Moscova nu crede în lacrimi?

 

                                                                                               de Gheorghe Pârja

De când cu războiul din vecini, îmi trec prin minte titluri de cărți și de filme care să-mi alunge, cât se poate, starea tristă a lumii în care am fost aruncați să trăim. Este una dintre cele mai crude realități, de care vom scăpa foarte greu. Este timpul coborât dintr-un iad privat, cu care s-a împroprietărit președintele Federației Ruse și din care ne livrează drame și tragedii pentru că așa dorește el și câțiva notari care vor să schimbe lumea. Da, filmul „Moscova nu crede în lacrimi” este un film cu Alexei Batalov, despre destinul a trei tinere care doresc să se realizeze la oraș; locuiesc într-un cămin muncitoresc, prețuiesc condiția intelectualului și de aceea merg la bibliotecă pentru a-și alege viitorii parteneri de viață. Realitatea este colorată în gri și negru, cu reușite, dar și cu eșecuri. Așa este în film Moscova anilor 1970.

Pe atunci Putin avea vârsta absolventului de liceu. Nu știu dacă a văzut filmul, dar prin ce lume ne propune acum este semnificativ titlul de mai sus. Prin înțelesul lui trist. Nu mă împac cu gândul că tragedia refugiaților nu-i provoacă o lacrimă. Ba, este un curent de scriere și vorbire, care vrea să-i justifice ideile care l-au mânat în luptă. Avându-l în dreapta pe Patriarhul Kiril. Eu deplâng suferința, moartea, foamea, că așa mi se pare a împlini condiția creștină. Președintele Putin a adus războiul în Ucraina. Europa se află într-un moment de cumpănă. Ordonând invazia, Putin dovedește sfidarea tratatelor internaționale. Iar potrivit ultimelor spuse ale lui Putin, Ucraina nu are dreptul să existe ca stat suveran – chiar dacă este membru ONU. Chiar dacă Rusia i-a recunoscut independența pe vremea lui Elțîn. Susține că Ucraina face parte din Rusia, deși majoritatea ucrainenilor cred în măreția lor.

Fostul ministru de externe și vicecancelar al Germaniei, Joschka Fischer, vrea mai mult decât Ucraina. Războiul său vizează o arie europeană mai largă. Are ambiția de a deveni o putere globală, la egalitate cu SUA și China. Ucraina, pentru el, nu are tradiție statală și este un instrument prin care se extinde NATO și americanii, care prezintă un risc pentru securitatea Rusiei. La începutul anului 1990, Ucraina a predat armele nucleare Rusiei, în schimbul unor garanții de integritate teritorială, scrise în Memorandumul de la Budapesta. Dar istoria se sucește sub ochii noștri după capriciile unui om, fie el și Putin. Fostul vicecancelar german crede că de atâtea ori, în istoria Rusiei, viitorul cetă­țenilor a fost confiscat de conducătorii țării. Cum s-a întâmplat, să nu uităm, și în Germania. Crisparea dintre Rusia și Vest a continuat și după Războiul Rece.

Îmi aduc aminte că prin anii 1990, propaganda rusă acuza Vestul că ar urmări tot felul de planuri închipuite. Scenariile nu s-au adeverit, deși Rusia devenise o putere fragilă. Au fost alarme false. Dar ambițiile imperiale ale Rusiei au fost un amestec de sărăcie internă și o visare de a domina. Putin a dirijat veniturile din petrol și gaze pentru înarmare, lovind în bunăstarea cetă­țenilor. Care se mulțumesc cu cât au. Și orice nemulțumire rusească este sancționată de autorități. Rivalii lui politici nu respiră liber, ci prin închisori.

Ce vrea Putin cu Ucraina? Am mai spus: Putin crede în aberația că Ucraina nu are dreptul să existe ca stat! Suntem martorii unor evocări în care lideri mai vechi ai statului cu capitala la Kiev nu au avut purtări bune în istorie. Așa este, dar acum nu despre asta este vorba. Sau poate invazia lui Putin este și o răzbunare pe trecut? Ucraina încearcă să iasă de sub cupola sărăciei, a umilirii și a ambițiilor imperiale privind spre Europa. Dar asta ar pune în pericol regimul lui Putin. Ar intra pe un alt culoar al istoriei. De aici acest dezastru pentru Ucraina. Cu morți, răniți, dar mai ales mulți refugiați. Atâta plâns nu am văzut în viața mea. Plâns de copii, plâns de mame.

Cine ești dumneata, domnule Putin? Cine te-a trimis în lume cu atâta rău? Moscova, adică dumneata, nu crede în lacrimi? Uitați-vă la filmul cu Vera Alentova, Natalia Vasilovna și Alexei Batalov, și veți înțelege lumea pe care o conduceți. O Rusie în care se iubește, iar lacrimile nu sunt de la război, ci de la iubirea de oameni. Filmul despre care vorbesc a luat Premiul Oscar în 1981, pentru cel mai bun film străin. În care moscoviții cred în lacrimi. E un film de dragoste, nu un film de război.