Când spun „lirică shakespeariană”, am în vedere cele 154 de sonete ale mereu tânărului Will pentru cultura universală („cel mai mare poet englez din toate timpurile”, după corecta apreciere a lui Ion Frunzetti, prefațatorul volumului Sonete din 1966 – Ediția a II-a, Editura Tineretului, și excepționalul traducător al celor 86 de sonete care sunt incluse în volumul de față), nicidecum piesele de teatru (37 în total), scrise între anii 1590-1612 și considerate „drept culmi ale creației dramatice și literare universale”.
Dar nu
pentru că a scrie, pe urmele atâtor exegeți, despre dramele istorice (Richard III, Henric IV, Henric V, Henric VI, Iulius Cesar, Coriolan, Antoniu și Cleopatra etc.), despre marile tragedii (Romeo și Julieta, Hamlet, Macbeth, Othello, Regele Lear) și despre
comediile lui W. Shakespeare (Nevestele
vesele din Windsor, Visul unei nopți
de vară, Îmblânzirea scorpiei, Neguțătorul din Veneția etc.) ar fi
curată pierdere de vreme, căci orice punct de vedere personal și consistent
este bine-venit, ci fiindcă sonetele îi permit cititorului „să verifice cum
sună peste veacuri, în ele, autenticitatea unei gândiri și a unei simțiri puse
la grele încercări într-o zbuciumată viață de om excepțional și în pragul unui
veac de asemenea ieșit din comun”. În plus – ne spune Ovidiu Drîmba în Literatura universală (anii III-IV uman,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976) – pentru că „sonetele lui
Shakespeare, luate în totalitatea lor organică, s-ar putea spune că alcătuiesc
cea mai înaltă operă lirică a întregii perioade a Renașterii”.
Însă,
mai înainte de-a intra în biografia lirică a poetului (se presupune că
decepțiile acestuia în dragoste, înșelat de iubită, au generat sonetele),
cuvine-se să ofer două lămuriri:
1)Ion
Frunzetti, alături de Sorin Mărculescu, Mircea-Aurel Buiciuc și alți vrednici
tălmăcitori din diverse limbi în limba română, este un remarcabil traducător nu
numai din engleză, ci și din spaniolă (împreună cu Edgar Papu, a tradus în anul
1969 Iscusitul hidalgo Don Quijote de la
Mancha), franceză și rusă, tuturor acestor excepționali truditori, eu – în
articolul Exemplaritatea nuvelisticii
cervantine (nov. 2015) – aducându-le următorul omagiu: „a doua precizare îi
are în vedere pe toţi acei înzestraţi traducători, care prin pasiune şi
iscusinţă fac să nu se adeverească spusa italiană traduttore traditore (traducătorul e trădător) – Sorin Mărculescu,
impecabilul traducător al Exemplarelor
(cu aceeaşi competenţă şi dăruire l-a tradus în limba română şi pe dificilul
Baltasar Gracián), respectiv formidabilul cuplu Ion Frunzetti-Edgar Papu,
inegalabili tălmăcitori şi comentatori ai isprăvilor lui Don Quijote”;
2)Trăind
în epoca elisabetană (perioada domniei Elisabeta I – a doua jumătate a
secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea) sau a teatrului elisabetan (sinteza dramei
populare engleze și a concepțiilor umaniste), când teatrul cunoaște o imensă
popularitate („niciun oraș din Europa n-avea atâtea teatre ca Londra, ne
asigură Ovidiu Drîmba) prin creațiile lui Christopher Marlowe, Ben Jonson,
Thomas Kyd, George Chapman, John Marston, Philip Massinger, John Webster, John
Fletcher și John Ford, este adevărat că W. Shakespeare „a prelucrat piese
scrise înainte de alții”, tuturor dându-le „o structură nouă, profunzime de
gândire, o bogăție de idei și o formă atât de înaltă, încât modelele vechi au
fost date uitării” (O. Drîmba), marea lui faimă îndemnându-i pe editorii avizi
de câștig să-i atribuie piese scrise de alții, dar nu-i adevărat că cele 37 de
piese n-au fost scrise toate de el, sau – mă rog – nu-i adevărat atâta timp
cât, în cultura engleză și universală, este intens dezbătută chestiunea
posibilității/imposibilității ca „unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor
timpurilor” să-și fi scris copleșitoarea operă în doar 22 de ani, după care să
se retragă în Stratford-on-Avon, orășelul lui natal, unde după patru ani se
stinge din viață la vârsta de 52 de ani.
Vasăzică,
ne informează Ion Frunzetti în Cuvânt
înainte la volumașul cu cele 86 de sonete, „Deziluziile sale în dragoste și
în căsnicie, în viața obștească și în cea privată îl azvârl în preajma anului
1590 în lumea prost famată a actorilor” (primele trupe de actori profesioniști
datează în Anglia de la sfârșitul secolului al XV-lea), fapt pentru care
tânărul Shakespeare merge la Londra,
unde – în jurul anului 1600 – „existau douăzeci de companii cu trupe și
localuri permanente”, printre care și teatrul Globe, unde, la început, poetul se angajează și joacă, apoi, grație
talentului și interpretării remarcabile, devine membru permanent al trupei
(trupă distinsă în 1603 cu titlul de „slujitori ai maiestății sale”), pe urmă acționar,
coproprietar și director.
Dar cum
profesia de actor cerea la vremea respectivă și talentul de a scrie, mai întâi
Shakespeare prelucrează piesele altora, apoi își câștigă faima de mare autor
dramatic, „încă din primii zece ani de actorie” (I. Frunzetti).
Până la
1600, ceea ce înseamnă prima perioadă din creația shakesperiană, ne înștiințează
în continuare prefațatorul, „predomină o concepție optimistă, chiar dacă
episodic pesimismul își marchează prezența”. Toți comentatorii operei
shakespeariene sunt de părere că, după anul 1601, marele dramaturg și poet
devine „de un pesimism marcat, în urma unei experiențe personale, legate și de
intrarea în conflict cu monarhia a grupului de umaniști ce-l patrona și
proteja” (bunăoară, moartea contelui Essex și dizgrația multora dintre
prietenii acestuia, bănuiți de părtășie la complotul pus pe seama acestui
general, periculos pentru tron prin popularitatea de care se bucura), și că
„Sonetele (...) sunt, în mare luate, mărturia procesului acestuia de trecere de
la o concepție a unei armonii sociale la o concepție care subliniază
ireductibilitatea contradicțiilor lumii” (Ion Frunzetti).
Sonetele,
într-o structură de trei catrene (cu rime încrucișate – abab, cdcd, efef) și un
distih (rimat gg), au fost publicate prima dată în anul 1609, se pare că fără
învoirea autorului, după ce – ne face cunoscut prefațatorul – „mai bine de un
deceniu se ferise să le dea circulației altfel decât în manuscris, într-un cerc
restrâns de prieteni și prețuitori”, pentru a nu-l compromite pe Henri
Wriothesley, conte de Southampton, „protector și prieten intim al poetului,
curtean puternic, ce putea interveni să pună la index ediții literare ne-agreate
și care n-ar fi avut nicio dorință să se vadă comentat public în sonetele
dedicate lui de cel căruia îi furase iubita”.
Cu totul
altfel stau lucrurile cu poemele lirice Venus
și Adonis, respectiv Lucreția (departe
de valoarea artistică a Sonetelor),
scrise de Shakespeare în perioada 1593-1594, pe vremea epidemiei de ciumă ce
dusese la închiderea teatrelor, poeme care văd de îndată lumina tiparului și
sunt dedicate în mod special contelui de Southampton.
Prin
urmare, marele Will n-a avut niciun amestec nici în ceea ce privește așezarea
sonetelor în volum (ordinea nu-i cronologică sau măcar logică) și nici la
tipărirea lor de către editorul Thorpe, „soi de librar-rechin, din speța căruia
existau mulți în epoca aceasta, în care și piesele erau considerate
proprietatea trupei ce le juca” (I. Frunzetti).
Inspirat
de cei doi ibovnici trădători, Shakespeare are, totuși, puterea
moral-spirituală, dictată de forța prieteniei sincere, să treacă peste durerea
provocată de aceste mârșav afront: îi dedică „omului numai lumină” un număr mai
mare de sonete decât oacheșei iubite/„dark lady” (pesemne o actriță, egala lui
în plan social), e adevărat, nu la fel de valoroase ca cele închinate ei, ba
chiar își strigă iertarea, „luându-și asupră-și, manifest, orice vină, cu o
mărinimie care ar fi putut fi, desigur, primită cu mai multă bunăvoință, dacă
ar fi venit din partea unui egal” (I. Frunzetti).
Iar
Wordsworth, într-un celebru sonet din 1815, spunea despre sonetele lui
Shakespeare că sunt cheia cu care acesta „inima-și descuie”, împreună –
completează traducătorul și prefațatorul – cu „inimile cititorilor din toate
timpurile și de oriunde”.
Desigur,
temele cele mai frecvente ale sonetelor sunt Iubirea („Eu nu cred că sunt
piedici la unirea/ A două inimi ce credință-și țin;/ Iubire-adevărată nu-i
iubirea/ Ce piere când în cale-i piedici vin...”; „Pot fi deci fericit, iubind,
iubit!/ Căci neclintind nimic, nu sunt clintit.” – Sonetul XXV; „Mi-e ziua
noapte, cât n-o să te vadă./ Și noaptea zi, când visul mi te-arată.” – Sonetul
XLIII; „Iubirea-ți mai de preț mi-e și mai sfântă/ Decât averi, ori rang, ori
strai, ori nume./ Nici șoimi, nici câini, nici caii nu mă-ncântă:/ De tine-s
mândru cât de-o-ntreagă lume.” – Sonetul XCI) și frumusețea naturii, în chip
firesc asociată dragostei („Tot ce-i frumos am vrea să n-aibă moarte: /Și
trandafirul vrem să dea boboc,/ Ca viața lui s-o ducă mai departe/ Urmașul,
când e-ajunsă la soroc.” – Sonetul I).
Dar tot Shakespeare așază Iubirea
deasupra forței nimicitoare a timpului, astfel înveșnicind-o („Când văd materia
schimbând cu rândul/ Viața-n gunoi și-n viață gunoirea./ Ruina tuturor mi-aduce
gândul/ Că timpul va să-mi ia cu el Iubirea.” – Sonetul LXIV), iar în
formidabilul Sonet LXVI (îl redau în întregime), el exprimă înseși
„dezamăgirile umaniștilor vremii” (O. Drîmba), necruțător loviți de mulțimea
relelor lumii de-atunci: „Scârbit de toate, tihna morții chem:/ Sătul să-l văd
cerșind pe omul pur,/ Nemernicia-n purpuri și-n huzur,/ Credința-marfă, legea
sub blestem,/ Onoarea – aur calp, falsificat,/ Virtutea fecioriei târguită,/
Desăvârșirea jalnic umilită,/ Cel drept, de forța șchioapă dezarmat,/ Și arta
sub călușe amuțind;/ Să văd prostia – dascăl la cuminți,/ Și adevărul - «semn
al slabei minți»,/ Și binele slujind ca rob la rele./ Scârbit de tot, de toate
mă desprind:/ Doar că murind, fac rău iubirii mele”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
2 nov. 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu