Farmecul și sinceritatea mărturisirii

                                                                                                      de Gheorghe Pârja 

 Mă număr printre cei care citesc cu mare interes cărțile cu subiect monografic, precum și cele care dezvoltă un timp trăit cu intensitate, în care personajele depun mărturie despre destinul lor. Sunt relatări de la fața locului, cum se spune în presă, și dau crezare cititorului. Sunt călătorii spre interiorul întâmplărilor trăite, dovezi ale unei realități convingătoare. Asemenea gânduri m-au încercat citind cartea „Viața mea ca dar” (Editura PROEMA, Baia Mare, 2022), semnată de Gheorghe Popescu.

Autorul are o biografie complexă, deslușită mai ales când s-a hotărât să o așeze sub formă de carte. Este născut într-un sat gorjean, care păstra rânduiala rurală cu toate frumusețile și privațiunile, mai ales văzute din perspectiva vremii actuale. Nu a fost ușor pentru un copil să iasă la lumină. Este una dintre cele mai cuceritoare izbânzi, mai puțin comentată de sociologia rurală, drumul unui tânăr născut la sat și dobândirea unor profesii intelectuale.

Gheorghe Popescu a reușit să decanteze cu istețime acest traseu, cu multe întâmplări reținute de marea literatură care a abordat universul sătesc. Autorul este personajul principal, în jurul lui gravitează o lume acum apusă, în mare parte. Cu minuție și mult drag, recompune relațiile de familie, obiceiurile în care a fost implicat, drama propriei familii, fiind crescut de bunici și de îndurarea altor nea­muri. Cu har, povestește condiția învățatului la sat, între școală și oi. A reținut înțelepciuni de la cei apropiați.

Spune despre un personaj: „Nu a văzut moartea ca pe o tragedie, ci ca o trecere spre ceva mai bun”. Am fost acaparat de limbajul locului, de regionalisme, autorul recurgând la un glosar în subsolul paginii, pentru a înțelege expresiile, ori termenii. Cum a ieșit din acel univers? Iubirea de carte l-a dus pe autor spre școli mai departe. Ajuns la Școala profesională de la Fieni, descoperă un alt cerc al lumii, cu profesori și colegi, cu peisaje atrăgătoare, cu munți și peșteri. Cum ar fi peștera Ialomicioarei, unde am fost și eu pe când eram într-o tabără literară la Gîlma – Pietroșița.

Cu savoare și respect relatează perioada stagiului militar, o etapă de temelie a vieții prin călirea fizică și psihică. Aici are parte de întâmplări memorabile. Episodul cu Ion Gheorghe Maurer, rănit grav la o vânătoare de la Sfântu Gheorghe, iar autorul, militar în termen, i-a fost în preajmă, a fost un moment de maturizare pentru tânărul oștean. Apoi raportul dat, la Predeal, generalului Leonard Mociulschi, comandant al trupelor de vânători de munte, mi-a adus aminte de o întâmplare proprie. Și eu i-am dat raport generalului, pe peronul gării din Sibiu. După cum se știe generalul a avut legături strânse cu Maramureșul. Are și un bust la Sighetul Marmației.

Domnul Gheorghe Popescu a urmat studii de drept, după o tentativă eșuată, spre ziaristică. Meseria cuvântului o stăpânește foarte bine. Dovadă și această carte. Unde confesiunea este când tandră, când alertă, dar mai ales surprinzătoare. Face constatări de bun-simț, adeseori un detaliu aruncă o lumină nouă, puternică, asupra unui întreg context. Un cititor care a trăit în perioada descrisă de Gheorghe Popescu are privilegiul de a-și aminti, de a compara, dar și deschiderea spre fapte pe care nu le-a cunoscut. Multe dintre episoadele narate au devenit, pentru mine, izvoare documentare, ale unui timp camuflat.

Aflăm din cuprinsul cărții că autorul a fost legat de Valea Jiului, a lucrat în subteran, a cunoscut viața minerilor. În acest context, el spulberă multe legende contemporane în legătură cu greva minerilor din 1977. A fost acolo, l-a cunoscut îndeaproape pe liderul grevei, Costică Dobre. Autorul este un reporter al realității. Povestește cum a fost primit Ceaușescu de mineri. A fost huiduit. Martor ocular, autorul apreciază că greva minerilor „nu a fost o mișcare anticomunistă, ci una revendicativă”.

„Libertatea de a spune ce gândesc a fost o altă alegere a vieții mele!” Este crezul domnului Popescu, care i-a fost far toată viața. A avut și urmări neplăcute atunci când a pus întrebări sensibile despre partidul din care făcea parte. A fost transferat la stratul 18 al minei. A lucrat în genunchi, dar a ieșit din iadul minei să se bucure de cerul înstelat. Este absolvent de drept și lucrează la ediția de astăzi a normalității. Pledează pentru un cotidian cu fața spre oameni.

De aceea, cartea are și un resort predispus meditației. Ajunge viceprimar al orașului Hațeg, unde se implică serios în devenirea urbei. A lăsat multe urme nesemnate, dar știute de cei care i-au fost aproape. Se schimbă lumea. Se atașează de noul partid apărut pe scena politică, P.S.M. Are mulți prieteni și combatanți. Printre ei, și prietenul comun Alexandru Peterliceanu, care mi-a dat cartea pentru a scrie acest text.

Are experiențe politice memorabile. Cu Ilie Verdeț, Adrian Păunescu, Paul Niculescu-Mizil. Cartea stă mărturie. Este un bun cunoscător al istoriei dacilor. Se apleacă asupra cărților istoricului american Larry Watts, căruia îi dă crezare. Protejează statuia lui Andrei Șaguna, marele luptător al ortodoxiei transilvane. L-a cunoscut pe Arsenie Boca și se îngrijește de Mănăstirea Prislop. A colaborat cu istoricul Radu Popa, cel care a scris o carte fundamentală despre Maramureșul Istoric.

A fost aproape de Octavian Groza, fost ambasador al României la Viena. Care a vorbit, o seară lungă, cu Papa Paul al II-lea, în limba română. Papa era vlah născut în sud-estul Poloniei. I-a cunoscut pe Grigore Vieru și Nicolae Dabija. Este alături de profesorul Pompiliu Marcea, care s-a opus celor care au cerut interzicerea unei părți a operei lui Eminescu și și-a găsit moartea în lacul Herăstrău.

O altă etapă a vieții domnului Gheorghe Popescu este lansarea ziarului „Columna,” bilunar de opinie, informație și cultură, fiind al doilea ziar particular din județul Hunedoara. Unde și-a dovedit talentul jurnalistic și spiritul activ și tăios. Scrisul este o mai veche pasiune a autorului. În carte spune, privindu-se în oglindă, că a fost și a rămas un idealist. Nu s-a adaptat practicilor de cumetrie, de interese mărunte, toate în detrimentul celor ce votează. De altfel are multe, apăsate păreri despre lumea în care a trăit.

M-am regăsit în multe episoade evocate. Deși nu ne cunoșteam când s-au petrecut. Frumusețea coincidenței din lume. Două le-am amintit. „Viața mea ca dar” este o carte scrisă cu talent, cu gândire logică, plină de fantezie. Cu adevărat m-au captat, în acest text admirabil, farmecul și sinceritatea mărturisirii. Nu am simțit nicio undă de cosmetizare, ci numai dorința autorului de a spune ceea ce socotește că este adevărat. Dorește să fie duse mai departe blândețea, bunătatea, răbdarea, inteligența și credința poporului român.

Subscriu și închei cu un crez al dumisale: „Cuvântul scris, cuvântul așternut pe hârtie, are și va avea, întotdeauna putere.” Autorul este fiul legitim al propriei opere. Cum este și în cazul de față.