Decăderea școlii românești începe de la politică. Profesorii
din anii 1990 erau între puținii scăpați de șifonul comunist și au fost chemați
să pună umărul la construirea noii societăți. Onorabilitatea lor didactică și
civică i-a împins în politică de unde s-au întors pofticioși spre învățămînt.
Onorabilii ajunși în parlament au făcut legile învățămîntului privat. Și tot ei
și-au lăsat porțile deschise pentru învîrteli. Singura activitate îngăduită de
lege pentru un parlamentar a fost prestația didactică. Așa se explică și
numărul mare de universități private gîndite și făcute pe genunchi. Au ridicat
activitatea didactică la rangul de afacere. Cunosc politicieni români care
ocupau scaune de ministru și de parlamentar și care mai predau pe la
patru-cinci universități. Ciupercăria universitară din țara noastră urmată de
armatele de sfertodocți scoase pe bandă rulantă are la bază profesori
universitari amestecați pînă în gît în politică.
Universitățile românești în regimul economiei de piață, cu
doar cîteva excepții, au devenit sereleuri rentabile pentru cei care le conduc.
Exemplele sunt nenumărate. Fiecare și le poate ilustra cu o universitate
privată din apropiere sau cu un produs catastrofal al acesteia. Așa cum statul
român a scăpat hățurile în mass-media, în justiție și în SRI, în poliție și în
politică, la fel de repede și de grav le-a scăpat în sistemul de învățămînt.
Ar merita făcută o cercetare. Cîți oameni din învățămînt au
ajuns în politică, pentru cîte mandate, la cîte universități au predat (unde n-au
prea făcut mare brînză sau n-au trecut deloc!), ce bani au încasat și cîte nume
din elitele catastrofale ale zilelor noastre au produs. Sunt convins că am
ajunge la o listă cu minimum două treimi din lumea politică de azi ieșită din
fabricile de sfertodocți conduse de prima generație de prostocrați.
Universitățile și de stat și private sunt dominate de
clanuri de familie și de grupuri de interese. De la SNSPA-ul cu ifose politice
pînă la universitățile mici de provincie, clanurile didatice, politice sau de
familie dețin controlul. Ele s-au transformat într-un soi de partide didactice
stăpânitoare de putere ca și primarii betonați în fotolii. Cu implicarea
generalilor SRI (și din alte servicii) în activitatea didactică, rectorii și
decanii și-au asigurat protecția sistemului, conectarea la culisele puterii și
o strînsă colaborare cu serviciile secrete. Cazul generalului Florian Coldea,
al lui Adrian Ivan și apetitul didactic al lui Eduard Hellvig ne scutesc de
exemple și alte comentarii. Ce se petrece la Cluj și, mai nou, la Timișoara ar
trebui să ne pună pe gînduri. Caracterul de clan interesat de profit se vede și
în ultima decizie a Consiliului Național al Rectorilor (un fel de CSAT
butaforic pentru învățămîntul universitar).
Ce credeți că a stabilit inutila și fantomatica instituție,
concepută mai mult pentru a se apăra în afara oricărui control extern?
„Pentru consolidarea autonomiei universitare, în paralel cu
asumarea responsabilităţii, numărul de mandate ale rectorului este limitat şi
este stabilit de către fiecare comunitate academică. Mandatele au durata de
cinci ani pentru toate structurile şi funcţiile de conducere din universităţile
româneşti”.
Adică, rectorii din Consiliul Național al Rectorilor au
hotărît că rectorii pot fi aleși pe mandate de cîte cinci ani de cîte ori
izbutesc să obțină voturile celor din universitatea pe care o conduc. Inclusiv
pînă la moarte sau și post-mortem! Rectorii mediocrului peisaj didactic
românesc se aleg pe bază de vot.
Rector poate fi și Marcel Ciolacu! Nu contează ce operă au,
ce greutate științifică. Să fie foarte citați pe net, să fie votați de personal
și să se descurce bine cu banii. Această enormitate cică ar fi pentru
„consolidarea autonomiei universitare”.
Fiecare universitate condusă de un rector poate stabili prin vot cîte
mandate poate avea rectorul care a pus mîna pe putere.
Iată și lista de mari personalității științifice românești
implicate în epocala decizie. Reproduc din comunicatul faimosului CNR:
„Alături de cei 64 de rectori sau persoane desemnate sau
împuternicite, din totalul de 73 membri CNR, au participat ministrul Educaţiei,
Ligia Deca, secretarul de stat pentru învăţământ universitar, Gigel Paraschiv,
preşedintele ARACIS, Mădălin Bunoiu, directorul general UEFISCDI, Adrian Curaj.
Au lipsit reprezentanţii Academiei de Poliţie, SNSPA,
Universităţii Sapienţia, Universităţii Emanuel din Oradea, Universităţii
Tibiscus, Universităţii Nicolae Titulescu, Universităţii Maritima din
Constanţa, Universităţii de Artă şi Design din Cluj Napoca şi UPG Ploieşti„.
Ofensa la adresa cetățenilor din România vine dintr-o anume
superioritate. Președinții pot fi aleși numai de două ori. Rectorii de cîte ori
decid ei și clanul lor. Cutuma internațională cu maximum două mandate este
numai pentru proști. Deștepții pot avea și zece!
Și pentru că acest Consiliu Național al Rectorilor a devenit
o instituție de apărat interesele celor care o compun, el n-a scăpat prilejul
să emită și o „bulă intelectuală„ de protecție și apărare.
Dotați cu aparate de detecție și cu un supliment masiv de
IQ, organul multidisciplinar al rectorilor a stabilit (probabil prin vot!) că
rectorul Sorin Cîmpeanu nu a plagiat.
Ei par a spune că plagiatul a fost stabilit de niște proști.
Rectorii care știu cu ce se mănîncă științele vă spun că nu-i adevărat.
„Înscrisul, pretins în mod fals a fi plagiat, este un
caiet/îndrumător de lucrări practice, un document pedagogic suport destinat
exclusiv uzului studenţilor unei anumite facultăţi, dintr-o anumită
universitate, în cadrul activităţilor de proiect şi lucrări practice. Un
îndrumător de lucrări practice nu este o lucrare/opera/creaţie ştiinţifică, nu
este un document care să presupună expunerea unor elemente de originalitate
rezultate din activităţile de cercetare ale autorului”.
Mai vreți ceva?
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu