină, irizând lumină vie  

Dintr-o zare fără margini, până-n alta necuprinsă, 

Șade Domnu-n așteptare, din lumesc la El să vie

Nesfârșitele cohorte, din cea lume-n părți prelinsă.

 

Printre ei mă număr și eu,  păcătos  de bună seamă,  

Așteptat la judecată din mizerul pământesc,

Vin spășit, în rând cu ceilalți, tremurând și plin de teamă

Să mă judece Măritul, ca să știe căt plătesc.

 

Mulți ‚’naintea mea plecat-au în spre iadul cel smolit

Să plătească pentru câte pe pământ au tot făcut,

Prea puțini s-au dus spre raiul cu de toate miruit

Unde-n liniște și pace, veșnici-vor ne-ntrerupt.

 

-Vino! Zice Sfântul Petru, să-ți citesc din a ta carte

Câte bune, câte rele, mai făcut-ai în lumesc,

În cântar le-om pune toate, să vedem, în care parte

Înclina-se-va balanța, înspre iad, sau spre ceresc.

 

Și-mi citește lung, Preasfântul, amintindu-mi câte toate

Le-am făcut pe astă lume din clipita de-nceput, 

Doamne multe mai uitat-am în a minții neagră noapte,

Bune, rele-amestecate, că pe toate eu le-am vrut.

 

Și cu cât se-ngreunează talerul cu cele rele

Tot mai jos mi se apleacă ce-a balanță către iad,

Eu mă rog mai fie-n carte fapte bune, din acele

Ce să tragă cea balanță către rai, că nu mai rabd.

 

Tot se-apleacă într-o parte și-ncealaltă iar revine

De mă trec sudori, răceală, de din cap până-n picioare,

După cum a mele fapte sunt de rău, ori sunt de bine,

Până când mi se oprește, cumpănitu-n nemișcare.

 

Eu năuc, mă uit cu groază înspre tronu-mpărătesc

Ca s-aud ce zice Domnul, cum a fi al meu destin,

 În spre chinul cela veșnic, sau spre raiul din ceresc

Unde oare veșnici-voi, în durere, sau sublim.

 

Domnul stă și chibzuiește, apoi zice: Hotărăsc!

Să te duc n-amele raiuri câte timpuri o să fie,

Să colinzi prin universuri din înaltul Meu ceresc

Ca să vezi de ce-i pe-acolo, e la fel ca-n poezie?

 

Și să-ți fie fericirea pe deplin îmbucurată

Mi te las cu-a ta iubită să colinzi cel univers,

Să vedeți minuni ce încă nimeni n-a văzut vre-odată,

Ca apoi, rămână toate, în lungimea unui vers.

                                  *

Prin fereastră, zorii zile, cu-a lor raze lucitoare

Din visarea mea ferice  mă trezesc îmbietor,

-Scoală-te! îmi zice tata, hai la sapă pe răcoare

Că hotarul după ploaie, plin îi Doamne, de mohor.

 

                            ÎMI  MOARE  SATUL

 

Desculț, prin pulberea țărânei, să simt pământul sub picioare,

Pe drumul țări-n colb fierbinte mai dau odată satul roată,

Să văd ce-a mai rămas pe-aicea din vremea veche, de-altădată

Când am mijit în cuibul ăsta, subțire lujer pe sub soare.

 

Era pe-atunci un sat de oameni ca toți în lume, nevoiți,

Copii ciopor la orice casă și de din ziuă până-n noapte

Pe-aici învolburata viață curgea la vale-n vremuri coapte

Cu toți în hărnicită muncă, la nunți, la crâșmă, pe la sfinți.

 

Noi, cei mai mici, în voia sorții, mai pusi la muncă, mai uitați,

La săniuș eram în iernuri, iar vara-n scaldă până-n seară,

În primăveri mergeam la stâne prin tina drumului de cară

Și-apoi în lenevoase toamne,  eram tâlhari de vii, toți frați.

 

Hai-hui prin câmpuri și vâlcele, prin Continit și prin păduri  

Cătam prin locuri tăinite frăguțe dulci, înmiresmate

Și cuib de păsări, colilie, porumb de fript pe săturate

Și pe sub sălcii plângătoare, afine, zmeur, rugi de muri.

                                          *

Ce vremuri ne-a-ndulcit clipita, ce viață liberă sub soare

Ne-a mângâiat copilăria ce-a fost un rai de timp domnesc,

De-aceea pusu-l-am cuminte, în gândul meu să-l tăinuiesc

Când ani pe cerul vieții mele, pleca-vor cârduri de cocoare.

                                      ***

Mă plimb prin sat, încet, agale, e liniște ca de mormânt,

Pe scurte uliți, ce odată vuiau de viață dădătoare,

Acum e totu-n nemișcare și vântul serii parcă moare

Ca sufletu-mi ce-n lăcrimare, se jeluiește-n al meu gând.

 

Nu moare satul, moare-o lume ce-a fost a vieții nemurit,

Îmi moare datina străbună, îmi moare vița strămoșească,

Îmi moare începutul lumii ce-a fost aici ca să se nască

Și moare dulcea mea minune, de preacurat și de smerit.

 

                           AȘA  ERA  ATUNCI

 

Motto: ,,E colb pe drumul vechi de care,

              Mi-l duce vântul în rotiri,

              Se scurge arșița din soare

              Pe sate, holde, amintiri”

 

E mult de când, prin colbul lumii

Desculț  spre Coastă mă sileam,

Să duc amiaza, pân’ la prunii

Unde ai mei, mă așteptau.

 

Pe-un țol, acolo, în umbrare,

Eu  cărăușul orișicui,

Scoteam din coș, dintre ștergare,

Mâncarea pentru, nesătui.

 

Bunicul , se-nchina la ceruri

C-o rugă cald-abia șoptită,

Iar noi, în fiecare feluri

Tot  mulțumeam, fie primită.

 

O  zamă groasă de șălate,

Cu boțuri mari de mămăligă,

Îndestulau pe săturate

Cea foame ce-ncerca s-o stingă.

 

Din fedeleș luau o gură

De apă rece de izvor,

Și-apoi la umbră, cu măsură

Se hodineau în voia lor.

 

Și iară până la ujină

Scoteau postăți după postăți,

Și-apoi acas’, la sfânta cină

Ne adunam cu toți, din părți.

                       *

Așa era atunci la țară

Din zori de zi și până-n noapte,

Mereu cu munca pe hotară,

De la pruncie, pân’ la moarte.

 

             Mircea Dorin Istrate