Eram ”pe grădina” bunicii, de fapt o livadă pe un dâmb pe lângă care trecea Strada Măgurii, un drum de țară care unea satul nostru cu satele de ”după Măgură” locuri de unde erau bunicii lui Creangă, care treceau dealul din Moldova la cumpărăturile de toamnă ”de bâlciuri”, după care puse toate la adăpost, așteptau venirea ”nemișcării”, a iernii.
Pe strada asta nu cred că până atunci a văzut cineva vro mașină și acum acea ”noutate” era oprită chiar în dreptul casei noastre. Oarecum, foarte intrigat că se petrece un eveniment, care chiar mă privea și să fiu uitat ”pe dinafară” ?
Am ajuns acasă, unde niște oameni în salopete, încărcau ce ”averi” aveam noi în casă. Mi s-au povestit, multe pricepute și nepricepute de mine, dar realitatea era că ne mutau în ”Valea Mare”... Impropriu zis pe acele timpuri ca localitate, deoarece un om avut a găsit un loc mai neted, o poiană în plină pădure unde și-a amplasat 4 gatere care din bușteni făcea scânduri, asta era obiectul afacerii lui.
De bună seamă că fiind în pădure nu era nici un fel de energie, așa că omul acesta a cumpărat și un motor cu aburi și cazanul acelui motor, care era ”hrănit” cu ”căzături”, adică deșeuri din ce se prelucra la gaterele alea. Motorul cu aburi era foarte puternic și mai ”purta” atât atelierul mecanic, dar și un generator de curent cu care era asigurat iluminatul pretutindeni unde era nevoie, dar și iluminatul ”barăcii”, locuință a muncitorilor de acolo.
Era o casă lungă de 50 de metrii, unde fiecare familie avea o cameră un mic hol și lemnăria.
Cum totul era în pădure la peste 500 m altitudine, și noi trăiam în pădure, cu animalele pădurii, care au avut menirea de-a opri pe acei muncitori să aibă viețuitoare pe lângă baracă, deoarece dacă în Rodna am văzut un lup la grajdul bunicii și pe ulița Burecenilor, aici lupii umblau în haite și câinii ni l-au mâncat, deci se ”suspendă iosagurile”...
Totuși exista deja legea - stârpirii lupilor- și a ciorilor...
Dacă predai două picioare de ciori primeai un cartuș care-l puteai folosi dacă aveai armă...
Dar atunci nu erau arme ca acum, așa că ne bazam pe spargerea cuiburilor de ciori și fel de fel de capcane pentru lupi. Carnea de lup nu este comestibilă deci se împăiau și se vindeau și la particulari și la școli.
Cu toate că era această ferocitate între sălbăticiuni și oameni, câine își cumpăra fiecare, cât că seară de seară ”se serveau lupii cu ei...”
Așa ne-a mers și nouă că ne-au mâncat câinele sub geam, dar nu am îndrăznit să deschidem ușa. Totuși spre final tata a reușit să dreseze o cățea, Molda, care deja a doborât un lup.
Se zice că GELU, Voievodul maramureșean avea și el o cățea pe numele de MOLDA și de la acest nume s-a denumit MOLDOVA, ce a luat-o în stăpânire. Începusem să zic că acești oameni în mijlocul pădurii nu puteau ține animale, dar baraca era plină de șobolani, care nimeni nu știau cu ce se hrăneau.
Mama a deschis ușa la lemnăriei și au sărit vro 5 șobolani pe ea, că a și leșinat.
Partea proastă era că instalația electrică era doar pentru un bec și nici nu era pozată pe pereți, s-a găurit tavanul și în mijlocul camerei cobora becul, care avea pe dulia lui și întrerupătorul, de aceea era montat destul de jos ca să-l poți aprinde-stinge.
Ei bine ce am văzut atunci în drum era începutul erei „Valea Mare”, care a început în 1947 și va ține aproape trei ani.
Toma G Rocneanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu