Elegii pentru bronzul cuvintelor

 

                                                                          de Gheorghe Pârja

 Se știe că, de-a lungul vremilor, marii artiști plastici ai lumii, pictori și sculptori, au fost binecuvântați de harul Cuvântului. Cel întrupat din începuturi. Mă gândesc la Michelangelo, cel care a folosit versul pentru a ilustra singurătatea și suferința, oglindite și în Capela Sixtină. Pe la noi, prin Maramureș, această îngemănare ne-a dăruit-o, cu prisosință, Mihai Olos, care ne-a dovedit că se poate cânta pe mai multe voci ale artei. M-au vizitat aceste amintiri, de noblețe sufletească, când am citit volumul de versuri „Armata de teracotă” (crochiuri), apărut la Editura „Cromatica,” Baia Mare, 2021, semnat de sculp­torul Ion Marchiș. Mi s-a întâmplat un lucru ciudat. După lectura poemelor, mi-au apărut în față cunoscutele statui ale lui Ion Marchiș. Veneau spre mine în pas cuceritor. Soluția a fost să recitesc cartea pentru a scăpa de obsesia bronzului, a marmurei și lemnului.

Un discret înger de la Ocoliș i-a arătat autorului calea Cuvântului. Așa s-a întrupat o lirică echilibrată, melancolic-meditativă. Evenimentul biografic, când există, este transfigurat, evocat cu nostalgie reținută și adus în actualitatea trăirii imediate. O secvență lirică, cu aluzii biografice, îl fixează pe Ion Marchiș în rândul autorilor consacrați ai poemului în proză: „Eram copil de morar cu moară de apă pe râul Mara în Hărnicești, un mic sat de sub muntele Gutâi. Aveam șase sau șapte ani când m-am îndrăgostit de un frasin. Era gros doar cât piciorul meu și creștea frumos în zăvoiul de lângă moară, unde pășteam vaca și mă jucam toată ziua lângă el, mângâindu-l, vorbindu-i, povestindu-i, cântându-i, comunicându-i toate minunile mele de copil, toată mintea, sensibilitatea, temerile și bucuriile mele. Era prietenul, egalul meu” (Frasinul, o poveste despre plâns).

Dar liricul copac o sfârșește epic precum salcâmul lui Marin Preda ori frasinii din livada mea cu prieteni, căci „într-o zi, cineva din sat l-a tăiat cu toporul, pe ascuns.” Ca în orice poem care se respectă, frasinul cu pricina a devenit din nou liric, deoarece a înfrunzit. Multe poeme stau sub semnul lacrimei de bronz. Că, această carte, este tocmai o elegie pentru bronzul cuvintelor, cu care sculptorul Ion Marchiș a ieșit sigur pe scena lirică. Poezia devine una dintre sculpturile lui în Cuvânt, deseori este nesomnul de la răscrucea dintre întrebări. Marchiș știe rostul cuvintelor potrivite pentru configurarea unei poezii în notă personală, în care existența este valorată liber. Cu o rigoare carteziană, își orientează geometria privirii cât mai aproape de sensul propus.

Are momente de imaginație lirică de reținut: „Dacă te calcă mașina de scris/ Salvarea te duce direct pe Lună.” Uneltele poeziei le deducem lesne din gândirea sculptorului. Când nevăzutul se întrupează în statui. Când zeii sunt decupați din blocuri de marmură. După terminarea unei statui, ea este sortită să se exprime singură prin lume. Poezia lui Ion Marchiș are acest destin. Poezia este tocmai aura, care decantează în ritmuri lente elegii necesare, cu dense metafore care provoacă emoții intelectuale. Dar măsura simplității se atinge prin adecvare la tensiunea facerii poemului, adică viața trăită prin cuvînt. Cum a fost: „Pe cheiurile Alexandriei/ Robit de tristețea nopții/ Lângă singurul gând posibil al mării/ Aștept tăcut ca un turn fără clopot/ Ca un far lipsit de felinar” (Ochiul lui Horus).

Marchiș își premeditează cu grijă secretele lui lirice. Inspirat, și matur în tehnica poemului, autorul are și rezolvări de candoare în fluxul imaginației. Natura sufletului nu poate fi privită de nimeni cu ochii. Doar cuvintele încearcă deslușirea miracolului interior din om. Poetul Ion Marchiș depune, în această carte, mărturia unor mitogeografii poetice, care ne poartă, cu siguranța spiritelor alese, prin teritorii asumate. Făcându-ne părtași la sentimentele de taină, așezându-ne la umbra tragicului frasin, de unde se naște învierea. Excursul cultural, la care ne invită poetul, este dominat de atmosfera generată de aduceri-aminte, cu mărețe înzestrări simbolice. În acest sens, amintesc amplul poem, care dă și ti­tlul cărții, închinat tatălui. Este balansul dintre echilibru și descumpănire, unde eul liric trece prin experiențe ritualice, amintirile se compun și recompun, pentru a ilustra un dans perpetuu, propriu unui lucrător de seamă, jertfit artei sale. Care are drept far, acea bogăție spre care tânjește ființa umană, spre a cântări ce rămâne din viață.

Acest volum de poeme, remarcabil prin mesajele propuse, adaugă necesara combustie lirică la opera plastică a lui Ion Marchiș. Așa am sentimentul că statuile lui Marchiș din Parcul „Mara” din Baia Mare, și nu numai ele, știu să vorbească singure. Chiar mă strigă pe nume. Aud sunetul cuvintelor de bronz, într-un cor de îngeri. Care devin o draniță, pe jumătate desprinsă de pe acoperișul lumii maramureșene.