Scriitorii în apărarea Ucrainei

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

Ucraina este, în ultima vreme, amenințată, bombardată, ponegrită, călcată de tancuri, cu locuitori alungați din vatra natală, refugiați ajunși la mila străinului, cu dușmani care-i doresc dispariția. În ce lume trăim? În ce veac al scurgerii vremii? La ce valori umanitare ne raportăm? Cert este că sub ochii noștri rulează un film crud, un film al morții și al sfidării, filmul invadării Ucrainei de Federația Rusă. În legătură cu aceste evenimente, care ne strâng în chingi, și pe noi, românii, nu au întârziat să apară opinii, scrise și vorbite, care diminuează dezastrul morții și al refugiaților. Da, sunt unul dintre cei care am scris o carte despre istoria nedreaptă prin care ținuturi românești se află pe teritoriul țării asediate. Acum este vorba despre suferința unui popor, așa cum vrea el să fie, și are mare nevoie de ajutor. Fapta istorică răpitoare nu am uitat-o. Acum este nevoie de umanism, de paharul cu apă, de ospitalitate, de grija față de copiii care văd foamea și moartea în față.

Solidaritatea spontană, dar și cea organizată este la ordinea zilei. A renăscut Omenia. Tot mai dese sunt atitudinile celor mulți față de război, față de moarte, față de înstrăinare. La loc de frunte este mesajul Uniunii Scriitorilor din România. Scriitorii români din Maramureș s-au format dimpreună cu scriitorii ucraineni din Ținut. Cu Mihailo Nebeleac, Pablo Romaniuc, Iurii Pavliș, Mihai Traistă, și alții, am dovedit frățietate curată întru crezul Cuvântului. Unii dintre ei făceau parte din Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România. Sub sigla ei am ajuns la Ujgorod, ori la Lvov, la întâlniri cu scriitorii ucraineni. La Lvov am fost invitat la constituirea Convenției literare internaționale, unde am fost ales vicepreședinte. Eram alături de scriitori unguri, ruși, francezi, belgieni, polonezi, estonieni, letoni. Acolo, la Uniunea Scriitorilor din Lvov, președintă Maria Yakubovska, mi-am dat seama că știm foarte puține lucruri unii despre alții. Am încercat să ștergem limitele prin traducerea cărților noastre în ambele sensuri.

Așa, poetul Stepan Tcaciuc a tradus un consistent volum de-al meu în limba ucraineană. Era un preludiu la dulcele haos. Acest război absurd ne-a amânat multe preconizate întâlniri. Ne-au rămas cuvintele să lumineze, să ne apere. Se spune în mesajul Uniunii Scriitorilor din România: „Ne exprimăm dezaprobarea totală față de agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei. Considerăm inacceptabil atacul la adresa suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei. Scriitorii români își exprimă solidaritatea cu colegii din Ucraina, cu toți oamenii de artă din această țară, cu speranța că se va reveni la o stare care asigură o viață culturală normală pe teritoriul acestei țări. Uniunea Scriitorilor din România va fi întotdeauna de partea aspirațiilor democratice ale popoarelor lumii și împotriva oricăror politici agresive și războinice. Fie ca rațiunea și pacea să aibă ultimul cuvânt în aceste împrejurări triste și dificile.”

Scriitorii din Reprezentanța Maramureș, și nu numai ei, ne alăturăm, cu voce răspicată, acestui demers spre liniște sufletească, de pace lumească. Spre neliniștea creației. Ne-am alăturat Declarației Consiliului Scriitorilor Europeni împotriva războiului și violenței care condamnă în termeni fermi crimele împotriva democrației și umanității. Scriitoarea germană, Nina George, președinta Consiliului Scriitorilor Europeni, ne-a pus sub cupola unei atitudini care apără demnitatea Ucrainei, a exprimării libere și a scrisului fără frontiere. Ne-am alăturat semnăturilor Uniunii Scriitorilor Lituanieni, a Uniunii Scriitorilor Estonieni. Consiliul Scriitorilor Europeni și cele 46 organizații membre ale sale, din 30 de țări, sunt alături de confrații ucraineni, în aceste zile în care țara lor este în mare pericol.

Văd imagini cu frumosul nod feroviar din Lvov. Îmi aduc aminte de dimineața aceea de februarie când am coborât, cu poetul sighetean Ioan Dorel Bizeu, din trenul care ne ducea din Solotvino, iar pe peron ne așteptau tinerii scriitori Boris și Irene. Oare ce fac acum? Ei, care ne-au purtat prin celebrul oraș. Așa am ajuns la impunătoarea statuie a lui Taras Sevcenko, simbolul literaturii ucrainene. Erau vremuri de pace și prietenie literară. Pe care le dorim revenite cât mai curând.