FIR DE IARBĂ

 

Fir de iarbă, fir de lume,

Tu, a vieții ești minune

Stând mereu ‘n-același loc

În a vântului noroc.

 

N-ai altundeva a merge,

Viața ta-i o scurtă lege,

Mi te naști și îmi trăiești

Doar în locu-n care ești,

(Dacă nu mi te-o mânca

Mielul, calul, un ceva),

Iar noroc de ai, vei piere

Fără plâns, fără durere

Într-o toamnă, uscătură,

Tot în locul unde fură

Și ai tăi de dinnainte

Ce-au trăit frumos, cuminte,

Tați, bunici, ce-i mai ții minte.

 

Peste tine-apoi va trece

Iarna aspră, crudă, rece,

Și apoi, în primăvară,

Te-i trezi din somn și iară

Viața-n tine se adună

Din același bruș de humă.

 

Vezi, Adamul tău ceresc

E-o sămânță din lumesc

Și din ea, toți rând la rând

Fi-veți dor nebun de gând

Să-mi puteți, pentr-o clipită

Să fiți vântului aripă

Să vă ‘nalțe pân’ la nori

Și purtați așa, ușori,

Să vedeți în zi cu soare

Câmpul vostru, plin de floare

Și să-mi credeți pentr-o clipă

C-ați ajuns așa, în pripă,

În cel Rai dumnezeiesc

Din înaltul cel ceresc.

        *

Noi, ființe umblătoare

Călători mereu sub soare,

Nici băgăm măcar în seamă

Firul cel smerit de iarbă,

Câmpu-ntins cu florile,

Când se varsă zorile.

 

Oameni buni, în cela fir,

Mângăiat de-un vânt zefir,

E o viață ca a noastră

Viețuind și ea sub astră

Și cu bune și cu rele,

Ca și noi în toate cele,

Rău ori bine, întristați,

Fericiți ori lăcrimați.

Iar așa de veți gândi

Faceți bine inimii

Că va fi mai mișcătoare

Pentru iarba din cărare,

Pentru firul rupt de floare

Ce-n durere și el moare.

 

28.03.2022

     Mircea Dorin Istrate